Gabriel Chifu, unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, explorează teme variate, de la existențialism și introspecție, până la istorie și societate. Stilul său este caracterizat prin reflexivitate și o profundă înțelegere a condiției umane. În lirică, abordează adesea teme filosofice, meditând asupra vieții și iubirii, în timp ce, în romane, combină realismul cu elemente simbolice și metafizice.
De-a lungul decadelor, Gabriel Chifu (debut cu volumul de poezii Sălaș în inimă, Editura Eminescu, București, 1976) a publicat lirică și proză. Printre operele sale remarcabile, se numără romanele Maratonul învinșilor (1997), Cartograful puterii (2000), Punct și de la capăt (2014) și Ploaia de trei sute de zile (2017). În poezie, este cunoscut pentru volumele Lamura (1983), Povestea țării latine din Est (1994), La marginea lui Dumnezeu (1998), Lacătul de aur (postfață de Dan Cristea, 2004), O sută de poeme (prefață de Nicolae Manolescu, 2006), Ploaia trivalentă (prefață de Dan Cristea, 2015) ș.a.
Cu o documentare serioasă asupra etnogenezei noastre, având ca pretext explicarea semnificației numelui „Ocasum” (de sorginte latinească = apus de soare, asfințit), își începe Gabriel Chifu Marea carte a uitării (Editura Cartea Românească, București, 2022, 584 p.). Evenimentele („N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut” – precizează autorul), desfășurate în localitatea Ocasum, situată pe malul Dunării, sunt structurate în trei părți și un epilog: Prolog, Partea I. Primul an: 1 noiembrie 1961 – 4 noiembrie 1962, Partea a II-a. anul al doilea și următorii, Partea a III-a. ultimul an, ultimele zile, Epilog. O pagină din marea carte a uitării.
Modernitatea romanului se relevă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. Incipitul, de o rigoare realistă, stabilește cu exactitate cadrul temporal: 5 spre 6 noiembrie 1961. În următorul capitol, 2, 3 noiembrie 1961, cu douăsprezece ore înainte, este ilustrată cu obiectivitate imaginea orașului de provincie, înainte de momentul care va tulbura liniștea patriarhală, sub intervenția bruscă și intempestivă a organelor de stat, amintind de romanele kafkiene: „Pe una din străzile principale din Ocasum, cea cu magazine la parterul unor case mai toate cu etaj, datând în majoritate de la începutul secolului, pășește un grup format din cinci persoane”. Această structură narativă nu doar fixează reperele temporale, dar și creează o tensiune dramatică prin juxtapunerea calmului provincial cu acțiunea autorităților. Se poate observa o subtilă critică socială, în tradiția realismului, unde autorul folosește descrieri detaliate și precise, pentru a sublinia impactul puterii asupra comunităților mici.
În plus, tehnica narativă amintește de structurile circulare și închise ale prozei kafkiene, unde evenimentele par să se desfășoare într-un univers controlat și inevitabil. Această abordare atribuie romanului un caracter modernist, conex ambiguității unei epoci.
Romanul Marea carte a uitării își deschide paginile într-un stil balzacian, printr-o minuțioasă ancorare temporală: „Este anul 61 din secolul 20 și este trecut de miezul nopții de duminică 5 spre luni, 6 noiembrie”, precum și printr-o detaliată localizare: „orășelul Ocasum”, în dreptul „unei locuințe cu intrarea printr-un gang, lipită într-o parte de cizmăria ținută de domnul Nae Vasilescu, iar în partea cealaltă, de magazinul de tricotaje cu vitrina luminată de un bec care pâlpâie”. Încă din primele rânduri, suntem introduși în universul complex și realist, specific lui Balzac, prin portretizarea stomatologului Stoianovici, un personaj înfricoșat, care răspunde în fața acuzațiilor ofițerului: „Tovarășe Stoianovici, există reclamații repetate și cu detalii foarte exacte că dețineți ilegal în locuința dumneavoastră aur”. Răspunsul său, „Aur. Da, da. Aur”, reflectă atât anxietate, cât și o acceptare resemnată a situației. Atmosfera perioadei este dedusă din acest incident, dezvăluind impactul brutal al istoriei asupra individului, în tradiția marilor opere ale lui Marin Preda. Ocasum, orășel odinioară legat de istorie prin armonie patriarhală și respect pentru statutul fiecărui locuitor, devine acum scena unei demonstrații de putere arbitrară, pe un motiv banal – presupusa deținere ilegală de aur. Echipa de militari și milițieni „dă piept” cu „o femeie în cămașă de noapte, buimăcită, speriată, apărând în prag”, ceea ce accentuează și mai mult contrastul dintre vechea ordine și haosul prezentului.
Descrierea meticuloasă a cadrului fizic și portretizarea personajelor, dominate de trăsături morale distincte și reprezentative pentru o foarte mare categorie de oameni, atestă fidelitatea autorului față de metoda balzaciană. Această abordare, prin care trăsăturile de caracter sunt atent examinate, oferă lectorului o perspectivă amplă asupra epocii și locului. Analiza minuțioasă permite o înțelegere comprehensivă a interacțiunilor umane. Astfel, cititorul este invitat să pătrundă în adâncurile realității descrise, descoperind nuanțele și tensiunile unei lumi în continuă metamorfoză.
Conform lui G. Călinescu, clasic este acel scriitor „care distinge latura permanentă a fenomenelor, intuind universalul în individual”. Gabriel Chifu va înfățișa tipuri caracterologice care acționează în general constant, asemenea eroilor din tragedia antică. În acest sens, Dan Cristea afirma: „Lui Gabriel Chifu îi reușesc, de asemenea, foarte bine paginile de roman care urmăresc personajele din cele trei familii ajunse la vârsta senectuții, vârstă care aduce nu numai greutățile pricinuite de anii în plus, dar și înțelepciunea, reconcilierea, iertarea, clemența și bunătatea. Gemenii Monica și Dan impulsionează, și ei, multe lansări ale imaginativului. Monica se imaginează a fi Polux, partea mai tare, care ar trebui să aibă grijă de fratele mai slab, fragilul și vulnerabilul Dan, marcat, din copilărie, de arestarea tatălui, căruia i-ar reveni rolul lui Castor. Lucrurile se inversează odată cu trecerea timpului și Monica, ființa frumoasă, dotată și ambițioasă, se irosește prin frivolitatea relațiilor, în vreme ce inocentul Dan se salvează prin retragere, prin îndepărtarea strategică de oameni și autorități. Personajul exemplifică o cale de salvare a sinelui pe care o au în vedere nu puțini dintre eroii lui Gabriel Chifu”.
Protagonistul, Slobodan Stoianovici, reprezintă tipul marginalizatului. Indiferent de contextul istoric – înainte și după 1989 – el își păstrează demnitatea și stăpânirea de sine. În fața primei încercări a destinului, încarcerarea politică, atitudinea lui calmă poate fi explicată prin nedumerirea și incertitudinea situației. În cel de-al doilea context, în perioada democratică, Stoianovici este acuzat pe nedrept de colaborare cu vechile autorități comuniste, deși el fusese de fapt ostracizat de acel regim. În loc să se revolte și să se apere împotriva acestor acuzații injuste, venite chiar din partea vecinilor, el alege să ignore ingratitudinea celor din jur, rămânând fidel naturii lui, aceea de a se ține departe de vulg și de a-și continua viața în mod onest. Prin această construcție narativă, Gabriel Chifu ne înfățișează un protagonist care devine un simbol al universalului prin individualitatea lui fermă față de adversitățile vieții.
Rezistența protagonistului la atâtea vicisitudini, a căror origine o constituie limitele regimurilor politice, este sporită de adeziunea copiilor săi, la propria-i viziune asupra vieții; la prima cumpănă serioasă, când toate îi sunt potrivnice, susținerea vine din partea unuia dintre copii, Bebe, care, aproape necunoscut lumii adulților, se revoltă în conformitate cu posibilitățile vârstei, prilej pentru autor de a ilustra copilăria acelui deceniu (1960-1970), în cel puțin trei capitole: 8. Bebe, după arestarea tatălui său, 9. Bebe începe războiul împotriva lumii întregi, 10. Bebe și Radu. O nouă pagină din războiul împotriva lumii întregi: catalogul. Astfel, suntem martorii unei fresce detaliate a copilăriei sub auspiciile unui sistem opresiv.
În lupta cu lumea, pe care o începe prin detașarea de sora sa mai mică, „mezina familiei”, Dajana, pe care o percepe ca fiind protejată excesiv de părinți din cauza firii ei mai firave și bolnăvicioase, Bebe Stoianovici își găsește un asociat în Radu Costea, un personaj care întruchipează tipul naivului. În numele prieteniei, Radu este dispus să meargă până la capăt, chiar dacă planul de răzbunare, conceput de alții, este eronat de la bun început – de la obiectivul inițial, arderea catalogului, la ținta aleasă, profesorul de limba rusă. Cu toate acestea, calitatea fundamentală a lui Radu este empatia, întrucât nici el nu este un privilegiat al sorții – tatăl său „e-n temniță și încă de multă vreme”. În mod simbolic, răzvrătirea acestor tineri, chiar dacă limitată la spațiul restrâns al școlii pe care o frecventează, prefigurează schimbarea din 1989. Bebe Stoianovici se avântă într-o luptă personală și socială, având alături un camarad a cărui loialitate este neumbrită de complicațiile și ambițiile celor maturi. Împreună, acești tineri se coalizează împotriva unei autorități aparent invincibile, ilustrând, la scară mică, spiritul de înnoire, care urma să cuprindă întreaga națiune în anii ce vor urma.
Arta prozatorului se manifestă prin arhitectura compozițională circulară: începutul dezvăluie imaginea de ansamblu a orașului Ocasum, iar finalul ne întoarce la aceeași imagine, însă cu o diferență semnificativă – rămânem cu interogația retorică a Monicăi („Și nu există nimic pe lumea asta care să fie nepieritor?”). Structura circulară nu doar că fixează narațiunea într-un cadru simetric, dar și accentuează tema centrală a căutării unui sens durabil în mijlocul schimbării constante. Prozatorul reușește să creeze un sentiment de continuitate, lăsând cititorul să mediteze asupra naturii efemere a existenței umane:„Bine scris și bine compus, de nelăsat din mână la lectură, romanul Marea carte a uitării ne arată un Gabriel Chifu aflat în cea mai bună formă în ce privește complexitatea artei de a povesti.” (Dan Cristea, în Destine returnate, Luceafărul de dimineață, nr. 1 /2023, p. 3).
Trecerea ireversibilă a timpului aduce uitarea, dar ceea ce rămâne viu din vălmășagul evenimentelor este starea sufletească – denumită de mulți „înțelepciune”. În tumultul amintirilor și al experiențelor, înțelepciunea se cristalizează ca o esență durabilă: rezultată din trăiri și cugetări, devine o dovadă a capacității omului de a învăța și de a se adapta, transformând trecerea timpului dintr-un inamic al memoriei, într-un aliat al evoluției interioare. Titlul Marea carte a uitării este un oximoron: „cartea” este o metaforă pentru vatra vremii, în care ajung toate întemeierile lumii, mai puțin imaginea lor, răsfrântă în pagini, a căror natură imortală ține de ars scribendi, de-a dreptul superioară, atunci când autorul este Gabriel Chifu, un nume de referință în literatura contemporană.