Curând omul va deschide ochii, dar va fi atât de-ndepărtat de spirit la trezire, încât se va uita de nevoie la trupul său ca la un prieten. Curând omul va fi ostenit să se mai lupte cu natura sa animalică și îi va cere pur și simplu iertare. Sau nu-i va cere iertare, pentru că tacit au și semnat acordul de pace. Curând omul va înceta să vadă în sine mai mult decât este: o biată viețuitoare pentru care au bătut clopotele dezvrăjirii. Atunci umanitatea își va face culcuș nou și confortabil în natură, atunci istoria își va închide porțile, atunci vom da Cezarului ce este al Cezarului, adică totul, căci cine va mai avea timp în zilele acelea pentru iluziile cerului?
Păcat că s-a făcut demult dimineață și numai oboseala adunată în secole, oboseala superiorității noastre închipuite ne lasă încă în așternuturi, să medităm la viitorul omenirii ori la sfârșitul ei, ca la o cacealma căreia tocmai noi îi vom scăpa. Cei mai mulți oameni, acesta este adevărul, nu-și vor da seama niciodată că trăiesc într-o postistorie, că umanitatea s-a redus acum la un rest. (Dar uneori ești bucuros și dacă mai ai prin buzunare niscai mărunțiș, măcar știi că nu vei muri de foame o vreme.) Ființele altădată umane s-au abandonat naturii animalice pe nesimțite, iar viața lor este brusc simplă, scuturată de întrebări. Poate nici dacă ar afla într-o zi că omul a dispărut, că virtuțile lui s-au topit în neant și lumea merge înainte fără el, n-ar zice că s-a întâmplat o catastrofă. Pentru că, într-un fel, nici catastrofa nu este o catastrofă adevărată. Așa cum a apărut, omul poate să și dispară, viața continuă și eternitatea nu va deveni nostalgică după trecut.
Bine, bine, mă veți întreba, dar ce facem cu iubirea, cu arta, li se poate suprima existența? Căci, pe bună dreptate, pe ele nu le poți pune ușor în cârca unui comportament animalic. Avem așadar o problemă. Dar în realitate nu avem. Probabil nu ați fost atenți. Tocmai v-am spus de restul de umanitate, el mai produce filosofie, râs, extaz, poezie și ce mai luăm noi îndeobște drept spirit. Și asta-i tot. Omul a redevenit animal, așa cum a fost la începutul istoriei și trebuie să luăm situația ca atare, fără să ne mirăm excesiv. Își datorează parcursul faptului că și-a negat vehement animalitatea, apoi neîncetat și-a proclamat înțelepciunea și superioritatea vizavi de aceasta. Însă nu mai este decât o viețuitoare asemenea celorlalte…
Și totuși, exercițiul gândirii, implicit acesta care se petrece aici și acum, este posibil întrucât natura umană nu se identifică total naturii animale. Așadar, a nu pierde din vedere restul de umanitate, a lupta pentru prelungirea lui devine o chestiune vitală dacă vrei să mai rămâi puțin om. Diferența se anulează în cazul celor care au abandonat deja „experimentul cognitiv”, cel ce definește ființa și îi permite încă să respire. Cei mai numeroși. Lumea își poartă vina, căci a fost de-a lungul veacurilor un imens lagăr de concentrare. Și când ești tratat inuman ce zbatere are prioritate, supraviețuirea ori conservarea spiritului? Ultimul a putrezit demult în ungherele istoriei exterminatoare!
Omul a fost trimis pe pământ gol, neștiutor, incapabil să vorbească articulat. Inventarea limbajului, dezvoltarea științelor și artelor, construirea unui sistem social, mai mult sau mai puțin performant, l-au încurajat să se recunoască pe sine deosebit. Prin depășirea naturii animale s-a ridicat omul la homo sapiens. Apoi s-a uitat în oglindă și s-a văzut! Astfel a început să blameze animalul care fusese cândva, să-l alunge și să se forțeze să-l uite. Și iată acum, epilogul: demisia din calitatea de om, abandonul în animalitate. Rezultatul unei adversități de secole, reversul refuzului îndârjit de a ne vedea în tot acest timp ca natură duală. Vorba lui Pascal, qui fait l’homme, fait le singe, are adevărul ei. A fi om înseamnă a accepta și maimuța din tine.
O stare de plictis profund ne amintește că lucrurile, asemenea ființelor, nu au nimic de oferit, sunt goale, văduvite de sevă. Când te activezi în formula „sunt foarte ocupat”, nu fugi cumva de pustiul lăuntric? Obiectele nu se retrag, stau în același loc ca și până atunci, numai că ne devin brusc indiferente. Ne preocupă plictisul și cum să facem să-i scăpăm. Ei bine, în situația aceasta prins, omul este foarte aproape de animal, amândoi se deschid către o închidere, dați unei stări care îi refuză cu înverșunare, dar nu îi lasă nici altcuiva ori în altceva. Bănuiesc că deja v-ați dat seama ale cui sunt ideile acestea. Dasein-ul este doar un animal care a învățat să se plictisească, care s-a trezit așadar din propria acaparare. O deschidere către o închidere, cum este plictisul profund, definește umanul. Iar umanul, în plus, e singurul care se cască spre o lume, care are o lume. Nici planta nici animalul nu au lume, ele fac parte doar dintr-un mediu închis și atât.
Heidegger a anunțat sfârșitul Omului și al Istoriei, însă tot a crezut în disputa dintre om și animal, tot a încercat să îi dea o utilizare, conștient că atâta vreme cât tensiunea va persista va fi încă posibilă istoria. Dar de la teoriile filosofului german au trecut niște decenii, iar acum nimeni nu mai crede în proiectele istoriei. Totalitarismele secolului XX dovedesc că ea și-a atins țelul, pentru umanitatea redevenită animală nu mai contează decât depolitizarea societăților, realizată prin ridicarea vieții biologice la statutul de proiect politic. Poporul, ca și omul, ne apare astăzi lipsit de esență și identitate, prizonier în inacțiune, viețuind încă din moștenirea unui proiect și prin contrafacerea acestei moșteniri, captiv și participant la o trăncăneală universală.
Viața naturală și bunăstarea ei par să alcătuiască ultimul proiect al umanității, dacă de un proiect este vorba într-adevăr. Religia și filosofia, poezia și arta, care altădată hrăneau starea de trezie a umanității, sunt acum simple spectacole, aleatorii, fără consecințe istorice (îmi pare rău!). A fi serios astăzi înseamnă doar a-ți asuma viața biologică și a avea grijă de ea. Dar mai este umanitatea umană din moment ce nu mai trage linia de demarcație între om și animal? În termeni heideggerieni, omul postistoric fie își domină animalitatea prin intermediul tehnicii, fie se abandonează ei, încetând orice luptă.
Unde ne aflăm? Câți de o parte, câți de cealaltă? Ce a mai rămas cu adevărat din noi? O viață animală, incapabilă de mântuire și lipsită de spirit, totuși fericită în ignoranța ei colosală. Vechile cupluri de concepte s-au separat pentru totdeauna. Materia și spiritul nu mai sunt împreună, lumina și întunericul merg pe drumuri paralele, logos-ul a divorțat demult de animalitate. E vorba de o eliberare, nu de o închidere, de o eliberare a propriei naturi. Pentru că trăirea e detensionată. A lăsa natura să fie, în afara ființei, este „mecanismul antropologic” actual. Nici un mister nu ne mai sustrage, nu ne mai punem întrebări asupra acestei ieșiri în afara ființei, ne iertăm reciproc ignoranța. Căci animalul este în afara ființei pentru că nu cunoaște nici ființa nici non-ființa. Omul e și el acum un existent dincolo de ființă. Poate făptura aceasta nouă ar merita să primească și un nume nou, să nu i se mai spună om, nici animal, ci altcumva.
P.S. – cronică inspirată de cartea lui Giorgio Agamben, Deschisul, traducere din italiană de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2016