proză
CONSTANTIN RADU VASILE

MINCINOSUL

Articol publicat în ediția 9/2024

Unul dintre ei a descoperit focul și l-a dat și celorlalți. Mocnea pitit într-o smoală de sub o scară de bloc. E focul care i-a încălzit preț de câteva nopți, până când mâncarea de la gheene s-a cam terminat, așa că grupul a trebuit să plece în altă parte. Sunt vremurile în care nimeni nu mai dă mâncare de pomană. Banii, puțini câți mai sunt, nu le sunt oferiți în ideea că își vor lua alcool, țigări, droguri. Pe de o parte e adevărat, pe de altă parte, e și asta o hrană atâta timp cât îi ține în viață.

Pe drumul rătăcitor către o altă oază de hrană s-au tot răsfirat până când ultimul dintre ei nu a mai putut rezista printre oameni și a coborât sub Cetatea de Ciment. De acolo, de jos, a început o dinastie care a primit dezertorii orfelinatelor și a adăpostit mai departe pe copiii copiilor lor, care încă mișună în căutare de ceva căldură, întrucât cel ce le-a dat focul nu le-a și spus cum să îl întrețină. E mai tot timpul frig. Chiar și vara, sevrajele le dau frisoane mai reci decât vântul iernatic care vine dinspre câmpie și prinde curaj între blocuri. Singura soluție e dormitul la comun, în aburii canalelor, adunați unii într-alții, iar când se trezesc doar foamea îi mână să iasă din nou la suprafață, unde frigul domnește stăpân.

Astăzi stau în cerc sub un cer de canal care picură din când în când. Vorbesc pentru că nu au altceva de făcut decât să își înfigă același ac în vene, rând pe rând, la fel cum iau și cuvântul, unul după altul, ascultând pe fiecare în parte, fără să înțeleagă prea multe din cauza efectului opiaceului. A venit rândul unuia mai în vârstă, foarte respectat pentru că, deși făcuse odată o facultate, și încă una inginerească, așa cum se făcea odinioară, adică pe bune, iată-l înghesuit și el, obișnuit deja cu mirosurile pestilențiale, imun la glumele grosolane, stătea printre ei cu capul sus, mândru că e de-al lor. Secretul lui era că nu alesese el viața de aici, ci viața asta împuțită l-a ales pe el, în ciuda rezistențelor din partea sa. Ajuns șomer, soția l-a lucrat pe la spate, cu ajutorul unor băieți dintr-un clan de cartier, luându-i apartamentul. O perioadă a bătut pe la ușile prietenilor, dar primirile erau din ce în ce mai reci, până când ușile nu s-au mai deschis. Sticla, în schimb, nu l-a refuzat niciodată. A fost tot timpul acolo, la greu, cea mai bună prietenă. A bătut străzile din luna mai până în octombrie, dar, odată cu viscolul teribil care bătea din ce în ce mai crunt printre blocuri, a fost nevoit să coboare în canal. Își făcuse filmul dinainte, să nu fie luat drept fraier sau mai știi, poate violat, înțepat sau ce alte povești teribile mai auzise despre locurile astea subterane, ca să nu le încerce pe propria piele, s-a hotărât să coboare ca un personaj mesianic, plin de snoave, bancuri și basme pe care le povestea ori de câte ori copiii se adunau în jurul focului. Își aștepta cuminte rândul la vorbă. Știa că era așteptat, dar la fel de bine știa că nu trebuie să facă abuz de talentul său. Tăcerea îi oferea de multe ori o autoritate. Tăcând, dădea de înțeles că știa mai multe lucruri decât toți ceilalți. Vorbea de-abia după ce se asigura că va fi crezut. Îi făcea din inspirații și oftaturi, din priviri pline de înțeles, privindu-i fix în ochi sau, pe furiș, cu coada ochiului. Îi convinsese ușor că se afla de bună voie printre ei, că a coborât în canale pentru că i s-a părut că felul lor de a trăi i se potrivește felului lui de a povesti. Era un motiv pentru care îl respectau și mai mult decât atât, ajunseseră să îl iubească. El era cel care, după ce trăgea din pungă, le vorbea despre Focul legendar, Focul care nu se stingea niciodată, cu care puteai merge liniștit prin ploaie, flacăra care nu se stingea nici pe sub ape. Avea un stil aparte de a povesti. Se ridica încet și arunca o privire în jur. Plescăia înainte să rostească primul cuvânt. Iar, când începea să vorbească, părea să transmită o informație din altă lume, pe care o aude chiar în momentul în care o povestește, ca și cum un înger sau o inspirație divină îi comunică în mod direct viziunea. Un profet se coborâse printre ei și ei erau martorii minunilor lui. Minunile erau desigur cuvintele. Fiecare cuvânt al lui era rostit pe un ton oracular. Auditoriul era captivat până într-acolo, încât poveștile deveniseră un nou drog. Au vrut să îl numească Povestitorul. Dar, cum nimeni nu avea un nume printre ei, a refuzat politicos onoarea. Aici, jos, niciun nume nu mai contează. Așteptau cu nerăbdare să își termine plescăitul molcom, să se ridice, să își dreagă vocea, așa cum făcea întotdeauna, să întoarcă ușor capul într-o parte, înspre posibilul înger șoptitor și să înceapă să vorbească cu voce de tunet.

― Aici, pe aceste meleaguri, pe care le trăim ca prin vis, pentru că viața, copiii mei poate e doar un vis, nu doar pentru că trece ca un fum, ci uite cum stăm aici printre aburi, viața are o textură de vis, nu-i așa? Și cum spuneam, pe aceste meleaguri, aproape de gară, se făcea de la o vreme atât de frig încât numai un Foc fierbinte ca în Iad mai putea încălzi un suflet. Doar că o așa fierbințeală care topește tot ce-i viu, nu poate fi suportată de nimeni, așa că toți au rămas în frig. Se apropiau de Focul cel fierbinte doar cu gândul, tânjind la o adiere din partea lui, numai că distanța incandescenței mărea mirajul, făcându-l să pară mai aproape decât era de fapt. Cu toate astea, legenda Focului atoate încălzitor a chemat dinspre cele mai cumplite geruri o mulțime de oameni, femei și bărbați, copii și bătrâni, care doreau cu orice preț să vadă acest Foc. Se făcea crimă de om ca să se ajungă la marginea mulțimii, acolo unde incandescența aproape topea sprâncenele privitorilor. Dincoace de fierbințeală însă, nu se simțea deloc vreo adiere de căldură. Un pas dacă făceai totuși dinspre frig, înspre fierbințeala focului, te topeai instantaneu. Ce chestie! Vă imaginați? Și uite-i cum veneau și tot veneau, buluc, până când au ajuns să privească ideea Focului, întrucât nu mai era cale să ajungă să vadă Focul. Dar știau că undeva, acolo, există ceva grandios, eliberator, nu-i așa?, Focul! Povestitorul făcu o pauză. Efectul cuvintelor se așază altfel într-o tăcere. Îi privea, pe rând, teatral, ca un comandant de oaste înainte de bătălie. Se aplecă, ca și cum avea de dezvăluit un secret. Înghesuiți unii într-alții, tovarășii de suferință, mai ales copiii, așteptau încremeniți continuarea poveștii. În aceste momente, știa că îi ținea în mână, putând oricând să îi strângă în pumn. Atât de multă putere avea. Îi aparțineau fiecare dintre ei și toți laolaltă. Erau toți ai lui! Își reluă povestirea, cu o întoarcere din brâu, contorsionându-se într-o spirală de om beat care se ține neașteptat de bine pe picioare, ridicând brusc vocea, făcându-i să tresară.

― Focul, ca și cum a primit un semnal, se ridică atunci până la cer! Ați văzut vreodată un stâlp de foc? Nu? Îl vedeți acum! Îl vedeți? Arde enorm înaintea ochiului minții voastre. O viziune teribilă la care poate a mai asistat numai Moise atunci când a văzut rugul de foc care nu se mistuia, din care i-a vorbit Cel ce este. De ce zic asta? Pentru că și aici Ceva, Cineva, le-a vorbit! Sau cel puțin așa spune legenda. Unii au spus că s-a auzit un tunet puternic, ale cărui vibrații au fost luate drept cuvinte. Cine știe? Cert e că s-au auzit niște cuvinte atât de puternice, încât nimeni nu a înțeles ce spunea. Le vorbea Focul, ce mai contează acum și ce le spunea! Contează că le vorbea! Cui? Lor adică, niște nimeni sub soare, și totuși… Dacă le vorbea însuși Focul, înseamnă că erau cineva! Încet, încet, ochii lor s-au mai obișnuit cu lumina puternică și au întrezărit ceva ca o siluetă care se vedea în foc. Și se mirau cum de toate neliniștile lor și întreaga dramă a fiecăruia parcă se evaporase. Nu mai era un Foc mistuitor. Emana acum o căldură blândă, plăcută. În această căldură familiară cumva tuturor, s-au recunoscut unii pe alții. Recunoșteai oameni pe care nu îi văzusei niciodată în viața ta și uite că acum știai totul despre el sau despre ea. Le știai suferințele, copilăria, jocurile preferate, amintirile și dorințele. Câtă dragoste trebuie să fi simțit fiecare pentru fiecare, văzându-se fiecare copil. Și uite așa s-a născut în fiecare o… așa, o dorință de nestăpânit, de dor, de o căldură de alt fel decât căutau până acum. Tânjeau să alerge unii spre alții, să se îmbrățișeze, să-și ceară iertare pentru lucruri despre care nu aveau habar că le-ar fi făcut sau că erau pe cale să le facă. În ciuda impulsului, frigul îi învățase pe pielea lor ceva sigur – cât este de benefic să te ții singur în brațe, iar încet, încet, tremuratul se va potoli. Acum nu mai aveau decât să păstreze acea căldură plăcută cu care fuseseră binecuvântați. Se mulțumeau să se bucure unii de alții de la o oarecare distanță. În cele din urmă nu s-a îmbrățișat nimeni cu nimeni. Chiar dacă nu au făcut-o, nu au alergat ca nebunii unii spre alții, vă dați seama că era un sentiment comun puternic la mijloc. Doar că în loc să-și urmeze instinctul și să se arunce unii în brațele celorlalți, preferau să își țină coatele în palme, simțind ascuțimea propriilor oase. Atunci, ca o pedeapsă, Flacăra, brusc, s-a înălțat de la pământ. S-a lăsat o liniște așa de mare încât li s-a părut că s-a auzit o trompetă. S-au auzit, de fapt, tot felul de cântece mai frumoase sau mai dubioase, de neînțeles pentru ureche, mai mult adresate măruntaielor. Era o muzică ce vibra undeva în zona stomacului. Și până să ridice capetele spre cer ca să vadă unde se îndreaptă Focul, Focul dispăru. Cerul a primit Focul întreg. În urma lui nu a rămas nicio urmă, nicio dâră sau cenușă.

Un câine slăbănog se strecoară șchiopătând printre picioarele celor care ascultă. Miroase de zor în stânga și în dreapta și dă din coadă când nasul întâlnește vreo mână. Mâinile rămân impasibile pe foliile de droguri impure, pe pungi sau pe genunchi. Nasul rece al câinelui se tot strecoară încăpățânat printre siluetele umane. Nasul o ia înaintea ochilor. Își urmează nasul credincios pretutindeni. Mirosurile le împarte destul de clar, în fertile și în nefertile. Bătrânul nas îl informează precis. Cu toate astea, tot stând printre oameni, câinele a deprins un obicei de la om, un obicei care îl împiedică să își asculte negreșit informația olfactivă precisă. Chiar dacă nasul îl atenționează asupra unui pericol, câinele speră că va găsi ceva și într-un loc detectat de nas ca fiind periculos, așa că învinge instinctul conservării și nu își ascultă nasul, ba chiar dă din coadă voios când mâna încleștată în pumn se apropie. În loc de o bucată de pâine e izbit cu pumnul peste falcă, iar o gură de om fără dinți îl înjură cu amărăciune. Clar nefertil! Ți-am spus eu! zise nasul care trecu mai departe printre oamenii aflați sub vraja Povestitorului.

― Aerul… aerul nu mai era același. Mirosea a ars. A arși! Ați intrat vreodată la un spital, la secția de arși? Ați mirosit vreodată cum miroase omul scos dintr-un incendiu? Eh, pentru că nu își ascultaseră imboldul și nu se îmbrățișaseră unii cu alții, preferând căldura propriilor corpuri, Focul îi pedepsi nu doar prin absența lui, ci și printr-un incendiu crunt, nevăzut, imposibil de localizat, și totuși mereu prezent. De acum încolo, frigul va fi și mai greu de suportat!

Pentru că tocmai își terminase povestea, absorbea energia admirației generale. Știa că ar fi putut avea un final mai bun. Dar ei nu știau! Prefera tăcerea profundă în locul aplauzelor. Foarte rar se tăcea într-un astfel de loc unde de obicei tot timpul cineva se certa cu altcineva sau făcea o glumă proastă sau avea o criză de nervi, războindu-se cu sticlele, cu pereții, cu propriul corp. Acum însă erau cu toții martorii dispariției Focului și aproape că simțeau mirosul de carne arsă în nări. În acest moment, Povestitorul văzu câinele negru șchiopătând printre oameni. Îi aminti de viața de odinioară când avusese și el un câine pe care îl iubise mult. Îl chemă spre el. Îi făcu cu ochiul și îi zâmbi, ademenindu-l cu buna dispoziție. Câinele preferă mai întâi să păstreze distanța și îl privi cu neîncredere. Nasul ridicat îl adulmeca. Parcă ar apuca-o mai bine în altă parte, poate pe lângă țeava asta groasă cu miros de smoală usturată. Povestitorul tot insistă. Câinele nu mai rezistă și începu să dea din coadă. Povestitorul îi făcu un semn cu mâna. Câinele se lăsă convins și veni spre el. Îl privi cu ochi milogi. Mâna Povestitorului se deschise asupra lui ca un clește, iar nasul simți mâna rece înainte ca ea să îi mângâie blana năclăită de pe cap. Mâna simți respirația caldă a câinelui care sufla înspre încheietura ce se bucura preț de o clipă de adierea unui aer cald. În jurul lor începu să se audă murmurul oamenilor, care începeau să iasă de sub vraja poveștii. Câinele se îndepărtă dezamăgit. Clar nefertil! zise nasul.