mens
HANNA BOTA

JOCURILE MINȚII

Articol publicat în ediția 9/2024

Am avut o vară „plină”: Campionatul european de fotbal din Germania, Jocurile Olimpice de la Paris cu toate (ne)mulțumirile cauzate de corectitudinea politică exacerbat implementată, vizavi de bucuria pentru reușitele alor noștri, care muncesc din greu, în ciuda condițiilor din țară. Toate astea, în timp ce războiul de uzură din vecini continuă și se înmulțesc morții, cresc prețurile, făcându-ne să conștientizăm că alegerile din toamna asta pot da un alt curs politicii mondiale. Și nu mă refer la cele din țară, cât la cele de peste Ocean, unde vara asta, cu tentativa de asasinat a candidatului republican a ascuțit polarizarea, tulburând și mai mult electoratul și sistemul de securitate etc.

În tot acest amalgam de evenimente și informații, cu siguranță, o mare parte din trăirile personale sunt legate nu de realitatea în sine, pe care ca simpli cetățeni o cunoaștem cel puțin în parte, ci de felul în care mintea prelucrează informația. Deși multe știri au darul de a alarma, o minte echilibrată, învățată să disocieze informația de reacția imediată, nu va permite escaladarea stărilor de anxietate și nesiguranță, ci va găsi modalități de calmare și soluții orientate spre rezolvarea lucrurilor care țin de fiecare individ în parte.

Un rol important în capacitarea omului spre a-și controla stările de nesiguranță o are felul în care a avut parte în copilărie de atașamente corect formate.

Ca să înțelegem mai bine tema, voi face un scurt recurs la definirea și tipurile de atașament, așa cum sunt ele cunoscute în psihologie[1]. Atașamentul este o legătură de lungă durată cu un individ specific. În dezvoltarea copilului există patru tipuri de atașament care se formează în relație cu îngrijitorul (de obicei mama), în primii doi ani de viață. De la cel secularizat, apoi evitant, anxios și dezorganizat, atașamentul joacă un rol esențial în dezvoltarea noastră ulterioară, influențând modul în care ne raportăm la ceilalți și felul cum gestionăm stresul, emoțiile precum și atitudinea față de evenimente, față de idei și concepte.

In extenso, „Atașamentul este legătura noastră cu lumea. – spune Gabor Maté[2]. În relațiile timpurii de atașament, câștigăm sau pierdem capacitatea de a rămâne cu ochii deschiși, sănătoși, și de-a avea grijă de noi înșine. În aceste legături timpurii de atașament, am învățat să exprimăm furia sau să ne temem de ea și să o reprimăm. Acolo ne-am dezvoltat simțul autonomiei sau am suferit atrofierea sa. Conectarea este vitală pentru vindecare.” (s. m./ H. B.)

Dacă toată viața ne zbatem să găsim echilibrul, în tensiunea dintre atașament și autenticitate (libertatea de a fi noi înșine, maturi în fața responsabilităților și asumându-ne gândurile și acțiunile), e evident că atașamentele incorect formate pot duce la izolare și retragere (de frica pierderii), sau la atârnare și dependență. Iar mai nou, tema dependențelor – de persoane, de obiecte, de profesie, de activități, idei, substanțe etc. – este una mult vehiculată. Și este un lucru potrivit, deoarece primul pas spre vindecare și eliberare îl reprezintă conștientizarea. Măcar să știe individul cu ce se confruntă!…

După aceste câteva referiri, revin la cartea la care doresc să mă opresc, impulsionată de evenimentele acestei veri despre care am vorbit mai sus. E vorba de Cele cinci nivele ale atașamentului[3] de Don Miguel Ruiz Jr., o carte care descrie modul în care atașamentele creează realitatea și sistemul de credințe al individului, și felul cum ele, până la urmă, alcătuiesc povestea vieții. Deoarece convingerile și credințele individului funcționează ca niște obloane care îl direcționează în toate alegerile, ele dictează până la urmă o formă de fidelitate și de angajament în povestea vieții sale. Mi-am amintit de această carte tocmai gândindu-mă la suporterii echipelor de fotbal și la polarizarea în grupări politice (în țară e tot mai sâcâitoare o polarizare de extremă dreapta, iar în Europa cele care susțin la extrem politicile woke). Miguel Ruiz Jr. folosește exemplul suporterilor pentru a demonstra cum funcționează nivelele de atașament: adică, în ce măsură individul, odată cantonat, apoi identificat cu ceea ce crede el că este valoros și îl reprezintă, ajunge să-și piardă identitatea, furat de masă.

În enumerarea treptelor de angajare, Ruiz numește primul nivel ca fiind al sinelui autentic (1). Toți oamenii pornesc de la acest nivel: un „spațiu” în care ne putem exprima liber și detașat față de idei, de concepte, observându-le adevărul sau falsitatea, observându-ne cunoștințele și eventualele înclinații spre unele dintre ele. La nivelul următor, individul își exprimă preferința (2). Este nivelul alegerii. Poate este vorba de tatonare, de căutare – omul observă ce este folositor, ce este atractiv. Este o zonă de dezvoltare, ca o incursiune în necunoscut, dar care îmbogățește. Cât timp individul „face naveta” între aceste două spații (1 și 2), este câștigător. Nu consumă energie pentru ceea ce n-are sens, nu este acaparat și absorbit în lucruri nepotrivite etc. Exemplul dat de Miguel Ruiz, legat de fotbal, este că la primul nivel omul poate iubi orice fel de sport, poate urmări competiții, se bucură să observe avansul unui sportiv sau al altuia, evoluția unor echipe diferite, pe când la nivelul doi, el are deja preferințe pentru o anume echipă. Deja e interesat de parcursul acestuia, îl preocupă reușitele și îl preocupă înfrângerile. Îi place să urmărească meciurile. Nu este cantonat, dar are o anume plăcere/ neplăcere legat de evoluția respectivei echipe. Sigur, unele preferințe pot îmbogăți existența, provoacă entuziasm, deschid subiecte de discuție în societate, dar nimic implicat emoțional, ci doar informativ, de bon ton.

La nivelul trei are loc identificarea (3): e zona în care individul își atribuie etichete și se comportă conform conținutului acestora. Pot fi etichete profesionale, de tipul: sunt profesor, sunt avocat, sunt șef, așa că individul se va comporta și în societate – acolo unde n-are importanță serviciul – ca un profesor, avocat, șef etc.; pot fi și etichete non-formale: „eu sunt bărbatul în casă”, „eu sunt cel/ cea care aduce banii”, sau: „sunt giuleștean”, „sunt stelist” etc. În acest „spațiu” se îmbracă uniformele: pe plan politic, religios, social, profesional, chiar și relațional. Individul se identifică atât de serios cu rolul pe care și l-a atribuit, încât nu face diferența între viața sinelui autentic și piesa în care joacă. Se identifică, altfel spus, cu „uniforma” echipei de fotbal. Își cumpără tricourile ei, e gata să participe la toate meciurile, nu acceptă să piardă momentul, își face program, lui și familiei sale, în așa fel încât să-și susțină echipa. Nivelul acesta reprezintă creuzetul din care echipele își absorb energia, aici se formează galeriile. Un eșec al echipei favorite poate declanșa o mare durere, o mare nemulțumire. Individul simte personal înfrângerea, ca și cum face parte din propria nereușită, pe care o asociază cu parcursul individual.

La nivelul patru e mult mai grav, deoarece este vorba de internalizare (4). De apartenență. În raport cu credința/ alegerea făcută, individul își pierde propria identitate. Este condiționat și transformat de credința respectivă (să nu uităm că astfel funcționează religiile, politica, ideologiile). Omul se definește prin crezul respectiv, susține până la extrem ideea pentru care a optat. Rațiunea a închis ferestrele, ușile au fost bătute în cuie pentru posibile idei contradictorii, nici nu pun la îndoială opțiunea și adevărul propriu. Trebuie să știm că la acest nivel funcționează sistemele. Ele au nevoie de energia susținerii maselor. Individul, în suflul puterii maselor, fiind în consimilitudine, își rezolvă în acest cadru teama de respingere, de ridiculizare, teama de a fi un nimeni sau eșecurile personale. Aparținând unui grup puternic, devine el însuși „puternic” prin transfer de energie. Marile galerii de fotbal în care indivizii țipă și se cotonogesc unii pe alții doar pentru că au îmbrăcat culori diferite, doar pentru că joacă pe arenă echipele lor favorite, fac parte din acest nivel de atașament. Dogmatismul și xenofobia sunt la ordinea zilei. Fără ca măcar să realizeze, cei implicați își susțin cu vehemență punctul de vedere față de ceilalți. Care, bineînțeles, sunt răuvoitori, greșesc, au interese personale dubioase, sunt ostili față de „adevărul evident”. Acești indivizi nu au viață personală decât în măsura în care aceasta se suprapune nevoilor grupului pe care îl susțin. E un nivel periculos pentru societate: astfel de persoane se bazează doar pe cunoașterea unor adevăruri de nișă, care le susțin punctele de vedere, eludând orice altă informație critică.

În fine, nivelul al cincilea, fanatismul (5), îmbracă forme violente. Fie verbale, fie în act, atașamentele rigide devin total închise și intolerante față de alte idei. Ele presupun credință oarbă în ceva, dând semnificație acestui ceva în acord cu un grup de susținere. Grupul se simte direct amenințat de oricine care nu doar se împotrivește, ci nu aderă, e indiferent/ă față de ideea respectivă: aceștia sunt considerați potențiali dușmani și trebuie, în consecință, suprimați. Fanaticii se simt nedreptățiți, ghetoizați, percep diferite conspirații îndreptate împotriva lor, din timp în timp (prin ceremonii sau nu) își reconfirmă credința, și-o autoimpun în momentul în care simt că ar avea loc o slăbire a încrederii. Grupurile își țin membrii sub control, prin amenințări sau teroare, fie pentru viața lor prezentă, fie prin intermediul unor idei privitoare la viața viitoare, după moarte. Se știe că oamenii sunt gata să comită acte inimaginabile pentru o viață viitoare amenințată, mai mult chiar decât pentru viața actuală. Bineînțeles, fanatismul religios este cel mai periculos, este de preferat un „fanatism sportiv”, deși, mai nou, cu politicile woke, chiar și sportul poate fi un domeniu în care o femeie este cotonogită de un bărbat autodeclarat femeie, dar în corpul căruia hormonii și biologia moleculară n-a primit informația propriei declarații și continuă să creeze compuși care dau forța specifică mușchilor masculini…

Și iată că aflăm de la specialiști că aceste atașamente nesănătoase sunt doar jocurile minții! Că, foarte probabil, ele provin din nerezolvarea în mod corect a legăturilor din perioada copilăriei, dintr-o educație insuficientă sau precară, din porniri egotice legate de teama de supraviețuire. Chestiuni pentru care nu ar fi nimeni de vină, dar de care ne putem vindeca cât timp acordăm atenție propriilor trăiri, le verificăm, le punem sub semnul întrebării, căutând să ne canalizăm ființa înspre stări de bunăvoință, compasiune, susținere, rațiune, bun-simț etc. Naratorul din minte nu tace niciodată: „tu ești singurul care îi aude pe naratorii din minte; numai tu cunoști conținutul judecăților lor. Ei pot lua orice voce sau formă dorești, dar nu sunt altceva decât expresia acordurilor pe care le-ai dat. Poți alege să te detașezi de standardele care creează o imagine de sine nerealistă spunând pur și simplu nu. Atunci când nu crezi ce spun, aceștia nu mai au nicio putere asupra ta.”[4], spune Miguel Ruiz.

Voi încheia cu un citat din David R. Hawkins[5] despre cum am putea trece la un nivel mai înalt de conștiință: „Soluția pentru a transcende nivelurile conștiinței este ca tu să vrei să te schimbi pe tine mai degrabă decât să ai nevoie să se schimbe alți oameni sau să schimbi societatea. Odată ce te schimbi pe tine, atunci îi vei experimenta pe alții în mod diferit.” Asta, în ideea în care fiecare blamează societatea, părinții, educatorii, generațiile anterioare, apoi generațiile noi: mereu este cineva de vină, cineva care trebuie arătat cu degetul, incriminat, schimbat, fără să ne încumetăm să privim spre noi înșine.

Mintea este un redutabil jucător.


[1] http://4 tipuri de atașament » AC Psihologie (ac-psihologie.ro) – Căutați (bing.com)

[2] Gabor Maté, Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns, traducere din engleză de Adriana Ionescu, Curtea Veche, 2021, p. 344.

[3] Don Miguel Ruiz Jr., Cele cinci nivele ale atașamentului, traducere din engleză de Larisa Andrei, Editura Mix, 2013.

[4] Idem, pp. 27-28.

[5] David R. Hawkins, Harta conștiinței, traducere din engleză de Daniela Marin, Cartea Daath, 2022.