Recitind, cu câteva zile în urmă, cartea-album a doamnei Maria-Magdalena Ioniță, Prin cafenelele din Micul Paris, și îmbătat de parfumul istoriilor acelor timpuri, mi-am reamintit de fotografia cu care Alex Ștefănescu își ilustrează, în Istoria literaturii contemporane – 1941-2000, capitolul „Sfârșitul unei lumi”, de acea fotografie a unui grup de doamne și domni, elegante și eleganți, distinse și distinși, tăifăsuind și contemplând strada de pe o terasă din… Galați. Ei, da, din Galațiul pe care l-am vizitat la începutul acestei veri și căruia i-am promis că voi scrie despre una dintre străzile sale, care m-a bucurat și întristat în egală măsură.
Avem, așadar, în fotografia despre care e vorba, imaginea perfectă a ceea ce Alex Ștefănescu numea „stilul de viață firesc” din România interbelică, în care „bucuria de a trăi” nu era întunecată de ceea ce avea să vină odată cu instaurarea regimului comunist.
Strada din Galați, ce poate părea obișnuită în monotonia orașului de la Dunăre, în care doar faleza spre fluviu animă cotidiana afundare în cenușiul cartierelor proletare, este și ea o ilustrare a unei trăiri contradictorii: pe de o parte, o admirație pentru majoritatea clădirilor ce o populează, care-i dau o veritabilă noblețe, un rafinament și un bun-gust ce țin de vremurile normale ale țării, iar pe de altă parte o copleșitoare tristețe pentru starea de degradare în care se află multe dintre aceste construcții, care, de bună seamă, au însemnat ceva în istoria urbei.
Fiind edificate, în majoritate, la începutul secolului XX, aceste clădiri destinate locuirii erau imaginea vie a unui oraș prosper, cosmopolit, ca orice oraș cu „ieșire” la Dunăre (nu trebuie uitată, în aceeași idee, nici Brăila), în care elita urbei alcătuită din intelectuali, moșieri, comercianți, oficialități, dădea, cum s-ar spune, „tonul” vieții sociale și economice.
Deși au trecut, iată, mai bine de treizeci de ani de la schimbarea regimului comunist (cum ne place să credem), foarte puține dintre aceste clădiri (ca, de altfel, și alte lucruri în evidentă suferință în întreaga țară) își recapătă vechea înfățișare. Refacerea – ca să nu spun „reabilitarea”, sintagmă ce amintește de alt domeniu, al condamnărilor politice nedrepte, și el copleșit de nepăsare și incompetență – acestor frumoase construcții s-a încurcat, fără îndoială, în hățișul juridico-administrativ post-decembrist. Se știe că procesele pentru retrocedările imobilelor preluate abuziv de statul comunist s-au lungit la nesfârșit, fapt ce a dus la dispariția naturală a celor care le-au dat viață în acele vremuri trecute, dar nu de „doamne și domnițe”, ci de oameni gospodari și stăpâni pe viața lor.
Din păcate, situația și imaginea clădirilor din Galați nu este singulară, exemple asemănătoare se găsesc în toată țara. Chiar Bucureștiul ne întrista, cum am văzut într-un reportaj, cu imaginea deplorabilă a acelei clădiri istorice, situată pe una dintre străzile sale centrale, în care s-a ținut întrunirea și semnarea unor documente importante, care au pregătit „Mica Unire” de la 1859.
Nu se poate, prezentând această stare de avansată degradare a multor clădiri importante din țară, să nu-ți vină în minte o simplă comparație a modului în care se rezolvă astfel de situații în țările civilizate. În Germania, de exemplu – că tot se află, încă în plin avânt spre patria lui Goethe exodul muncitorilor români în construcții.
După cum se știe, Al Doilea Război Mondial a dus, alături de pierderea a milioane de vieți omenești, la distrugerea aproape totală a unui număr mare de orașe ale acestei țări. Exemplul tulburător al Hannoverului este binecunoscut. Ceea ce a reușit să „supraviețuiască” acelei cumplite conflagrații din acest oraș a fost o parcelă de 200 de metri pătrați, care a devenit AltStadtul de astăzi; o frântură dintr-un oraș, spre perpetuă aducere aminte!
Refacerea orașelor germane, deci și a clădirilor sale, după perioada imediată a sfârșitului războiului, a avut, la început, din nevoia urgentă de spații pentru locuit, un mare grad de improvizație. Aici s-ar încadra și alegerea Bonnului, o așezare cenușie în spațiul citadin german, drept capitală a țării, ca și denumirile „provizorii” pentru unele clădiri, ca în cazul Bundestagului, cu a sa Die Barake (Baraca).
Această veritabilă „pribegie” de după război a orașelor germane a luat de mult sfârșit. Refacerea construcțiilor tradiționale, până în cele mai mici detalii, este astăzi un fapt împlinit. Cultul pentru astfel de construcții, pentru monumentalele catedrale germane, „degetul” care arată spre istoria unui oraș, este tulburător.
După cum se știe, măsurile menite a reinstaura tradiția și specificitatea clădirilor iau forme tranșante, cum ar fi interzicerea demolării celor, chiar particulare, ce reprezintă un reper în istoria așezării. Ca să nu mai amintim de mecenatul primăriilor, al băncilor sau firmelor particulare, care plătesc sume importante pentru amenajările imobiliare care să le sporească atractivitatea.
Prin clădirile sale, simbioză fericită a pietrei cu lemnul, elementele tradiționale de construcție în acest spațiu, vorbește, iată, și o parte a istoriei Germaniei
Un exemplu de urmat, mai ales astăzi, când, nu-i așa, am redevenit și noi (și de drept) o țară europeană…