DESCHIDE OCHII!

Motto: „Eșecul poate fi o asemenea unealtă…”

„Eșecul este o experiență care ne deschide ochii precum puține alte lucruri o fac”. De la această premisă pleacă eseul lui Costică Brădățan, provocator, în măsura în care sfidează o întreagă mitologie modernă și postmodernă a succesului ca valoare supremă, mitologie care vede viața ca o scară ascendentă, ale cărei trepte sunt tot atâtea momente de succes personal. Pentru filozoful nostru, eșecul este o situare față de viață. O modalitate de cunoaștere. Toate cele patru cercuri ale umilității sunt trepte de cunoaștere și de eliberare interioară de cele două neanturi pascaliene: cel de dinaintea nașterii și cel de după moarte. Este vorba, în fond, de o meditație despre ce înseamnă viața conștientă. „Dacă ne frământă vecinătatea cu neantul și nu mai reușim să înghițim viața veșnică promisă de religie sau dacă nu ne permitem o prelungire biotehnologică a vieții, s-ar putea să fie calea potrivită”… această experiență a eșecului. „A face experiența eșecului înseamnă a ne trezi brusc – și a privi în jos”. Este trezirea din somnambulismul prost al existenței automate. Deși lucrarea se ferește cu grijă să fie moralizator creștină și să asimileze umilitatea cu smerenia, lecția acestei demonstrații este că eșecul este un fel de a fi al divinității în noi. Indiferent de cum privim această divinitate. Deloc transcendentă. „…Eșecul e întotdeauna însoțit de umilitate. Dacă nu e însoțit de ea, nu este autentic, e doar «o treaptă spre succes» – altfel spus o autoamăgire. Și nu duce la vindecare, ci la o apăsare și mai mare”. Avem de-a face cu o carte de filozofie „taumaturgică”, adică de vindecare a ființei noastre incomplete, îngrijorate și sfâșiate. „…Devenind smeriți, vom ști că ne aflăm pe calea către vindecare, căci atunci începem să ne desprindem din încâlceala existenței”. „Elogiu eșecului nu urmărește deci eșecul ca un scop în sine, ci umilitatea căreia îi dă naștere și procesul de vindecare pe care-l declanșează”. „…Mai mult decât o formă de comportament, umilitatea trebuie privită ca o formă de cunoaștere”. Prin asta, eșecul se arată a fi, în sensul antic, un pharmakon, un leac-otravă. Cele patru cercuri de adâncire în eșec sunt: eșecul exterior, fizic (Simone Weil), eșecul politic (Mahatma Gandhi), eșecul social (Cioran) și eșecul biologic, problema morții (Mishima). Numele din paranteze sunt nume de povești. Pentru că destinul este o narațiune și eșecul este alt nume pentru destin. „Poveștile pe care le spunem despre viața noastră sunt uneori mai importante decât viața însăși. Ele adună viața laolaltă și o fac să fie ceea ce este: viața noastră. Fără de ele, am rămâne doar o obscură apariție în biosfera planetei”. Spune-mi cum eșuezi, ca să-ți spun cine ești, s-ar putea formula virtutea profund identitară a eșecului și smereniei.

A vedea în eșec o formă (supremă?) a răului se întemeiază, demonstrează autorul, pe o viziune gnostică asupra lumii, a unui Demiurg imperfect, „mauvais”, care a ratat creația lumii. Drama omului începe de la căderea în această lume greșită. Eșecul ar fi o consecință și o icoană a acestei imperfecțiuni originare a lumii. „Dumnezeul gnosticilor este cea mai improbabilă divinitate: dumnezeul eșecului. Singurul pe care-l putem înțelege cu adevărat, singurul care ne poate înțelege”. Eșecul este structural, parte a ADN-ului nostru ființial: „În antropologia gnostică, oamenii au aceleași defecte structurale ca și restul creației, aceleași imperfecțiuni, același deficit de ființă”. De la această meditație antropologică, asupra căreia va mai reveni, pornește în prezentarea personalității atât de stranii a Simonei Weil, un elogiu adus neîndemânării și șubrezeniei, native dar și induse, de o filozofie existențială aparte. „Era de parcă fusese înjghebată în grabă de un demiurg la fel de neîndemânatec ca ea”. Scriitorul își compune toate cele patru părți simfonic, într-un fel de artă a fugii, căci pe lângă personajul principal, apar și altele, se trece de la un personaj la altul odată cu fiecare paragraf, într-un dialog alert. Aici sunt amintiți Augustin, Pascal, Kierkegaard, Nietzsche, dar și Micul vagabond al lui Chaplin sau personajele din filmele lui Yasujirō Ozu. „Eșecul are reputație proastă, dar ne poate fi cel mai onest prieten: nu lingușește, nu dă false speranțe, nu vinde visuri irealizabile. Înspăimântător prin franchețea lui, el îndeplinește o funcție esențială în orice proces de împlinire de sine: risipirea vrăjii sub care stăm”. Prin eșec ni se dă șansa de a ne depăși condiția de animal orb, de a deschide ochii. Capitolul întreg este o meditație despre corp (cel atât de desconsiderat de Simone Weil și de important ca temă în gnosticism) și despre mașină. A te adapta mașinii, înseamnă, ne spune filozoful, o experiență profund alienantă, în treacăt este amintit faptul că, pe măsură ce devenim tot mai dependenți de lucruri asupra cărora nu avem control (vezi IA) devenim „pur și simplu mai proști”. „Când însă o ființă umană este automată, ea devine o întruchipare a prostiei. Inteligența artificială dă naștere imbecilității supreme. Doar un zeu – sau darul eșecului – ne mai poate salva de acum”. Simone Weil, rezumă autorul, este o „gânditoare mistică, vizionară, profund religioasă și eretică […] Înjosită ca sclavă, ea s-a salvat tot ca sclavă”. Umilitatea nu se confundă, ba chiar este opusă cu umilința. Ea este cel mai bun îndemn la acțiune pe plan spiritual. Sunt identificate trei stadii ale umilității: a. acceptarea insignifianței noastre cosmice; b. aduși cu picioarele pe pământ, ne bucurăm că suntem pe un teren ferm. E un loc de unde o putem lua de la capăt; c. odată câștigat echilibrul existențial, putem ieși în larg. Acum umilitatea devine îndemn la acțiune. „Umilitatea ca răspuns la experiența eșecului e făgăduință de vindecare, eșecul ne oferă deci un leac împotriva aroganței și a orgoliului: a sindromului ombilicus mundi – tendința funestă de a ne socoti centrul lumii. Ea ne poate lecui, dac-o vrem”. Și, anticipând prin destinul Simonei Weil ultimul cerc al cărții (Mishima, Seneca), ni se spune că umilitatea supremă este acceptarea morții, revenirea la neant (parafrazez un enunț chiar al gânditoarei despre har și greutate). Lecția sa este totuși una nu despre moarte, ci despre „cum să trăim bine-bine din punct de vedere spiritual: respectiv cum să ieșim din tiparele în care viața ne încătușează mereu. […] Cum să ne păstrăm sufletul treaz”. Asprimea ascetică cu gânditoarea care s-a tratat pe sine și lumea e doar o formă supremă de blândețe, conchide magnific autorul.

Al doilea cerc al eșecului este polisul, obligația de a fi împreună cu ceilalți, eșecul liderilor, al făuritorilor de istorie. Este un capitol de meditație politică. Cazul luat în discuție este cel al lui Mahatma Gandhi. Dar în contrapunct cu altele: Hitler, revoluția franceză, Robespierre, revoluția rusă, Calvin. Aici tonul este altul, ajungând până la nuanțe de sarcasm, multe amănunte biografice vin să completeze poleita imagine a mitului public. Avem în această parte un mic eseu de politologie, despre psihoza mulțimilor, democrație și teroare, „democrația e nenaturală, fiindcă merge împotriva instinctelor și impulsurilor noastre vitale”. Ce se întâmplă când libido dominandi este în exces și cum rimează asta cu umilitatea este gândul adânc de aici. Chiar atunci când această voință dominatoare se ilustrează sub forma umilinței și precarității, cum pare la Gandhi. Eseistica lui Costică Brădățan, trimit aici și la cartea care s-a bucurat și ea de un mare succes: A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor, aș asemui-o ca stil cu cea a lui Andrei Vieru, și nu numai pentru că ambii și-au publicat mai întâi lucrările în limbi de circulație și mai apoi traducerile în românește, ci printr-o anume stilistică a ideilor^[1]. O acuitate a formulărilor și o situare în perspective de abordare oarecum împotriva curentului îi caracterizează deopotrivă. Meditația despre democrație și slăbiciunile ei, de pildă, consună la cei doi, deși nu asta este tema lui Brădățan: „animalul arogant și însetat de putere”, care este omul, nu poate fi îmblânzit de umanism, observă sceptic autorul nostru. Printre altele, eseul de față este și unul despre limitele umanismului într-o lume căzută. „Ideea că societatea poate fi transformată prin paideia e bună pentru oameni înzestrați cu speranță și răbdare”, „transformarea omului prin educație umanistă pe scară largă este aproape imposibilă”. Se știe că dictaturile sunt, în genere, extinderi abuzive ale recelui rațiunii asupra libertății sălbatice a viului. „Rațiunea este admirabilă, dar a ne bizui numai pe ea poate da naștere unor rezultate iraționale”. Abolirea „vechiului”, obsesia „omului nou”, duc iremediabil la teroare. Eșecul apare astfel ca tehnică de viață. „În timp ce susținătorii democrației antice și moderne speră că o asemenea curăție transformatoare va avea loc prin legi și instituții bune, chiar dacă va lua secole, revoluționarii au puțin timp la dispoziție, și încă și mai puțină răbdare, pentru procese istorice care se urnesc greu. Ei cred cu tărie că pot obține transformarea materialului uman în cel mai scurt timp. Sigur, prin metode brutale. Dar când urmărești un scop nobil, merită plătit oricât.” Teoria religiilor politice este discutată aici cu pătrundere, dar tot ca un simptom al eșecului. O formulare radicală de tipul : „teroarea s-a născut dintr-o mare dragoste pentru umanitate” ne pune serios pe gânduri. Această contradicție între teorie (revoluționarii sunt mari teoreticieni) și practica vieții obișnuite, cu imprevizibilul ei, duce la teroarea care vrea să disciplineze absurdul viului: „Problema cu Utopia nu este că e imposibil de pus în practică (strict vorbind, ar fi posibil), ci că este fundamental străină de ceea ce suntem”. Ceea ce le lipsește revoluționarilor, chiar când au o structură ascetică, este tocmai umilitatea. „Umilindu-ne profund, asemenea eșecuri întăresc o învățătură simplă și însemnată: suntem mai aproape de nimic decât de orice altceva. Eșecul politic – eșecul social. Încercând să fim perfecți și să fim totul, ratăm șansa de-a realiza ceea ce e ratatul – eșecul social este, de fapt, în puterea noastră”. „Astfel, dintr-o nevoie obsesivă de perfecțiune și dintr-o eronată căutare a purității, sfârșim împotmoliți în tot mai multă imperfecțiune. A lua ficțiunea drept realitate – nu e deloc un lucru naiv, este și foarte primejdios. Când luăm ficțiunile drept altceva, ele se întorc împotriva noastră ca să se răzbune”.

Al treilea cerc este cel al ratării individuale. „Ratatul e ultima expresie a eșecului social”. Cazul școală este aici, firește, Cioran, triumfătorul ratării. Cercul eșecului social e mult mai strâmt decât cel al eșecului politic. Cioran este în fond un oximoron existențial, el glorifică ratarea, dar scriind cărți „de o frumusețe fioroasă și neliniștitoare”, care-l fac insuportabil de celebru. Ratatul e ratat prin decret, spune Brădățan, și o întreagă discuție este despre Calvin și teoria predestinării, despre Dumnezeul lui Calvin care nu se joacă. „În orice situație, Calvin adoptă rolul de acuzator, niciodată pe cel de apărător. Apoi, pe nesimțite, acuzatorul se transformă în călău, îngerul exterminator al lui Dumnezeu. Victima nu are drept de cuvânt”. În altă parte, va face legătura între predestinare și apocatastază, Origene-ana mântuire universală, care a pierdut însă competiția în fața teoriei predestinării. Mă întreb care este raportul dintre auto-învinuire (care apare inevitabil în conștiința ratării, nu oricine are capacitatea ducerii la absolut a ratării, precum histrionul Cioran) și decretul divin al predestinării, care te absolvă întrucâtva de orice vină sau te împovărează cu toată vina cosmică. Dar nici măcar Cioran nu poate fi ratat pe cont propriu, el își pune constant ratarea personală în raport cu ratarea propriului popor. De aici complexul sentiment de iubire-ură față de „mon pays”. Un alt aspect esențial al ratării individuale este raportul cu succesul celorlalți. „Fără spectacolul nefericirii celorlalți, succesul meu nu va fi niciodată complet”. „Nihilist practicant”, Cioran experimentează toate subtilitățile vieții de parazit, un Diogene de Paris. „…Într-un univers ratat, numai o viață de ratat merită trăită” sintetizează autorul existența lui Cioran. În contrapunct, introduce și tema sărăciei „experimentale”, prin cazul Orwell, romancierul care își asumă traiul de marginal, sărăcia extremă, în scopuri de cunoaștere. „Ceea ce îl deosebește pe contemplativ de alte tipuri umane este cultivarea capacității de a stărui asupra nonexistenței lucrurilor: asupra bogatei virtualități ce le precedă căderea în existență, a precarității fundamentale a actualizării lor și a inevitabilei lor întoarceri în neant”. Prin tăierea determinaților, săracul asumat, contemplativul tinde să fie cel mai liber dintre oameni. Otiumul, lenea marilor contemplativi sau doar a oblomovienilor fac din ei, de fapt, mari realiști. Dacă eșecul nu transfigurează existența (cum spune Cioran) îmi vine a spune că eșecul eșuează. Tot Cioran afirmă un lucru teribil de greu: că eșecul ne face să ne vedem așa cum ne vede Dumnezeu, și astfel el capătă o întemeiere metafizică absolută. Pe de altă parte, un cerc vicios se arată din doctrina calvinistă pe care autorul îl prezintă astfel: „…oamenii aceștia căutau mântuirea și au dat peste bani. Și, fiindcă doreau cu disperare să fie mântuiți, au făcut tot mai mulți bani. Când au devenit suficient de bogați, s-au oprit probabil, au privit în jur și și-au dat seama că, în timp ce ei aveau succes, alții cădeau tot mai jos. Semnele erau clare, Calvin avusese dreptate: unii sunt aleși, iar alții sunt damnați. Așa s-a născut capitalismul nostru lipsit de orice dumnezeu: dintr-o mare dorință de a afla grația lui Dumnezeu”. Este rezumatul teoriei weberiene din punctul de vedere al filozofiei eșecului. Pe de altă parte, elogiul eșecului devine, logic, un elogiu al contemplației, al lui dolce far niente: „A nu face nimic ne permite să facem un pas decisiv înapoi, să stăm neclintiți și să privim atent în noi înșine. Nemișcați și detașați, ne vom putea vedea condiția într-o lumină mai adevărată. Când vom fi reușit să pricepem golul funest dinlăuntrul nostru, vom ști că vindecarea a început”. Îndemnul oracular Cunoaște-te pe tine însuți se reduce astfel la: asumă-ți experiența eșecului, paradoxal ea vindecă trauma existențială. „Ne putem folosi de experiența eșecului ca să ne desprindem de încâlcelile existenței (fizică, politică, socială, biologică), în vederea obținerii unei mai bune înțelegeri a ei și cu speranța de a duce o viață mai luminată și mai înțeleaptă”.

Și, în sfârșit, cercul suprem, pentru care celelalte sunt un fel de pregătire, este cercul morții. Cazul luat în discuție aici este Mishima. În contrapunct cu Seneca sau cu tolstoianul Ivan Ilici. „A fi un ratat, un paria, un nimeni este într-adevăr o experiență lăuntrică, dar există o formă de eșec încă și mai lăuntrică – atât de profund «a noastră», încât n-o putem împărtăși cu ceea ce trăim când înfruntăm eșecul suprem: propria noastră moarte”. A trăi frumos și a muri frumos este o problemă care vine din zorii neînserați ai filozofiei, pentru că „nu pricepem moartea”, moartea nu poate fi gândită. „Împotriva eșecului suprem, joci nu ca să câștigi, ci ca să înveți să pierzi”, comentează eseistul filmul lui Bergman A șaptea pecete. Sinuciderea este o sub-temă obligatorie, după celebra frază incipit a lui Camus din Mitul lui Sisif. Eseul lui Costică Brădățan este o meditație despre precaritatea ontologică a omului și felul cum acesteia i se poate atribui un sens „fragilității noastre de ființe muritoare, când ne cunoaștem și ne acceptăm limitele, când rămânem deplin conștienți că ne petrecem întreaga existență pe marginea unui abis”. Povestea aproape cinematografică a vieții lui Mischima și a ultimei sale zile în care și-a făcut sepuku, sau a vieții atât de departe de cele propovăduite în scris a lui Seneca devine un fel de parabolă despre expiere și sensul vieții.

Finalul cărții mută discuția într-un plan oarecum surprinzător, cu meditația despre trecerea vieții în povestea ei. Eșecul se transfigurează (și ne transfigurează) în sens. Este un cuvânt apărut aici, peste care riscăm să trecem în grabă: rostul („Rostul după care tânjim se poate dezvălui la sfârșit…”). El luminează altfel toată povestea eșecului și a umilității. „Poate deci o poveste salva o viață? Da, poate. Adevărul e că numai o poveste ne poate izbăvi viața. Și nu doar pe a noastră, ci viața însăși. De aceea, în caz că v-ați pus întrebarea, sunt atâtea povești în cartea de față, de la început și până la sfârșit. Fără povești, n-am fi nimic” – , este încununarea acestor meditații, în măsura în care povestea ne învață adevărata umilitate: nu ești decât atât, numai atât rămâne din tine. Și asta e totul!

Costică Brădățan, Elogiu eșecului.
Patru pilde de umilitate, Spandugino, 2024,
traducere din limba engleză de Vlad Russo

^[1] Mircea Mihăieș a publicat prin 1990 o foarte acută Carte a eșecurilor, cu alte mize, intenții teoretice, desigur.