„Scriitorul cel mai subtil și mai elegant al timpului său. Și, probabil, ceva rar: un om bun.” (Mario Vargas Llosa, Casa jucăriilor)
Când a apărut, în 1982, excelentul volum editat de Willis Barnstone, intitulat Borges at Eighty (Indiana University Press, ediția în limba română numindu-se Borges despre Borges, Editura Dacia, 1990), care includea o serie de interviuri cu marele scriitor argentinian realizate în timpul călătoriilor acestuia în Statele Unite, printre prelegerile pe care le-a ținut la prestigioase universități americane, lumea literară de pretutindeni a descoperit, cu uimire și încântare, că dincolo de planul intelectual al celebrelor ficciones ori de obsedantele simboluri ale poeziei lui Jorges Luis Borges (oglinzile, labirinturile, biblioteca), există și o latură profund sensibilă, curioasă, amuzată și amuzantă, degajată și aplecată spre conversație (numai în aparență lejeră) de natură a caracteriza nu doar un mare scriitor, ci și un om a cărui existență s-a identificat, practic, cu literatura pe care a scris-o.
De aceea, atunci când s-a anunțat, în 2020, apariția unei cărți purtând titlul Jumătate de secol cu Borges (Medio siglo con Borges), o carte semnată de Mario Vargas Llosa (excelent tradusă în limba română de Mariana Sipoș și apărută la Editura Humanitas Fiction din București), publicul cititor și criticii literari deopotrivă au părut ușor reticenți. La urma urmei, ar fi greu de găsit doi scriitori mai diferiți ca structură și ca atitudine decât acești extraordinari latino-americani. De altfel, Vargas Llosa afirmă chiar el, în introducerea volumului: „Puțini scriitori sunt mai îndepărtați decât Borges de ceea ce demonii mei personali m-au determinat să fiu – un romancier intoxicat de realitate și de istoria care se petrece în jurul nostru și de cea trecută. […] Temele pur intelectuale, precum timpul, identitatea sau metafizica, nu m-au preocupat niciodată prea mult.” Și totuși, după ce cartea a ajuns în librării, ea s-a dovedit un succes, textul dezvăluind un Vargas Llosa fascinat de opera marelui său contemporan (și înaintaș) și deopotrivă un excelent cunoscător al acesteia, dar și un Borges care, deși încercând parcă mereu să scape (cu abilitate!) de insistențele tânărului reporter cultural iar apoi, după decenii, ale deja celebrului romancier peruan, are darul de a spune mult în puține cuvinte și de a oferi o imagine neașteptată asupra propriei sale creații.
Interesant este, pentru clarificarea relației dintre cei doi (mai ales la începuturi, la primele lor întâlniri) ceea ce mărturisea Mario Vargas Llosa însuși, în anul 2020, într-un dialog cu Leila Guerriero: „Mie îmi era foarte teamă de interviul din 1963, pentru că deja îl admiram mult pe Borges, iar ideea de a-l intervieva mă cam paraliza. Numai că părea atât de lipsit de apărare, atât de vulnerabil, de timid, că mai prindeai curaj în fața acelui personaj care parcă nu mai era atât de important – sau de fapt el nu se credea important – ca atunci când îl citeai. M-a surprins mult timiditatea lui, vulnerabilitatea pe care o transmitea. Iar răspunsurile pe care mi le dădea erau deosebit de inteligente și revelau câte ceva din imensa cultură literară pe care o avea.” Iar alături de acest interviu (de-acum celebru, Întrebări pentru Borges) de la Paris, datând de la începutul anilor ‘60, Jumătate de secol cu Borges include încă unul, mai lung (și mai relaxat), realizat de Vargas Llosa în 1981, Borges acasă la el: un interviu, la Buenos Aires, plus o serie de eseuri ale autorului Conversației la Catedrala publicate în diverse reviste sau suplimente literare (El País, Caretas, Expreso) de-a lungul a cinci decenii, pornind de la diverse apariții editoriale ale marelui maestru al ficțiunii latino-americane. Astfel încât cartea de față este un inedit omagiu adus de Mario Vargas Llosa lui Borges, în ciuda numeroaselor diferențe dintre ei și a modalității fundamental diferite de a concepe și de a practica literatura. Iar probabil cea mai mare deosebire între cei doi este aceea privitoare la roman, a cărui elaborare reprezintă, pentru Borges, „o nechibzuință care cere multă osteneală și nu aduce decât sărăcie. Să lungești pe cinci sute de pagini o idee pe care o poți expune perfect prin viu grai în câteva minute!” În interviul din 1981, Vargas Llosa insistă asupra aspectului, afirmând că această opinie tranșantă l-a mâhnit întotdeauna, doar pentru ca Borges să replice în stilul său unic: „Da, este o eroare, dar o eroare inventată de mine…” Pentru că Borges admiră, desigur, unele romane. Nu doar marele și unicul Don Quijote al lui Cervantes. Ci și pe cele ale lui Flaubert, Joseph Conrad sau Henry James, autori pe care-i prețuiește și îi enumeră mereu printre lecturile sale preferate, alături de eseurile lui Montaigne, poezia lui Verlaine sau Apollinaire, de pildă, de tragediile lui Shakespeare sau de cele O mie și una de nopți ori de poemele epice scandinave.
Convins că modernismul („el modernismo”) este „cea mai importantă contribuție a spațiului latino-american la cultura hispanică”, Borges (1899 – 1986) a încercat, de-a lungul întregii sale activități literare, să scrie o proză aparte, locuită de atâtea idei pe câte cuvinte, apropiindu-se în mod obsedant, tocmai pentru a atinge acest deziderat, de latura metafizic-intelectuală și căutând să impună acea estetică a inteligenței despre care s-a discutat nu o dată în legătură cu opera sa. Dar, întrebat fiind de Vargas Llosa (în 1963) ce cărți ar lua cu sine pe o insulă pustie, Borges alege Biblia și Enciclopedia Britanică, opere care reprezintă (și comprimă, în mod simbolic), pentru el, istoria umanității și, deopotrivă, întruparea cuvântului divin…
Născut în 1936, în Peru, și format, inevitabil, și sub semnul literaturii borgesiene, Vargas Llosa e interesat de filosofie, însă doar în eseuri și în scrierile teoretice, nicidecum în marile sale romane, care explorează mereu, din numeroase perspective, exact acele aspecte care pe Borges îl obosesc, îl plictisesc sau îl sperie: politica, istoria recentă, clasele sociale și relațiile dintre ele, sexualitatea, corupția lumii contemporane. Dar laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din anul 2010 (un premiu care lui Borges nu i-a fost acordat…) nu se poate desprinde de fascinația pe care o exercită asupra sa scurtele și concentratele ficțiuni borgesiene pe care, dovadă stau interviurile și eseurile incluse în acest volum, le-a citit și recitit de nenumărate ori de-a lungul anilor, reevaluând constant raporturile complexe dintre opera literară a lui Borges și marile sisteme filosofice de care acesta a fost atras.
De pildă, admiraţia lui Borges pentru filosofia idealistă a fost evidențiată nu o dată în studiile critice care i-au fost consacrate. Cel mai adesea, exegeza a pornit de la mărturisirile lui Borges, cel care a vorbit despre circumstanţele apropierii de filosofia şi cultura germane, punându-le în legătură cu şederea sa în Elveţia, în adolescență şi, deopotrivă, cu influenţa pe care a avut-o asupra sa idealismul eclectic al lui Macedonio Fernández, intelectual prieten al tatălui său, care susţinea lipsa de realitate a lumii materiale şi inexistenţa eului empiric, aşa cum era acesta conceput în epocă. Însă ideile acestea sunt regăsite, fie şi în formulări diferite, în filosofia lui Schopenhauer ori în cea a lui Novalis. De altfel, de Novalis Borges se apropie şi datorită preocupărilor pe care le împărtăşeşte cu romanticul german, numeroase dintre ideile care marchează Ficţiunile putând fi raportate la gândirea lui Novalis, de la sensurile enciclopediei la relaţia dintre artă şi filosofie ori la încercarea de a unifica semnul şi semnificaţia într-o imagine unică şi atotcuprinzătoare. Jorge Luis Borges vorbeşte, de altfel, chiar el despre această legătură spirituală în câteva eseuri precum Oglinda enigmelor sau Noua respingere a timpului – fiind necesar să ţinem seama de amănuntul că scriitorul argentinian a şi tradus fragmente din opera lui Novalis (care au fost publicate în anul 1938, în Destiempo, revista pe care o înfiinţase împreună cu prietenul său Adolfo Bioy Casares). Borges chiar a subliniat legătura dintre idealism şi paradox, procedeu frecvent utilizat în proza sa şi transformat în element definitoriu al unei concepţii antimaterialiste asupra realităţii, întemeiate pe ideea lumii privite ca vis sau iluzie. În plus, scepticismul care marchează unele povestiri ale lui Borges, alături de această adevărată logică idealistă a paradoxului, determină efectul care îi defineşte opera narativă, şi anume anularea graniţelor clare dintre adevăr şi ficţiune, dintre identitate şi nonidentitate, altfel spus, dintre iluzie şi realitate. Căci Borges e situat şi în descendenţa marilor autori ai Secolului de Aur spaniol, însă nu trebuie să pierdem din vedere nici gândirea sa realmente carteziană şi nici dimensiunea accentuat filosofică a scrierilor lui reprezentative.
Dar, dincolo de aspectele metafizic-intelectuale, Vargas Llosa e atent și la detaliile aparent lipsite de importanță, dar care dau culoare existenței cotidiene – astfel, el observă amănunte din micul și modestul apartament al lui Borges din Buenos Aires (Borges acasă la el), precum pisica Beppo (numită așa după pisica Lordului Byron), aspectul de chilie austeră al dormitorului lui Borges, mai degrabă o chilie decât un dormitor, micul tigru-bibelou de ceramică albastră, cărțile din bibliotecă, mai puține decât s-ar aștepta oricine (și dintre care lipsesc ale lui Borges însuși, căci, după cum se întreabă retoric scriitorul argentinian, „Cine sunt eu să stau lângă Shakespeare sau Schopenhauer?”), eleganța sobră a lui Borges, care purta sacou și cravată chiar dacă rămânea în casă… Detalii de natură a oferi cititorului un soi de expresiv portret în mișcare al unui om prin excelență bun, nu doar al unui autor atât de respectat pretutindeni în lume. Interesante considerații face, apoi, Mario Vargas Llosa în scurtul text intitulat Călătoria în balon, pornind de la volumul Atlas, publicat de Borges în colaborare cu María Kodama în anul 1984, o carte cu fotografii și note de călătorie, având pe copertă o neașteptată poză cu cei doi, Borges și Kodama, în balon, făcând o plimbare în balon peste podgoriile din Napa Valley, California. E „cartea unui bărbat îndrăgostit”, este convins Vargas Llosa, a unui om lipsit de vedere, privind cu bucurie lumea doar prin ochii celei alături de care călătorește – dar cu o plăcere și un entuziasm cu adevărat uimitoare pentru vârsta pe care o are. În egală măsură, însă, călătoria aceasta îi dă din nou ocazia lui Borges să scrie despre autorii preferați și despre cărțile lui mult iubite, să revină iar și iarăși asupra semnificațiilor bibliotecii pe care o poartă mereu cu sine (o veritabilă Bibliotecă Babel itinerantă), în minte și în inimă. Astfel încât călătoria fizică e dublată în permanență, fiind vorba despre Borges, de o călătorie spirituală și de capacitatea sa de a re-descoperi lumea din jur, în fiecare clipă și de a o re-configura, simbolic, prin recursul la marea literatură anterioară sau la vis.
Căci, pentru Borges, visul şi lumea vor semăna mereu, într-un fel sau altul, câtă vreme pentru el, lumea, ca şi întreaga literatură uneori, este vis. Iar asta demonstrează că literatura având punctul de plecare în vise are mai multe posibilități de interpretare decât cea bazată pe stricta „realitate”; şi că, probabil, aceste posibilități sunt infinite. Aceasta e premisa pe care Borges îşi întemeiază metoda de lucru: visul, lumea şi literatura se topesc, până la urmă, în unitate. Și aceasta este, în mare parte, și marea lecție pe care Mario Vargas Llosa însuși a desprins-o, după o jumătate de veac cu Borges – lecție pe care, prin intermediul acestei cărți, o transmite și cititorilor.
Mario Vargas Llosa, O jumătate de secol cu Borges.
Traducere de Mariana Sipoș, București, Editura Humanitas Fiction, 2022