Se spune că domnul Ioachim a fost pentru întâia oară împresurat de efemeride
într-o zi de duminică
Se făcea că tocmai pășise prin dreptul ușii întredeschise
Camera tatălui cu ferestrele spre grădină și soarele și dimineața târzie
în care timpul nu mai era timp ci un șir de secvențe încetinite
întrepătrunse și obscurizate
Ace mărunte de gheață pe fruntea lui și gândul că atunci când o să plece
n-o să privească înapoi
deși Ioachim se va strădui să-i prindă privirea
se spune – pentru ultima sclipire
Privirea sa atunci când deodată l-a întrebat
de ce a avut nevoie Dumnezeu să creeze omul
când totul era atât de perfect
și armonia divină plutea deasupra universurilor
așa cum Ioachim le-ar putea percepe
Se spunea:
în ambiguitatea secundelor sale de fericire
Fără să-l simtă pe Ioachim ce-l privea prin ușa întredeschisă
Același Ioachim care nu l-a cunoscut cu adevărat niciodată
fiindcă ușa a stat întotdeauna doar întredeschisă
între șansa de a cunoaște ce a fost și
cum ar fi putut să fie
– Poate la așteptarea celor care în cameră cu un lighean cu apă și oțet
i-au spălat cu buretele trupul
i-au îndreptat mâinile pe piept
și a tremurat fumul unei lumânări spre a se condensa
și a rămâne atârnat în spațiu
Fără să-l lase să mai spună
rămâi cu bine
De fapt fără rostul de-a mai spune nimic
fiindcă probabil știa că niciodată nu a rămas cu bine
nici măcar într-o întârziată dimineață de duminică
cu bocănit înfundat al pașilor celor care l-au dus pe coridor
ca într-un final de film
unde totul se îndepărtează
până la confuzie
Film care poate fi rulat înapoi și înainte pentru a prelungi o emoție
de care e întotdeauna greu să de desparți
și care o prefigurează pe alta
probabil un loc comun
Și-apoi ochii lui de o mână închiși
cu teamă ca în ultimele vertijuri ale retinei
imaginea să nu înceapă să pâlpâie
scene la aniversarea
unui copil crescut diform într-o lume
în care toți trebuie să stea drept și
să salute ridicările de drapel
și oamenii zilei
despre care se spune că vor rămâne nemuritori
fiindcă ușile lor au fost întotdeauna bine închise
Și chiar rememorarea haotică a nesfârșiților ani
în mereu așteptarea unor clipe de tandrețe
Doar simpla și profunda atingere care păstrează în ea toată magia
unei ființe calde
departe de rosturile și împlinirile ce împing viața înainte
se spunea
Ori despre cum îl vede acum cufundat în sine
pentru ca sufletul să nu-i părăsească trupul într-o absență temporară
și să revină sub o altă formă
modelându-i mâinile și fața cu adaos de trăsături
ce pot fi furate de ultima privire
pentru a fi îndesate între ramele unei
contorsionate și aspru de împărtășit cronici de familie
Acea privire care a vegheat anii de boală și frigul anilor de recesiune
și mereu așteptarea unor clipe de afecțiune
în anii târzii ai femeii din tăcerea camerei alăturate
acolo unde el i-a pândit răcoarea din respirație
odată cu timpul
parcă tot mai vag și mai îndepărtat
ca într-un final de film
unde totul se distanțează
până la confuzie
O singură și aceeași femeie reflectată din profil în fereastră
Suprapusă pe o imagine celebră
În mână cu o fotografie dintr-un album care o înduioșează
Lumină pe fața ei și tonuri de umbră
și ochii apoi închiși ca să ferească timpul de mișcare
și a lăsa momentul în profunzimea sa
să se întâmple așa cum s-a întâmplat
de fiecare dată când ochii închiși
Un simplu exercițiu poate de a păstra lucrurile care s-au întâmplat
așa cum s-au întâmplat
Un simplu exercițiu ce o lasă pătrunsă de visul
ce-i aparține întru totul
și uneori o tresărire și ochii întredeschiși
spre mulți ani în urmă când pielea îi era fierbinte
și apropierea ei era fierbinte
și visul despre întotdeauna le-a cuprins
promisiune
mult înainte de oasele moi ale fiului lor
jurat să fie acrobat
și-apoi
jurământul ei de tăcere
Și-apoi îndepărtarea
și îngrijorările despre fiul ei ce voia să fie acrobat
și care îi spunea – voi fi cel mai iubit acrobat cu picioarele moi –
Și el în așteptarea unui ocean de afecțiune
Zile și ore în șir privirea lui fixa pe ecranul
unde dansatoarele la trapez
își aruncă în gol trupurile
și coapsele magnetice și sânii abia ascunși sub costumele mulate
și toate provocările imaginației
în această feerică strălucire
Și el în așteptarea unui ocean de afecțiune
sub imensa cupolă unde orice pare posibil
Și-apoi imagini derulate înapoi și reluate (același loc comun)
Zile și ore în șir cu zborul dansatoarelor la trapez
și un val fierbinte de ambiție
– cel mai celebru acrobat cu picioarele moi –
sub o cupolă unde nu era nevoie să fie nimeni altcineva
decât el și clișeul cu dansatoarea sa la trapez
mereu strălucitoare și perfectă pentru o derulare
zile și ore în șir
înapoi și din nou
aruncare în gol
spre momentul când într-o imagine încetinită
o să o prindă
acrobatul celebru de mâine
– Povestea unei veritabile melodrame
și desigur promisiunea:
„și vor rămâne doar ei singuri planând sub cupola circului”
Acolo unde îngrijorarea femeii nu poate ajunge
și unde cronica de familie
Cu mulți ani apoi
– Îl surprinde pe Ioachim în fața ușii întredeschise spre dormitor
pășind ferit parcă cu grijă să nu trezească amintirile celui
mereu în așteptarea clipelor de tandrețe
și ale cărui mâini acum
silite să se așeze cuminte pe piept
împresurate de roiuri de efemeride
O foiletare de imagini în timpul care se spune că purifică
Tot mai încet imagini
întoarse până la poticnire
altfel decât în clipa în care
cu mulți ani în urmă
s-a întâmplat să-l zărească prin deschizătura ușii
spre dormitor
Tatăl pe marginea patului
adus de spate
într-un atunci
cu mâinile ținându-se una pe alta – o consolare
și comuniunea părții din el
așa cum se îmbrățișează în aerul fără sunet
și umerii încovoiați și capul aplecat
și ochii ațintiți în gol
spre fărâme rămase din cele doar de el știute
Poate doar clișee voalate din
visul vieții sale
Și mulți ani apoi
aceeași tăcere a femeii din camera alăturată
după momentul când prin cupola deschisă noaptea și stele
și nori fantomatici
și raze palide și stranii
și acrobatul care-și ia avânt și face un ultim salt în aer
spre nori fantomatici și raze palide ce se pierd în norii fantomatici
și iată
în afara jurământului ei de tăcere
nimic altceva nu se mai întâmplă
printre nori fantomatici și raze palide
și un nemărginit salt în aer
– Și-apoi dimineața târzie cu roiurile de efemeride
– Și ușa întredeschisă spre imaginea tatălui
și clipa când Ioachim a avut o viziune
de parcă scena s-ar petrece printre razele palide și norii fantomatici
dintr-un imens glob de sticlă
Și atunci i-a văzut sufletul ridicându-se
și i-a văzut firele de păr alb ivite pe pieptul sufletului
și picioarele goale ale sufletului
cu tălpile atârnând în spațiu
Și sufletul lui i l-a văzut
înălțându-se încet
deasupra întregului trup lăsat la vedere
Și-apoi din nou tălpile desculțe culcate una lângă alta
pentru a putea fi cuprinse într-un colț de oglindă
dezvelit de o pală de aer
Ce pare să arate
că totul poate fi doar o ficțiune
atunci când rămâi singur cu tine
și te doare să-ți amintești
ce odată
(se spune)
o să urmeze
într-o poveste lăsată înadins
neterminată