Curtea interioară a unui cvartal de blocuri, într-un oraș de provincie. Pubele de gunoi, răsturnate de-a valma. Hârtii care zboară sub adierea vântului acestuia furios, de primăvară. Doi câini, care răscolesc cu botul maldărele de resturi multicolore. Câțiva copii – slabi și gălbejiți – urlă, alergând după o minge minusculă. E ceasul prânzului, e ceasul în care lumea se sufocă în rântașuri. Plescăi, fără să-mi dau seama. Două fete, îmbrăcate în rochii scurte, din fire sintetice, din acelea pe care nașul le dăruiește la botez, într-o biserică de mahala, botez ce continuă într-o curte anonimă și tristă, de margine și de lume, deci, două fete scunde și ogârjite sar coarda și se ceartă. Scara B. Geamuri sparte. Câteva cocoloașe de pachete de țigări, într-un colț, lângă cutiile poștale. Praf. Chiștoace strivite. Bețe de chibrit arse și lipite de tavan. Praf. În celălalt colț, un firicel de urină, proaspăt. Caut cu privirea, urmărind cutiile poștale. Doar două au numele înscrise pe ele. Găsesc: Fam. Pădureanu, Et. 7, ap. 28. Mi-e foame. M-am săturat de fasole la cazan. Sau macaroane, plutind prin zemuri albe.
„Liftul nu urcă decât până la etajuʼ unu!” – îmi spune, șugubăț, un bătrân cu chipul senin, care agită o sacoșă goală.
Îl privesc. Mă privește.
„Daʼ, ești tânăr!… Pe cine cauți?”
Îi spun.
Exclamă: „Ooo, Doamne…!” Și se închină.
*
– Poftește!
Îmi scot chipiul și încep să-l frământ în palme.
Femeia – aproape de cincizeci de ani, albită rău, cu cearcăne vineții sub ochi – își întinde, cu palmele pe șolduri, rochia de casă ieftină.
– Soțul meu n-a venit de la uzină. Ce să-ți spun? Ia loc, te rog… Cu ce să te servesc? O dulceață, ceva… Sau poate ți-e foame?
– Nu, lăsați, mulțumesc… Eu, știți, am o scrisoare de la garnizoană…
Pe sub masă, îmi prind pe furiș dunga pantalonilor, scuip între două degete și le duc rapid, în jos, până aproape de bocanci. Gata! Sunt la patru ace…
– Te rog frumos, mai stai!… Daniel…
– …V-aș lăsa-o și aș pleca…
– Doamne, cum semeni cu Daniel!
Și se apropie de mine, cu palma întinsă, aproape gata să-mi mângâie un obraz. Nu m-am bărbierit. Mă feresc, făcându-mă că mă aplec să-mi închei bocancul drept…
– Ești, cred, de aceeași vârstă cu el… Câți ani ai, spune-mi, te rog?! – mă întreabă din bucătărie. Glasul îi e parcă pierdut, ca un șarpe care se subțiază din ce în ce, fâlfâind dintr-o coadă de hârtie.
Îmi pipăi plicul de la piept și privesc prin preajmă, până când va veni doamna Pădureanu.
O sufragerie obișnuită de cartier…
– Douăʼșunu, acum, pe doișpe…
Masa mare, în mijloc, acoperită cu o carpetă de pluș, un dulap greoi, cu vitrină, în care sunt înșirate sticle scumpe de băutură, apoi bibelourile de ocazii mărunte: peștele, balerina, iapa, coșarul, copilul cu pipi, pescarul etc. și, printre ele, răsfirate ca timpul…
– …L-au luat în iunie, că reușise soțul meu să-l amâne un an…
…fotografii de toate mărimile și în toate felurile, reprezentând diverse personaje ale casei. Pe peretele celălalt, un recamier, acoperit și el, cu o cuvertură de același fel cu fața de masă. Deasupra, la mijloc, fotografia mărită, în ramă neagră, a unui militar în termen, fruntaș, tânăr, într-adevăr, ca și mine. Și parcă puțin mai de demult, după stema de pe chipiu. Iar alături, copia – tot înrămată – a unui act oficial, ceva cu ștampilă și o semnătură groasă. Apoi, două fotolii, cu o măsuță între ele, pe care se află, din nou, fotografia mărită a militarului. Fruntaș. După aceea, pe peretele din dreapta, un tablou ieftin, cu cerb adăpându-se, într-o poiană de un verde prăzuliu, în amurg și cu albastru…
– …Și am încercat, atunci, să-i dau telefon, că la el se putea, dar mi-au spus că e revoluție și e plecat într-o misiune, nu știu cum…
În colț, un televizor „Temp 5”, cu ecranul cât o palmă. Fotografia militarului – fixată într-un cadru de lemn – este așezată pe un „milieu” de ațică. Dedesubt, câteva cărți, aruncate în dezordine. În dreapta caloriferului, privirea îmi cade pe un cufăr.
–…Și mi l-au dat înapoi mort și sigilat, pe 5 ianuarie!
Apare cu o tavă. Se mișcă greu și gâfâie. Nu mai plânge, dar ochii îi sunt roșii.
Pune ceștile de cafea pe masă, cu o îndemânare puțin comună femeilor de vârsta ei. Apoi, farfurioarele pentru dulceață. După care, tava, la marginea mesei, cu borcanul pe ea. A uitat de el.
– Acum să-ți povestesc de la început… Ai cumva o țigară?
Mă uit cu surprindere și caut în buzunarul de la piept al vestonului gros și butucănos. La 30 mai, o să ne dea ținuta de vară.
– Fumez pe ascuns. Soțul meu nu știe și, într-un fel, îmi face și rău fumul!…
– Atunci, lăsați, n-are rost!
– Ba să-mi dai o țigară. Imediat! – aproape că țipă. Se îneacă și tușește câteva minute bune. Haide, dă-mi!
Îi caut o țigară din pachetul de „Carpați”. Găsesc una mai nescuturată.
– Știți, nu sunt dintre cele mai bune. Stau prost cu banii.
– Nu contează! – și-și trage de pe vârful limbi un fir de tutun. Ascultă aici!
Vocea i se îngroașă. Nu mai are nimic sensibil în ea. Sau de femeie. E uscată și seacă, precum o amiază pustie. Precum sufletul ei – acum, înțeleg.
După ce mai trage o dată un fum, răsuflă din greu și povestește.
– L-au instruit ca să fie radiotelegrafist pentru minister. Așa că, lucra chiar acolo, îmi arătase în toamnă, când ne-a dat voie să mergem la el, după jurământ. „Uite, tot aici, la parter, la capătul culoarului, avem noi biroul. Iar sus, la etaj, e ministrul, la unu, acela mare, iar la doi, adjunctul.”
– Adică domʼgeral Stănculescu, fiindcă el era adjunctul!?
– Da, da. Stănculescu… Ăl cu ghipsul. Și ce mi-a mai zis Daniel, odată, era cam așa, înainte de congres; că, ducându-i telegramele – i le duceau pe tavă, așa cum făceau servitorii la casele boierești – s-a uitat și el pe una-două. „Și mă crezi, mamă, că foarte multe erau scrise în rusește?! Dar, te rog, să nu te scapi cumva!” – mi-a zis. Și că aproape toate trebuiau duse la Stănculescu, și nu la Milea. Iar, când am auzit că s-a-mpușcat acesta, Milea, atunci, pe 22, i-am zis lui soțuʼ: „Gata, eu mă duc la băiat. Simt eu că-i în primejdie.” Dar el mi-a zis: „Stai, femeie, ești nebună?! Vrei să-i cauzeze cumva? Că-i faci numai rău dacă… Și te expui. Lasă-l pe el, că-i la datorie și știe ce face… Iar dacă e să plece nebunuʼ, e mai mult ca sigur că armata o să fie-n contra lui!” Și m-am mai liniștit. Dar tot nu puteam sta locului. Când s-a dat la radio și la televiziune că a fugit tiranul, mi-am zis: „Trebuie să-i dau telefon băiatului.” Și i-am dat, că-i știam numărul de-acolo, de la minister. Atunci, o voce răstită mi-a spus că: „Nu știi, cucoană, că e revoluție?!!” și că Daniel al meu e acolo, la datorie și că să mai terminăm cu muierismele astea… Ba, la urmă de tot, mi-a zis că-i plecat în misiune!…
– Atunci, da, într-adevăr, toată armata era în consemn. Și nu…
– Ce să nu… ce să nu…? Că, după aia, am aflat că băiatul meu nici măcar nu ieșise din minister, că acolo a luptat și a apărat, mă rog, de-ale lor… Adică tu știi, nu trebuie să-ți explic tocmai eu. Și nu ieșise deloc, mi-a spus un coleg de-al lui, din Buzău, dar mult după aia… Buuun! Iar, când am auzit că l-au prins pe tiran, n-am mai putut răbda și i-am zis lui soțuʼ: „Mă, omule, tu ești bolând de tot! Eu mă duc. Mă duc la băiat.” Și nu m-a mai putut ține. „Ai grijă de tine, femeie!” – mi-a zis. Și, pe urmă, a plecat și el la uzină, că stătea de veghe s-o apere de teroriști…
Țigara i s-a stins demult între degete. Încearcă s-o reaprindă. Și nu poate. O scutură, se enervează.
– Lăsați-o naibii, că vă dau alta.
– Tu să taci! Când oi avea tu banii tăi, atunci să vorbești. Așa-i ziceam în gând lu` Daniel, atunci, în timp ce încercam să ajung la București: „Mamă, te rog eu, ai grijă să nu te expui, că ți-aduce mama și haine groase și un borcan cu miere, de toate. Numai să fii sănătos!”… Doamne, și ce greu am ajuns acolo! De la gară se auzeau împușcăturile. Și lumea fugea care-ncotro. Alergau, care să se ferească sau strigând: „E un terorist după colțul clădirii, ascundeți-vă!”, care să se ducă să vadă cu ochii lui de unde se trăgea… Dar, în sfârșit, nu trebuie să-ți spun tocmai eu toate astea. Le știi doar de prin ziare, din ce s-a dat așa, cât de cât, la televizor, de pe la prieteni, mă rog!
– Am fost și eu acolo, pe 23…
– Serios?! Dar, uite, vezi, Maica Domnului și Cel de Sus ți-au dat sănătate și viață ca să scapi… Dar lui Daniel al meu, nu!
Ultimele cuvinte le-a șoptit, cu glasul înecat. Și-a scos o batistă mototolită din buzunarul rochiei, și-a suflat nasul cu zgomot într-un crâmpei și glasul i s-a uscat din nou. Sec și uscat, ca o amiază pustie.
– …Așa! Mai departe… Și am ajuns la minister, pe jos, mai alergând, mai ferindu-mă. Zvonurile curgeau de-a valma: „Au căzut Telefoanele”… „Ministerul Apărării e la pământ”. Doamne, și cum mai alergam eu ca o nebună, prin orașul ăla înecat de moarte! La un moment dat, alergam și, disperată, țipam ca din gură de șarpe „Daniele!?” Dar nu eram singura nebună, fiindcă toți își pierduseră mințile atunci, în zilele alea… Te plictisesc? Tu să-mi spui, că eu am povestit lucrurile astea de zeci de ori, dar de fiecare dată îmi face bine, așa, mă răcoresc cât de cât…
– Nu, nici vorbă. Vă rog, continuați… El e, nu-i așa?! – și-i arăt fotografiile.
Privirea i s-a aburit din nou. – Daniele, mamă!! Singura mea bucurie…
Apoi, continuă înfiorată, strângându-și cu palmele umerii:
– Știi, la doi ani după ce l-am născut, am rămas din nou, dar nu l-am putut ține. Mi-a zis atunci doctorul Drăghici: „Să știți că… nu vreau să vă sperii, dar a doua sarcină o să fie cu mare bucluc. Așa că vă sfătuiesc să nu…” Și ce era să fac, m-am prezentat la comisie și mi-au aprobat chiuretajul. D-aia spun că Daniel era singura mea nădejde… Vrei să știi că voia să dea și el la facultate?! – îmi spune pe un ton vioi, sprințar. Nefiresc.
Deodată, însă tace. O pânză groasă se lasă peste noi. Și mă simt cumplit de stingher.
Ea tace în continuare și privește cufărul de lângă calorifer. Tace și privește. Un minut-două-trei… Privește fix și tace îndărătnic. Nu mai știu ce să fac cu mâinile. Mă scotocesc din nou în buzunarul vestonului și scot pachetul de țigări.
– Nu mai doriți?!
– Nu, mi-ajunge cât am fumat. Și-apoi, trebuie să vină soțul de la serviciu. Dacă nu s-o fi oprit iarăși… hm!… în colț, la Davidescu…
Din nou, coboară privirea spre cufăr. Îmi aprind o țigară și privesc în jur. E cald, cumplit de cald. Deodată, totul îmi pare inutil. Inutil și grotesc. Totul: prezența mea aici, în casa aceasta străină, drama femeii din fața mea, care aproape că a înnebunit, apoi acest timp al ticăloșiei și al confuziei… Totul!
– Păi… știți, eu aș vrea să vă dau plicul cu… și să…
– Vezi… Acolo am strâns lucrurile lui: și jucării de când era mic, și olița lui de noapte, și pantofii de fotbal, și carnetele de note, și scrisorile de la Roxana, și ciorapii, pe care am reușit să-i scot atunci din picioarele lui, fără să observe ăia… Vrei să le vezi?
– Nu, vă rog! Chiar nu are nici un rost. Eu, de fapt, mă grăbesc, iar dumneavoastră o să vă facă și mai rău…
– Cum, nu are nici un rost?! Și, dintr-odată, începe să țipe: Cine îți dă ție dreptul să vorbești așa cu mine? De unde știi tu ce înseamnă să-ți pierzi unicul copil, ai?!
Și, la fel de brusc, tace. Nici măcar nu are nevoie de răspunsul meu, de revolta mea. Eu, de fapt, acum, îmi dau seama, nici nu contez. Nici nu exist. Pentru că, în afara băiatului ei, Daniel, nu mai există nimeni. Mai ales, militar…
– Se trăgea îngrozitor acolo, la minister. Mai tot timpul am stat ascunsă vizavi, la complexul acela, în spatele frizeriei. Geamurile de la „Universal” erau făcute zob. Am văzut, atunci, și sânge, și creieri împrăștiați pe jos, prin noroi, și cioburi, și pantofi… ce mai! Am văzut atunci, cu ochii mei, nenorocirea. Se abătuse peste noi Apocalipsa… Nici nu m-am putut apropia de minister. În schimb, am stat și am pândit, doar-doar l-oi vedea pe Daniel al meu printre soldații care apărau, chiar dacă era și foarte greu să-l pot recunoaște; toți aveau căști pe cap, erau echipați ca de război și nu li se vedea decât capul, cum stăteau ei tupilați după tancuri sau după sacii ăia cu nisip sau baricade, ce erau alea… Când s-a lăsat noaptea și zburau prin aer gloanțe d-alea luminoase, am auzit, pe la oamenii care se întâmplau pe acolo, că l-au judecat pe Ceaușescu și pe ea și că o să dea filmul la televizor. Oricum, la putere venise Iliescu. Și ăla cu pulovăr roșu, Roman…
Obosise. Bău puțin din paharul ei cu apă, apoi continuă:
– La un moment dat, îmi trecuse prin cap să mă duc la Televiziune și să încerc să ajung la ei și să le spun despre băiatul meu. Dar mi-am dat seama că era peste putință. Așa că, plângând, m-am dus din nou la gară. Am ajuns acasă aproape de zorii zilei. Pe aici, la noi, era liniște. De altfel, în orașul acesta, nu s-a tras nici un foc la revoluție. Mai mult gura de ei!… Știi ce, mai dă-mi o țigară… Gata! Îți promit, e ultima. Și mă las de fumat, ai cuvântul meu!…
Se uită fix în ochii mei. Și parcă mi se pare că zâmbește. Dar nu! E doar o grimasă, din pricina fumului. Și poate și la lacrimile din ochi.
– Ufff, ce proastă sunt! Am uitat de dulceață. E de căpșuni. Tare mult îi plăcea lui Daniel! Haide, gustă, să vezi ce bună e. Și e făcută așa, cu zeamă, cum știe mama. Și-ți place, sunt sigură! Doar pentru tine am făcut-o…
Am încercat o tuse de protocol, fiindcă mă simțeam foarte stânjenit.
– Și pe 5 ianuarie, dimineața, pe la ora nouă, am primit un telefon, comandantul nu știu cum… Din convorbire – dar ce convorbire! că numai el a vorbit! – n-am putut reține decât: „…Erou …Daniel Pădureanu.. o mașină vă va însoți…” Erou, auzi, erou, fiul meu, Daniel!… Un glonț terorist rătăcit, prin fereastra de la biroul lui!… Pe 29… Am alergat într-un suflet la București, era la morgă… Doamne, cât am putut suferi, nici lacrimi nu mai aveam! Și ce am văzut!..
M-am ridicat, s-o îmbărbătez, crezând că plânge.
– Stai acolo! – aproape că strigă la mine… Apoi, tăcu. O vreme. După care, continuă:
– Prin iunie, avuseseră loc alegerile, a venit și m-a vizitat Bogdan, băiatul care-l instruise și care se liberase în noiembrie, cu o lună înainte de revoluție. Și l-am întrebat: cu cine lucrau ei, de obicei – ți-am spus cu Stănculescu; tot el a fost însărcinat și cu paza lui Ceaușescu, pe 23 august ʼ89, în timpul defilării, ultima: Stănculescu, și nu Milea, care era ministru plin, Stănculescu, care, grijuliu, l-a dus la elicopter și, după aia, l-a condamnat, pe 25 decembrie – ce trebuiau să facă ei, ca radiotelegrafiști, cum arăta biroul lor, mă rog, voiam și eu să aflu, să știu și eu ce făcea Daniel acolo, la minister, unde făcea armata, departe de mine… Și Bogdan mi-a spus tot, m-a luminat, ca să zic așa… Iar acuma știu. Știu tot! Că ticăloșii l-au omorât… în cap… în ceafa lui caldă… unde, știi, avea o aluniță, era semnul lui din naștere… Țin minte, cât am fost gravidă cu el, poftisem odată la afine, eram prin piață și nu aveam deloc bani la mine. De-abia a doua zi, am cumpărat un kilogram, de m-am săturat. Dar era prea târziu, copilul era de-acum însemnat… Dar, uite c-a fost însemnat în rău, n-a avut noroc să trăiască!…
– Stați puțin, cum, adică… l-au omorât? Păi a fost învălmășeală… un glonț rătăcit, doar ei așa v-au spus?!
– Pe naiba, rătăcit!… Nemernicii!
Se ridică, se duce în camera cealaltă și se întoarce cu o foaie de caiet de matematică.
– Privește singur! Bogdan mi-a făcut planul biroului lor.
Mă uit și nu-mi vine să cred. Planul unei încăperi perfect etanșe…
– Te-ai uitat bine?
– Da, dar știți ce nu înțeleg?… Cum a putut glonțul să pătrundă pe o fereastră care… și, apoi, să…?
– Exact. Asta m-am întrebat și eu, atunci. După ce Bogdan mi-a desenat hârtia asta, am început să râd, să râd ca o caraghioasă; și blestemam și râdeam și plângeam în hohote… Apoi, m-au chemat la Cotroceni, mi-au înmânat certificatul… Uite-l colo, pe perete!… Daniel era erou… Ajutor social, scutire de impozite, i-au dat numele lui unei străzi de aici, din oraș… Mă rog, cu tot fastul… Ba, mi-au oferit și o insignă… Ce să fac eu cu ea?… Ea nu-mi ține loc de Daniel!… Când să plece, Bogdan mi-a spus: „Nu vreau să vă sperii – mi-a zis el – dar l-am întâlnit pe maiorul Probotă, ceistul unității noastre, aici, în oraș. Și asta, de vreo trei ori. Mă urmărea, cred, fiindcă prea se nimerea să fie în spatele meu… Știu eu, dar vă spun că mi-e frică!” „Du-te la poliție și spune-le despre porcii ăștia!”! – i-am zis. „La ce bun, doamnă?!… La ce bun?” Și a lăsat capul în jos. Mi-era milă de el, un înfrânt. Ca și mine. Avea dreptate, la ce bun să te zbați? Și cu cine să te iei de piept? Pe unde m-am dus după aia, toți mi-au răspuns că da, se va face dreptate, că e deja o comisie de anchetă la parlament și că să stau liniștită, că asta e! Și uite, nici acum, după trei ani, nu știu mai mult decât atunci! Și, vorba aia, e democrație, avem o Constituție, un președinte ales… Un parlament de ticăloși… Și apoi, ce să mai fac? Memorii? Adresate cui? Tot lor?… Aiurea! Și ce să cer, de unde știu eu cum arăta biroul băiatului meu, cine mi-a spus că Daniel n-a murit ca un erou, nu s-a bătut cu teroriștii, n-a apărat ministerul? Ci, a fost împușcat. Înțelegi, împușcat! În ceafă, ca un criminal, ca un câine!!…
– Dar de unde știți că…?
– Într-adevăr, n-am putut vedea atunci, dar un sergent, tot tânăr și el, săracul, m-a luat deoparte și mi-a zis: „Doamnă, în ceafă, să știți… în ceafă!” După care, s-a uitat temător în preajmă și a dispărut. Nici nu știu cum îl cheamă. Iar Daniel zăcea bandajat cu capul tot, acolo, pe piatra aia rece… Și nu mai era al meu. Era al revoluției, al lui Iliescu, al lui Roman… Nu mai știu al cui, că, în orice caz, al meu nu mai era…
În general, când un om venit în vizită vrea să plece sau să întrerupă o conversație, se uită la ceas sau începe să vorbească despre vreme. Eu m-am uitat la ceas.
– Știți, doamnă, eu regret din suflet nenorocirea care s-a abătut asupra dumneavoastră, dar… Știți, e târziu, aș vrea să… dar nu înainte de a…
– Chiar așa, spune-mi, de ce ai venit? Ești în misiune?
– Exact. Am la mine un plic, pe care…
– Un plic?… Cine poate să ne scrie nouă?
– E ștampilat…
– Imposibil! Nouă n-are cine să ne scrie… Daniel, băiatul meu, păcat că nu l-ai cunoscut, doar el ne-a mai scris. Două scrisori, până în noiembrie ʼ89… A fost singurul care ne-a scris.
– E de la garnizoană, scrisoarea!
– Ce zice?… Hai, desfă-o!
Un fel de jenă m-a cuprins, îmi aduceam aminte de un articol din Constituție, în vremea lui Ceaușescu, „secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice”… Și chiar îmi era frică. Așa că am refuzat:
– Nu, vă rog, doamnă, vă rog să-l luați dumneavoastră și să semnați aici, de primire. Eu… mă grăbesc… Gata, nu mai pot!
Presimțeam o catastrofă. Un gest din acelea absurde, care, cu titlul că vor să schimbe lumea, de fapt, o înnebunesc și o aruncă înapoi, în groapa de gunoi a imposibilului. Și m-am ridicat, în timp ce femeia desfăcea, înfrigurată, plicul albastru. M-am întors cu spatele, încercând să citesc ce scrie pe certificatul înrămat, agățat de perete, alături de tabloul lui Daniel.
Și așa a fost. Un țipăt ca de fiară, rănită de moarte, mi-a străpuns, ca un drug, creierul.
În secunda următoare, am fost lângă ea. Cu mâna tremurând și înălțându-și către mine o privire imploratoare și umilă, îmi întinse hârtia:
„Prin prezenta, vă facem cunoscut că, conform Ordinului nr… din…, numitului PĂDUREANU DANIEL, născut…, decedat la data de 29 decembrie 1989, în București, i s-a retras titlul de Erou al Revoluției, acordat post-mortem, prin Decretul nr…, la data….
S-a hotărât aceasta, întrucât, după o anchetă minuțioasă, s-a constatat că, la data sus-amintită, numitul nu se găsea în localitatea București, ci detașat la unitatea…. din localitatea Slobozia, unde, datorită unei depresiuni psihice, s-a sinucis cu armamentul din dotare, pistol mitralieră AKM, seria… nr…. Decesul a fost constatat prin certificatul anexat la prezenta înștiințare.
Prin urmare, în cazul de față, Decretul nr…, din data…., se consideră nul și neavenit.
Primiți, vă rugăm, stima și
Considerația noastră,
COMANDANT,
…………………………….”
M-am ridicat de pe scaunul pe care căzusem, pradă celei mai cumplite emoții și, brusc, am aruncat hârtia pe masă, mi-am înhățat sacul de umăr, am deschis ușa și am luat-o la fugă pe scări.
În urma mea, am apucat doar să aud un suspin rece, ca un horcăit de sălbăticiune, zbătându-se, captivă, într-o capcană disprețuitoare…
*
„Liftul nu urcă decât până la etajuʼ unu!!… îmi spuse, rânjind, același bătrân cu care mă întâlnisem la venire.
Nu i-am răspuns, dar mi-am șters de poalele tunicii mele groase – pe 30 mai, ne dau ținuta de vară – cu un gest violent, palmele asudate. Roșii, păreau mânjite de sânge. Sau de dulceața de căpșuni, care-i plăcea atâta lui Daniel…
Afară, în curtea interioară, e o vreme uscată și seacă, precum tusea unui bătrân.