Două mari teme, sic transit gloria mundi și memento mori, definesc, în esență, volumul Salutări din Piața Reconcilierii (Editura Mirador, Arad, 2016) al poetului Gheorghe Mocuța. Meditând asupra vieții și morții, a istoriei, a psihologiilor colective, a gloriilor înghițite de timp, poetul pune în același timp o puternică amprentă actuală asupra materialului poetic.
Autorul își ordonează materialul poematic al volumului în două cicluri. Titlul balada unui greier mare, al primului ciclu, pare a fi o contrapondere la acel „greier mic” al lui Topârceanu, în sensul trecerii din gama minoră în gama majoră, faptele la care se raportează poetul fiind simțite ca importante pentru existența și evoluția unei colectivități marcate istoric cu peceți specifice.
Amintind că fugit irreparabile tempus, poetul rescrie, amar amuzat, o pagină din istoria cetății sale, care ascunde de fapt rivalități, afronturi și revanșe istorice, tratate de poet ironic și persiflant. Motivul vanitas vanitatum et omnia vanitas acoperă întregul ciclu, chiar întreaga carte: „o familie de corturari/ s-a instalat la picioarele pașoptiștilor din piață/ și-și face de lucru sub marele arc de triumf.// așa că mai bine să ia el/ o duzină de ilustrate/ și să scrie negru pe alb:/ salutări din Piața Reconcilierii.” Eroicul este căzut în derizoriu, măreția trecută glăsuiește acum doar dintr-o „duzină de ilustrate”. Poetul descoperă cu tristețe că decăderea este ubicuă, întâlnind-o până și în orașul-lumină: „se desenează destinul unui popor decadent/ (liberté égalité télé)/ (…) chiar aici în arterele bătrânului Paris.” Și, mai ales, pretutindeni monumentele sunt embleme ale unui eroism decăzut, chiar și în Paris: „descopăr decorul de operetă / al monstruoaselor monumente.”
Arta ca monument (exegi monumentum aere perennius spunea Horațiu într-una din odele sale, în epoca de glorie a artei) este și ea supusă decăderii, având cauzele atât în sine cât și în societatea tot mai pragmatică: „eu nu mai pot citi ce se scrie azi/ sub influența tehnicii și a computerului”. De asemenea: „eu nu înțeleg vulgaritățile boemei/ (…) îmi fac rău/ și mă apucă greața/ unele îmi transmit energii negative”. Avem astfel, prin excluderea negativului, o adevărată artă poetică. Umorul la Gheorghe Mocuța este, dacă nu amar, acid: „nu te înțeleg (…)/ vorbești în fragmente// fire-ați ai dracului de fracturiști!”. Uneori, meditând pe tema artei, poetul își odihnește coarda în melodioase acorduri clasice, ca un omagiu adus unor vremuri de glorie a poeziei: „veri aduse din Olimp / (…) pigmentate la refuz / de promisele cărți rare.”
Banalizarea eroicului e descoperită pe diverse paliere: acel 14 Iulie francez pare a-și fi stins ecourile, idee subliniată ironic : „se joacă un fluture / nu-i pasă că e Quatorze Juillet (…) / iar o mierlă neagră dă târcoale coșului de gunoi.” Se simte iar ca motiv de fundal vanitas vanitatum, totul e trecător, nu numai gloriile, ci și omul, cu trupul măcinat de timp: „eu m-am prins că e 14 Iulie / mă întind fericit în nefericirea mea / ca o râmă tăiată în două.” Motivul vieții ca vis i se impune: „viitorul e vis” . Umorul amar îi condimentează zicerea poetică, în descrierea diverselor valențe ale trecerii, în special când e vorba de schimbarea grilelor de lectură a etapelor istorice. Umorul devine însă și mai amar când răboj al trecerii este propriul trup al poetului: „La Fontaine a murit la fel și Păunescu / și nici eu nu mă simt prea bine.”
Meditația asupra vieții descoperă mereu o față care dă elanul și puterea de a merge înainte și un revers care amintește că fugit irreparabile tempus și că totul e perisabil: „în marea curată ca lacrima cu muntele Athos în depărtare/ faci pluta și nu te mai gândești la nimic/ nici măcar la salvarea sufletului.// odată întorși acasă întorci pagina/ ganglionul umflat/ sperietura medicii iritați (…)/ așteptarea analizelor/ cu cenușa Pompeiului în gură”.
În ciclul al doilea, poetului i s-a pus pata, inserarea în real e parcă mai puternică, cu lunecarea spre anii copilăriei: „vine bunicul să-mi spună că moartea / s-o fi speriat” și „de câteva săptămâni mă muncesc morții familiei / se adună noaptea (…)/ privesc lumea prin pupilele lor dilatate de moarte”. Reîntoarcerea afectivă la anii copilăriei este în același timp o nevoie de redobândire a energiei sufletești și o meditație asupra trecerii.
În lumina acestui sic transit gloria mundi, poetul conturează, ironic, un tablou în care monumentul pare un mesager inutil: „copiii străzii se refugiază pe băncile de lângă/ monumentul Ungariei Mari în așteptarea fanfarei/ un bătrân cu o sticlă de bere ciuc în mână/ începe să cânte singur as a szep.” Denumirea însăși de Piața Reconcilierii sună ironic, căci ascunde de fapt o ireconciliere istorică: „sunt zile când smogul orașului/ învăluie Arcul de Triumf din Parcul Reconcilierii./ atunci îi bai zic urmașii lui Avrămuț / no nu-i baiu zic urmașii lui Kossuth.”
Scepticismul poetului atinge cote paroxistice când i se revelează semne de decădere a mentalului colectiv, lizibilă în profilul noii generații, cea a jocurilor virtuale agresive și a rețelelor de socializare virtuală. În contextul lumii actuale viitorul poeziei i se pare incert: „cine mai are nevoie de poezie? Doar tu și cei care o mai scrieți / și o mâncați pe pâine, biete fosile vii ale unei mașinării / universale: internetul.” Poetul meditează asupra unui sic transit gloria aplicabil și poeziei.
Gheorghe Mocuța uzitează cu măiestrie de o largă gamă de procedee artistice puse în slujba limpezimii unei poezii-mesaj, o poezie ce „pune degetul” pe rănile veacului și pe rănile omului în general, călător prin vreme. „Salutări din Piața Reconcilierii” devine astfel, prin puterea generalizatoare a experiențelor personale, prin arta poetului de a prinde esențele încifrate în curgerea timpului și în faptele trecerii, istorice sau general-umane, o carte memorabilă.