(arta de a compune o scrisoare)
A.P. Cehov – O viață în scrisori – Corespondență vol. II (1891-1904), Polirom 2023. Încep cu această carte splendidă ce unește epistole scrise de Cehov către apropiați ai lui. Era lumea din preajma turn of the century, o lume deloc vizitată doar de momente de liniște și pace (dar care perioadă a istoriei a fost scutită de vertij?), un univers în care sărăcia, boala (tuberculoza, holera, sifilisul) și sămânța ideologiilor devastatoare erau omniprezente. Din aceste scrisori, se pot extrage multe gânduri valoroase despre construcția unui personaj, despre tonul potrivit pentru a transmite o idee, crearea atmosferei, despre tehnica scrisului. Cehov citea și răspundea cu adevăr, seriozitate și fără ipocrizie celor care îi cereau opinia. Iată ce scria către E.M Șavrova-Just la 25 martie 1895:
„Cher maître al dumitale este teribil de vinovat. Ți-am citit povestirea de ceva vreme, și mi-a plăcut foarte mult, însă am întârziat cu răspunsul, am întârziat ca și zăpada care nu are de gând să se topească și mă deprimă. (…) Personajele sunt interesante, însă se înghesuie, și asta fărâmițează atenția cititorului în o mie de cioburi și se lăbărțează în spațiul unei prea mici „hârtii de afaceri”, fără să lase în amintirea lui o urmă durabilă. Una din două: sau renunți la unele personaje, sau te apuci să scrii un roman. Alege!”
Aș putea spune că talentul uriaș se observă și în mărinimia, larghețea, generozitatea artistului. Altminteri, omul ar putea părea un fals demiurg, care te vrea doar ca să faci parte din masa de adulatori.
Cred că la baza unei corespondențe, ar trebui mai înainte de toate să se afle altruismul și toleranța și abia apoi toate celelalte „surate”, mai vesele sau mai apăsătoare, cu toanele, cu informațiile și sfaturile lor, cu răsucirile și revenirile, văicăreala sau fermitatea, solicitările, confesiunile, entuziasmul, rugămințile, descrierile, plictisul.
Iată un registru larg: de la porumbelul mesager Cher Ami, cel care a salvat viețile multor soldați în Primul Război Mondial, până la cărțile poștale ilustrate cu poze atrăgătoare, de la epistolele romantice și corespondența de idei, până la texting-ul sărăcăcios de azi. Cher Ami este acum expus la Muzeul Smithsonian din America. Generalul John Pershing l-a onorat spunând: „There isn’t anything the United States can do too much for this bird.” Nu știu astăzi câți oameni pot fi decorați și expuși într-un muzeu pentru faptele lor de vitejie sau de onoare în bătăliile dure și, de multe ori vulgare, ale texting-ului.
We agree to disagree ar fi un bun punct de pornire chiar și într-o discuție pe rețelele de socializare. Nu pot să nu observ că simpla expunere a unei idei sau preferințe altfel duce destul de repede la jigniri aruncate persoanei care a emis gândul, și nu temei în sine. E o distorsiune, o alterare a relațiilor între colegi, amici, frați, cunoștințe, parteneri, camarazi, iubiți sau ce mai dorim să adăugăm.
Corespondența clasică, sub forma ei epistolar-elaborată cu conținutul ei bogat ramificat e, oare, pe cale de dispariție? Adevărul e că formele de comunicare între oameni s-au schimbat în mod evident, evoluând de cele mai multe ori spre o diluare și o sărăcire accelerată. Corespondența reflectă în mod evident un anume tip uman, un fel de a-ți deplia interiorul și de a-l așterne pe hârtie. Nu tehnologia în sine a dus la deteriorarea conținutului, pentru că fiecare epocă are propriul ei limbaj. Aș zice că este vorba despre scurtarea timpului interior. În universul lui „micro-chronos”, ceea ce avem de transmis s-a spart în mii de cioburi de tip scurte aprecieri, cunoscutele like-uri, inimioare și alte emoticons. Cioburile reflectă fragmentarea sinelui în efortul lui, aș zice disperat, de a (se) comunica fără încetare, de a anunța că există pe lume și că are ceva important (nu neapărat profund) și urgent de spus.
Comunicarea de azi reflectă și o criză identitară. Din ecuație par a se retrage tandrețea, ascultarea, tihna, răgazul, tăcerea, lăsând loc hărmălaiei, confuziei, balamucului.
Micro-corespondența digitală este mai mult un material de prezentare, foarte rar un ceremonial de întâmpinare, îngropând în exprimările sale trunchiate însăși esența conversației. Interlocutorul parcă nici nu mai este prezent sau e acolo doar spre a fi desființat, ceea ce ne duce cu gândul la dorința macabră de a-l elimina pe seamăn, de a-l anula, de a-l des-ființa. Dar acesta este deja un alt subiect.
Nu fac o pledoarie pentru întoarcere, pentru refuzul de a progresa. S-au schimbat instrumentele comunicării, calea, mediul și e firesc să fie așa. Dar de multe ori mă întreb ce facem cu ele? Cum le întrebuințăm? Ce sens le oferim și cum le legăm de propria noastră stare interioară?
Iată un fragment din micul jurnal-epistolă, scris de fratele bunicii mele, translator, prizonier de război în Primul Război Mondial, care a și murit în lagăr.
„28 – 8 – 1918
Lagărul Sv. Nicola în Macedonia
(…)
Astăzi se fac nouă zile de când o notă întreabă de mine dacă mi se poate da drumul și din cauza asta am devenit și mai nerăbdător, mă gândesc când va veni ziua aceea fericită când voi pleca spre cea pe care o iubesc. Nu mai am odihnă și plânsul mă îneacă și mă împiedică să vorbesc. Citesc romane și mi se pare că personajele suferă mai puțin ca mine. Dacă aș ști că tu nu mă iubești, cu tot dorul ce-l am de casă, aș rămâne prin aceste locuri pustii pentru mine, frumoase pentru alții. O, steaua sufletului meu, gândește-te la mine, dacă îmi vei refuza rugămințile, vei avea pe conștiință greutatea vieții unuia care s-a dus să trăiască în locuri unde va suferi dureri mai mici.”
După mai bine de o sută de ani, e evident că lumea s-a schimbat și încă într-un mod accelerat și poate că aceste rânduri par dulcegării. Însă fisurile inimii au rămas aceleași. Și, mai ales, dorința de a nu trăi neiubiți. Suntem cumva conservatori în „les affaires de cœur”, mai ales în partea cu suferința, uneori ne și place pentru că ne gâdilă ego-ul.
Acum suntem în plină perioadă de vacanțe. Ce rânduri trimitem celor de acasă, celor pe care îi avem la inimă, ce le scriem? Cum scriem iubitei sau iubitului? Un model de mesaj ultra-simplificat, telegrafiat (de parcă ne-ar costa o avere dacă l-am redacta altfel) și ultra-modern ar putea suna, în limba engleză, așa:
FYI IDK.TBH, IDC. TGIF. HBD!
CU,
ILY,
John
Adică: For your information, I don’t know. To be honest, I don’t care. Thank God is Friday. Happy Birthday! See you, I love you, John.
Să auzim numai de bine în vara asta!
BRB,
Alina (!!!)