Deschid cu emoție volumul Contemporanii mei. Portrete, cumpărat de la Muzeul Ștefan cel Mare al Mânăstirii Putna. Numele autoarei îmi amintește de propria mea studenție. Am avut privilegiul să asist la cursurile ei. Păstrez și acum notițele, luate în fugă, încercând să surprind cât mai multe idei. Îmi amintesc de vocea gravă a Profesoarei. Nu știu dacă atunci realizam ce imensă șansă aveam – aceea a întâlnirii cu o personalitate care a lăsat o urmă atât de pregnantă în cultura noastră. Și care mai târziu a avut imensul curaj de a părăsi această lume a intelectului, de a părăsi lumea văzută pentru cea nevăzută. Ce m-a izbit atunci, studentă fiind, era cultura uriașă pe care o avea și care se făcea simțită în arta digresiunii. Pleca de la un subiect și ajungea la un altul, total diferit, de la o personalitate și ajungea la o întreagă epocă. Stabilea paralele. Construia multiple arborescențe.
Portretele pe care le creionează în această carte, uneori în fugă, alteori intrând în adâncimile personalităților evocate desfid timpul, sunt o barieră în calea uitării, iar autoarea le lansează ca pe niște ,,bouteilles à la mer”. Se simte în ele intenția recuperatorie, grija de a nu lăsa pradă uitării, de a scoate de sub tăvălugul devastator al timpului existențe care altfel ar cădea, prea ușor poate, pradă uitării. Personalitățile evocate i-au traversat fugar destinul, sau au rămas prezențe continui, cu care s-a intersectat în mai multe etape existențiale. Schițele au contururi blânde, estompate, fără asperități, au transparențele unor picturi în culori sepia. Caracterizările sunt uneori laconice, autoarea reușește să concentreze într-o frază o personalitate. Se simte intenția memorialistică, dorința de a trasa niște ,,lieux de la mémoire”. Portretele constituie un fel de muzeu imaginar, sunt memorabile, iar îndărătul lor, printr-un fenomen de rezonanță literară și culturală, se zăresc personalitatea, cultura, valorile autoarei. Elementul subiectiv e primordial. Ne definim prin Celălalt.
Profesorii
Cum se situează scriitoarea față de numele celor care au format-o, care au condus-o pe drumul anevoios, dar glorios al culturii? Pe toți îi vede, îi tratează cu un fel de candoare, extrage din personalitatea lor numai ce este frumos, condusă de un model paideic. Toate aceste personalități i-au marcat destinul intelectual, au avut un rol formator și au ajutat-o să-și construiască propriul drum în Republica Culturii. Oamenii ale căror portrete le schițează nu sunt oameni obișnuiți, ci oameni de cultură, de artă, de Litere, pentru că acesta era mediul în care trăia, unul saturat de cultură, de idei. De aceea avem de-a face cu niște portrete de mari oameni de cultură, în care pe primul plan se află latura intelectuală. Din aceste multiple alterități, constituite într-o mulțimea de portrete, selectăm câteva care rămân vii prin detalii memorabile.
Tudor Vianu este cel care a lăsat o urmă de neșters în amintirea studentei Zoe Dumitrescu. Portretul său este constituit din două imagini: cea a profesorului, așa cum l-a cunoscut, ca ,,discipol stângaci” (p.149), cum se autodefinește, al doilea este cel situat mai târziu din punct de vedere temporal, în anii maturității ei creatoare. Ele se suprapun și devin un tot însă. Care este prima impresie pe care i-o lasă marele om de cultură? Vede în el Profesorul, cu o ,,ținută academică, cu glas bine timbrat de bariton, făcut anume pentru rezonanțele amfiteatrelor universitare”, îmbrăcat sobru, cu ,,mișcări puțin rigide”. (p. 144) Contactul neîntrerupt cu cartea îi conferă o ,,seriozitate înnăscută” și o rigoare științifică pe care marele om de cultură se străduia să o insufle celor din jur. Este marcat de dihotomia clasică – un spirit apolinic și dionisiac în același timp – în care polaritatea aceasta e ,,prinsă între spiritul filosofic, lumea ideilor” pe de o parte, și ,,receptivitatea artistică”, centrată pe ,,farmecul imaginii artistice”, pe care încearcă a-l defini și a-l pune în niște cadre conceptuale. (p.146) Pe măsură ce această primă imagine se îndepărtează în timp, apare o alta, esențializată, ca într-o pictură în care privirea îți este furată mai întâi de ceea ce e în prim plan, dar căutând, descoperi cu uimire detalii la fel de frumoase, după ce treci în al doilea plan. A doua imagine, cea care rămâne dincolo de timp, este cea de ,,slujitor al cuvântului”, cu clară vocație umanistă care ,,face lumină din haos, ordonând și armonizând forțele dinăuntru și din afara omului”. (p.151)
Și Dragoș Protopopescu închipuie pentru autoare tot Profesorul, de a cărei inteligență și erudiție s-a bucurat în anii studenției. Prezența sa era fascinantă: își făcea apariția pe coridorul care ducea la amfiteatrul Hasdeu, trecând nonșalant printre studenți, într-o ținută având ,,o notă de distincție vestimentară”, cu pălărie ,,Eden”, cu geantă diplomat, ,,costum impecabil”, părul briantinat. Odată ajuns la catedră, își începea cursul prin câteva vorbe de duh. ,,Amfiteatrul gemea de lume” și rămânea cu ușile deschise și după începerea cursului, iar oratoria lui era fascinantă, la ,,antipodul retoricii clasice”. Cei care îl ascultau se simțeau parcă vrăjiți. Autoarea povestește cum, într-o zi, îi prezintă câteva sonete de Shakespeare traduse de ea însăși, iar profesorul, după ce le citește cu atenție, îi spune pe un ton glumeț: ,,Chiar vrei să-mi dezminți părerea despre intraductibilitatea Sonetelor lui Shakespeare?” (p. 185) Dragoș Protopopescu are un sfârșit tragic: în momentul în care începe ,,hăituiala intelectualilor de dreapta”, se închide în cancelaria de la etajul al IV-lea, păstrând cu sine numai geanta diplomat cu traducerile din Shakespeare, și va rămâne auto-exilat în cămăruța aceea, din care nu va ieși decât pentru a se sinucide. Pentru autoarea cărții, el a fost cel care i-a inoculat ,,morbul iubirii pentru Shakespeare.” (p.187)
Un alt portret, la fel de încărcat de emoție, este cel al profesorului George Călinescu, pe care studenta de atunci îl privea probabil cu ochi mari, plini de uimire, căci vocea sa, pe care am auzit-o cu toții, înregistrată, ,,suia și cobora într-o succesiune de tonuri și accente care aminteau de scandarea latină”, un reflex, comentează autoarea, al precipitatelor ,,mișcări ale vieții sale interioare, afective și intelectuale”, al ,,unui suflet puternic, bogat și generos”, care se dăruia ,,într-un neîntrerupt spectacol”, în care el era și actorul și ,,regizorul de geniu.” (p.155) Scriitoarea însăși a îmbrățișat cu fervoare valorile intelectuale ale marelui profesor, care era pentru ea un nou Pico de la Mirandolla ,,aspirând spre un ideal de Renaștere”, dar și un ,,barochizant”. (p.160)
În fiecare portret de profesor, savantul și omul se află într-o simbioză totală, fiecare aducând obolul său la crearea acelui Unu irepetabil care este o personalitate. La Edgar Papu, pe care a avut privilegiul să-l cunoască în calitate de profesor, prima impresie era aceea a unei extreme fragilități: ,,luneca printre oameni ca și cum și-ar fi cerut scuze că există”, iar datoria de profesor care trebuia să urce pe podiumul unde se afla catedra și-o făcea cu o ,,gravitate stoică”. Odată intrat în rol, însă, ,,o forță de necrezut începea să radieze dintr-o fizionomie altfel blajină”, și profesorul, punându-și în mișcare vocația analitică, își organiza expunerile ,,pe nuclee de o maximă concentrare expresivă.” (p.189) Nu numai erudiția este pusă în evidență în portretul mentorului, ci și latura morală a personalității; Edgar Papu ,,era oricând gata să scuze, generos, poate prea generos, pe ceilalți. Practicând această tehnică a uitării de sine în favoarea oamenilor, s-a eliberat de egoism și a atins un prag al unei netulburate seninătăți”, remarcă autoarea. (p.191)
Portretele acestor mari oameni de cultură ar putea constitui o operă memorialistică, în care detaliile personale, subiective, sunt imbricate în cele obiective. Se simte că autoarea nu le face numai cu condeiul, ci și cu inima – se raportează la aceste personalități cu mult respect, într-un act de închinare tăcută, de aceea ele sunt de fapt niște exerciții de admirație, în care ea însăși ,,se oglindește” în ei, sunt acte de ,,admirație și reverență”. (p.183) Nimic nu este opac, totul e străveziu.
Scriitori
Răsfoind albumul amintirilor, scriitoarea reușește să contureze, uneori dintr-o singură tușă de penel, portrete memorabile ale unor oameni de litere, unii dintre ei, rămași în umbra istoriei culturii, ca de pildă Sorin Titel, în care ,,lumina o afectivitate generoasă”, ,,pe care o ascundea cu grijă” (p.361), Alexandru Mironescu, o ,,charismatică figură”, o ,,conșiință de o adâncime și o acuitate cum greu se mai găsesc” (p.391), Nicolae Cajal, ,,un academician generos” (p. 379), Radu Niculescu, ,,eruditul specialist cu propensie de gânditor”, ,,omul de cultură pretutindeni prezent în operă ca o conștiință acută a unei nefericite vremi” (p.389).
Nichita Stănescu, pe care îl cunoaște ca student, fără să-i bănuiască talentul și strălucirea ulterioară, este dominat de un ,,farmec inefabil”, e o ,,ființă transparentă ca un ecran”, mișcându-se cu grație într-un ,,univers care pare să trăiască într-o continuă și stranie metamorfoză între regnuri, într-un timp misterios, când linear, când reversibil”, este ,,poetul care a luptat ca Iacob cu îngerul”. Visul său este să dobândească ,,acel cuvânt «care a fost la începutul lumilor lumii», «despărțind ape de lumină», adică Logosul”. (p.346-347) Mihail Sadoveanu este pentru autoare poetul metafizic, căutătorul de absolut, dar și ,,prisăcarul prozator, care a strâns în stupul celor o sută de cărți mierea limbii românești”, iar cuvântul său ,,tinde, prin adevăr, frumusețe și muzicalitate, să redevină logos.” (p.91)
Pe Gala Galaction, scriitoarea îl cunoaște târziu, în ,,al șaptelea deceniu al vieții sale”. Avea o ,,înfățișare tolstoian-monahicească” și ,,venea parcă dintr-o altă lume și dintr-o altă vreme”. Era îmbrăcat într-o rasă călugărească, purta cizme mari și o pălărie neagră cu boruri largi. În ținuta aceasta își face apariția, într-unul din amfiteatrele Facultății de Filologie, invitat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga la o întâlnire cu studenții, pentru a vorbi despre viața și opera sa. Și, sub ochii entuziaști ai privitorilor defilează o întreagă existență, schimbările, răscrucile destinului său, pendulările între cele două ,,daruri”: cel care îl împingea către analiza psihologică, celălalt către filosofia teistă. Opera lui Galaction i se pare autoarei ,,un Bildungsroman cu un singur erou, ale cărui meandre sufletești sunt fără sfârșit.” (p.102)
Alte evocări sunt mai degrabă relecturi, făcute în diferite perioade ale vieții, ca în cazul lui Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ioan Alexandru.
Personalități din zona culturii franceze sau români stabiliți în Franța
Așa cum mărturisește în fragmentul Alphonse Dupront. Un mare prieten al României, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a avut o educație francofonă și francofilă, începută în copilărie, prin lecturile din Bibliothèque Rose, din La Comtesse de Ségur, continuată la școala condusă de maicile germane și franceze de la Pitar Moș și mai apoi la Școala Centrală, a cărei directoare era pe atunci ,,marea doamnă Elena Rădulescu-Pogoneanu, normaliană de la Sèvres”, care i-a fost și profesoară timp de șapte ani. În perioada interbelică, Zoe Dumitrescu-Bușulenga mergea deseori, alături de mama sa, la conferințele organizate la Institutul Francez, sau la Fundația Carol, astăzi Biblioteca Universitară, și își amintește cu plăcere această perioadă de ,,o efervescență intelectuală extraordinară, întreținută de cei mai reprezentativi istorici, filosofi, literați, artiști.” (p.215)
În 1932 este numit director al Institutului Francez, un profesor de istorie de la Paris, cu studii strălucite la École Normale, apoi la Școala Franceză de la Roma. Organiza conferințe care atrăgeau un public numeros, pentru că ,,era un vorbitor de elită, care știa însă să nu copleșească prin erudiția lui. Vorbea liber și cu o deosebită plăcere de a împărtăși și celorlalți cunoștințele sale destul de întinse. Își condimenta spusele cu umorul său gascon, încercând să facă să pară simple cele mai înalte idei și cele mai complicate situații istorice.” (p.215-216). După plecarea din București, odată cu declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial, scriitoarea îi urmărește parcursul și constată că propensiunea pentru religie pe care o remarcase deja în conferințe (una se intitulase sugestiv Prère et poésie) se manifestă sub alte forme: îl cunoaște pe Olivier Clément care îi devine discipol și ulterior, convertit la ortodoxie, profesor de teologie. În 1956, Alphonse Dupront își susține teza de doctorat, după care devine profesor și mai apoi rector la Nouvelle Sorbonne din Paris. Zoe Dumitrescu-Bușulenga îl reîntâlnește pe fostul director al Institutului Francez la Paris în 1975, cu ocazia unui mare colocviu intitulat Eminescu après Eminescu și, în discursul său, în calitate de conducătoare a delegației române, evocă acel ,,trecut pe care-l petrecuse în România interbelică” și acea ,,oază de liniște și de comunicare intelectuală” care era capitala la vremea aceea. (p.219) Peste patru ani, în 1979, în drum spre casă, după participarea la un Congres Internațional al Femeilor, desfășurat în Congo, Zoe Dumitrescu îl reîntâlnește pe Alphonse Dupront, de astă dată, într-un cadru intim, în familia profesorului. Marele om de cultură va părăsi această lume în 1990, dar el va rămâne o prezență vie în inimile celor îndrăgostiți de Franța și de spiritul ei și mai ales în sufletul fostei sale auditoare.
În O dimineață la Amboise, autoarea evocă o călătorie în Franța, într-un grup de prietenie franco-română, și momentul în care, participând la un banchet, unul din participanți, ,,un jurist tinerel, cu ochelari”, rostește: ,,Ces relations dont on parle tant, mais qui n’existent pas” (Aceste relații despre care se vorbește atât de mult, dar care nu există). Foarte supărată, ia cuvântul, deși aceasta o va costa dezaprobarea ,,organelor de partid” care o acuză de încălcare de protocol, și evocă ,,de la legendarul brav marchiz de Ronsard, la Revoluția de la 1848, cu Bălcescu, la Napoleon III și până la Primul Război Mondial și generalul Berthelot”, tot atâtea momente în care relațiile franco-române se simțiseră foarte pregnant în istorie. (p.207) Totul se termină într-o explozie de entuziasm.
Cu prilejul unei vizite la castelele de pe Loara, într-o dimineață, Zoe Dumitrescu-Bușulenga îl reîntâlnește pe Corneliu Mănescu, pe atunci ambasador la Paris, după ce fusese Ministru de Externe și ,,avusese mari succese în diplomația mondială, ajungând să prezideze, în 1970, sesiunea jubiliară ONU”. (p.208) Ambasadorul și soția lui îi mărturisesc că se simt urmăriți continuu, chiar și la cumpărăturile de la piață, ,,cu telefoanele ascultate, spionați de colaboratori” (p.209 ). Ajunsă la castelul de la Amboise, scriitoarea îl cunoaște pe contele de Paris, pretendentul la tronul Franței, ultimul descendent al Regelui Louis Philippe. După ce vizitează castelul și se umple de atmosfera de basm medieval, în timpul prânzului care are loc la un restaurant select, este așezată între contele de Paris și ambasador, ceea ce o încântă. Aflând că are ca specialitate comparatismul, contele o supune unui fel de test, discret condus, asupra cunoștințelor legate de diferite etape ale culturii europene. Și așa ajung cei doi să treacă în revistă întreaga cultură europeană, începând cu trubadurii și truverii, trecând prin teologia medievală, scolastica și reprezentanții ei, ca Toma d’Aquino; se opresc mult la Sfântul Francisc din Assisi, apoi la discipolii acestuia și la Sfântul Bonaventura cu ,,frumoasa sa operă Iter mentis ad Deum (Drumul minții către Dumnezeu)”(p.211). Scriitoarea își dă seama că a avut de a face cu un reprezentant al acelei aristocrații de vieille souche, o aristocrație de sânge, caracterizată de o ,,noblețe a spiritului și a intelectului” (p.212).
Portrete de artiști
Printre oamenii de cultură evocați, întâlnim și portrete de artiști. George Georgescu este un maestru al artei dirijorale, a cărei intrare în scenă era un spectacol, pentru că ,,fascina publicul”, printr-o ,,siluetă impecabilă”, se mișca cu ,,o dezinvoltură extraordinară”, și ,,avea o grandilocvență cuceritoare”, ,,foarte nobilă”(p.370). Ion Filionescu rămâne ,,pianistul, muzicianul, omul de cultură”, pe care l-a cunoscut mai întâi în calitate de profesor, purtând efigia ,,artistului de calitate autentică, îndrăgostit de muzica și de poezia modernă, mai cu seamă franceză”(p.373-374). Arthur Rubinstein, al cărui portret se conturează la vârste diferite, păstrează, în ciuda trecerii timpului ,,flacăra unui temperament de o generozitate întâlnită numai la câțiva aleși”, o ,,energie [care] iradia irezistibil împrejur”; era cel pentru care cântul ,,însemna intrarea vădită în marile ritmuri ale cosmosului, concentrate în construcții muzicale” (p.362). La George Enescu, care atunci când cânta la vioară, devenea una cu instrumentul, ,,totul devenea incantație, lumea vibra parcă de lumină, căldură și culoare” (p. 10); atunci când dirija ,,părea să țeasă cu încordare ițele melodice ale edificiului pe care-l construia, desenând volumele armonice, subliniind grupele timbrale, stăpânind inegalabil orchestra.” (p.12)
Nu numai muzicieni au făcut parte din bagajul cultural al scriitoarei, ci și artiști plastici. Într-unul dintre fragmente, ea povestește cum l-a cunoscut pe Gheorghe Anghel și cum, vizitând expoziția acestuia, a fost rugată să-i pozeze pentru un ciclu de țărănci care torc. Într-altul, cum s-a născut prietenia cu Henri Catargi, de care s-a legat pentru toată viață, nu numai ea, ci și soțul ei. Nu avem de-a face numai cu portrete, ci și cu mici narațiuni, care relatează momente, clipe, în efemeritatea lor, amintiri ale unor trăiri, un fel de fulgurații, nu întâmplător autoarea folosește deseori metafore ale ,,întrețeserii”, imbricării, ca ,,țesătura”, ,,păienjenișul”.
Prezențe feminine
Deși reprezentantele sensibilității feminine sunt mai puține, în comparație cu personalitățile masculine, care domină în carte, există și portrete de femei-scriitor, ca cele ale Valeriei Sadoveanu, Ștefana Velisar Teodoreanu, Iulia Hasdeu. Cellei Delavrancea, autoarea îi consacră pagini de un vibrant entuziasm, ea rămâne o ,,fascinantă prezență”, ,,o artistă, scriitoare și muziciană, o intelectuală coborând dintr-un neam și dintr-o lume de intelectuali” (p.133). Pe Martha Bibescu o cunoaște la modul intelectual, prin intermediul jurnalului său politic care pătrunde în ,,complicatul păienjeniș al vremurilor acelora de zbucium premonitoriu, de confruntare cu un sfârșit iminent de lume veche” (p.341), iar pe principesa Ileana (Maica Alexandra) are privilegiul de a o întâlni ,,în carne și oase”, în 1967, când este la Paris pentru a ține un ciclu de conferințe. Cele două femei evocă figuri care pentru maica Alexandra au rămas în trecutul ei: Nissa Cămărășescu, profesoara Tanți Georgescu. Maica îi povestește viața ei și faptele care au determinat-o să devină monahie. Autoarea continuă evocarea prin relatarea altor momente care au succedat această întâlnire: după câțiva ani, maica Alexandra, stabilită în Pensylvannia o cheamă la ea pe maica Benedicta Braga, în casa căreia scriitoarea își petrecea vacanțele la Văratec, ca să întemeieze o mânăstire cu numele Noul Văratec. Zoe Dumitrescu-Bușulenga rămâne în casa de la Văratec și, stranie coincidență, va prelua, ca monahie, chiar numele acesteia. La sfârșitul evocării remarcă: ,,Să fi fost întâlnirea cu Maica Alexandra la originea acestor legături și fapte de viață? Cine știe? Căile Domnului rămân ascunse minților noastre neputincioase” (p.227).
Mulțimea de portrete care alcătuiesc acest mozaic multicolor de forme, culori, gesturi, emoții, detalii mărunte, impresii, în care efemerul și persistența par să se îmbine, este întregită de atmosfere, cu detalii ținând de o zonă a inefabilului. Iată o mostră, în care sunt surprinse impresiile de după un concert susținut de un cvartet chiar în apartamentul scriitoarei, în cadrul căruia se interpretează muzică compusă de Iulia Hasdeu: ,,S-a revărsat în salon un val de dulceți sonore, suave, pline de un farmec celest. Viorile, viola și violoncelul își vorbeau parcă în limba îngerilor, traducând muzica sferelor. Nu-mi mai simțeam trupul, era în mine numai bucurie, o bucurie a duhului pur, netulburat de contingent. Plutea în toată casa ceva nedefinit, profund benefic”(p.326). Atmosfera, care ascundea parcă ceva ocult, în spiritul personalității compozitoarei, care printre atâtea talente l-a avut și pe acesta, al creației muzicale, pare a ascunde însă și o dimensiune ,,feminină”, aceea a unei senzorialități exacerbate, a unui inefabil de sorginte feminină.
,,Prin alții spre sine”
Fiecare portret este o piatră din edificiul propriei vieți, din edificiul cultural pe care autoarea și l-a clădit. Aceste alterități succesive care i-au marcat destinul intelectual fac parte din ea. Care este raportul eu-alteritate? Se verifică aserțiunea că vedem de multe ori în ceilalți ceea ce este prezent și în noi și, printr-o rezonanță subtilă, vezi în celălalt ceea ce ești de fapt tu însuți. Se produce o ,,oglindire”, de aceea ochiul este deseori asociat cu oglinda. În substanța portretelor descoperi cu uimire și încântare detalii biografice, sau unele ținând de personalitatea autoarei. Relația privitor-privit este asemenea celei dintre cititor-carte. Portretele sunt niște posibile cărți între care se țese o legătură subtilă.
Printre portrete întrezărești astfel momente din viața autoarei, așa încât autoportretul se constituie din fragmente, ca un puzzle. O vedem astfel pe Zoe Dumitrescu ca tânără ucenică a lui Alexandru Rosetti, cel care i-a îndrumat primii pașii pe tărâmul scrisului, în calitate de redactor la Editura Regală a Fundațiilor, apoi pășind dincolo de granițele țării, în toamna lui 1964, la Congresul Eminescu, organizat de Rosa del Conte și Angela Monteverdi, sau în alte spații culturale, atunci când evocă ,,o dimineață de sfârșit de mai, inundată de lumină, când năvala macilor acoperea cu purpură șarmorele albe” de pe Acropole (p.140). O vedem totodată în aprilie 1967, când ține conferințe la Paris și Montpellier, la catedra profesorilor Alain Guillermou și Luis Michel, mai târziu devenită colaboratoare la Editura Tineretului (Albatros), unde era director Petre Ghelmez, un aristocrat al Literelor și un profesionist dăruit cu totul muncii sale. În 1990 este vicepreședintă a Academiei și, la ședințele interminabile, se așază alături de Nicolae Cajal în locuri mai ferite pentru a profita de verva acestuia, care, ,,între două puncte ale ordinei de zi” îi strecoară în surdină anecdote, ,,bancuri dintre cele mai proaspete cu un haz incomparabil”(p.378). Portretul autoarei se conturează astfel pe fundalul acestor mini-portrete, ca un ochean întors, cu irizări fine, pastelate.
,,Frumusețea va salva/mântui lumea”
Nimic urât, nimic inestetic, nimic care să trădeze o lipsă de moralitate în aceste portrete, care sunt o expresie a generozității funciare care o caracteriza pe autoarea însăși. Totul e evocat în culorile calde ale unei prietenii sincere, ale loialității, pentru că ea însăși a trăit într-o lume a frumosului, în care nu putea exista nimic vulgar. Totul e lăudabil, oamenii sunt frumoși sufletește și de cele mai multe ori și trupește, alcătuiesc o galerie de oameni de cultură dăruiți cu har, în care nimic nu tulbură armonia.
Nu știu de ce, poate că este numai o impresie, uneori mi se pare că personalitatea autoarei a intrat într-un con de umbră. Doar la Mânăstirea Putna este evocată în fiecare an, la Colocviile Putnei. Îmi amintesc de mormântul ei din cimitirul mânăstirii, de atmosfera de pace care domnește acolo, de candela care arde neîntrerupt și de flăcăruia care nu se stinge niciodată, parcă pentru a desfide efemerul, vremelnicia. Cuvintele gravate în piatra dură a crucii sunt acestea: ,,În nesfârșitul dragostei față de Dumnezeu se așază demn toate înfățișările concrete de care s-a făcut vrednică frumusețea. A o trăi multiplu, comunicativ și grav, cu devoțiunea recunoscătoare proprie unei mântuite, poate fi un destin adânc peste zădărnicia efemerului și ispitele orgolioase. Maica Benedicta și l-a asumat deplin, pentru creșterea spirituală a unor generații întregi, chemate rodnic înspre cugetul drept și credință.”
Zoe Dumitrescu-Bușulenga-Maica Benedicta, Contemporanii mei. Portrete,
Ediția a treia, Editura Nicodim Caligraful, 2019