Iată o carte despre care nu se poate scrie. Cel puțin eu nu pot. Scurt și alb spus este un fel de jurnal al unei mame care-și povestește tragedia pierderii într-un accident la mare a fiului de 18 ani. Lili Crăciun este o scriitoare profesionistă, autoare a patru romane: debut în 2015 cu un docu-roman, Desculță pe cioburi de oglindă. Călătoria, carte publicată și în limba spaniolă și sub contract cu Ross Massbaum (scenarist, SUA) pentru realizarea unui film, Prizonieri ai umbrelor, Pașaport spre paradis și Codicilul și trei cărți de proză scurtă: Menajerele soacrei mele, Șopârle cu cheiță și Din colțul prispei. Numai un scriitor puternic își poate permite un asemenea auto-ecorșeu sufletesc, fără să cadă în dramatism retoric sau, ferească Dumnezeu, banalizarea tragediei.
Fiind bărbat, neavând copii, ba chiar purtând din întâmplare același nume de familie cu autoarea, deși nu ne-am văzut decât câteva minute cred că la un târg de carte la Oradea, nu sunt potrivit pentru a da seamă. Sau, dimpotrivă, asta creează o cuvenită distanță care îngăduie semnalarea unei cărți? De altfel, în primul motto din carte, autoarea ne previne, prin vocea lui Wittgenstein, că „Doar cine este foarte nefericit are dreptul de a compătimi pe altul”. Sigur, vine aproape automat în minte ideea că avem de-a face cu un travail de deuil. Dar lucrul trebuie subliniat tocmai pentru că autoarea, cu o luciditate necruțătoare, este perfect conștientă de această necesitate dureroasă. Survenită târziu după accident, sub șocul pandemiei. „O mărturisire sinceră doare. […] Dar vindecarea (atât cât te poți vindeca într-o ne-vindecare) vine mai ales prin sinceritate – chiar dacă ea înseamnă flagelare”. Avem deci o poveste „de familie” tipică pentru anii premergători și de după revoluție: o mamă prinsă în arcanele carierei, doi copii foarte apropiați ca vârstă (în consecință dați la grădiniță și la școală împreună), mai apoi un divorț urât. În noianul de cărți „motivaționale” care ne dau rețete de „cum să” creștem copiii, această introspecție nemiloasă vine cu autenticitatea experienței asumate. Observând că „plânsul în pandemie nu a mai fost individual” mama, care este și scriitoare, alege să-și împărtășească, atât cât poate fi împărtășit, din trăirea șocului existențial, rămas sub greutatea întrebărilor desigur fără răspuns și fără sfârșit: putea fi prevenit accidentul? sau Unde am greșit? Am fost o mamă prea aspră? Dacă mai rămâneam o zi cu ei, putea fi prevenit accidentul? ș.a.m.d. O vină fără de vină asupra căreia revine neîncetat. „An de an, noapte de noapte te întrebi când renunți să te mai învinovățești, când încetezi să te pedepsești, când scapi de gândul că tot ce i se întâmplă copilului tău rămas e din cauza ta, sau că ești vinovată pentru cel plecat”. „…am ales să scriu despre ce nu poți face atunci când te doare, despre cum nu poți uita, cum trăiești trunchiat, suspendată între un adevăr pe care îl știi doar tu și un altul pe care îl arunci dezinvolt înspre lume, cum trec zilele agățate am fost o mamă prea aspră? între un ieri care putea atinge perfecțiunea și un mâine înjumătățit, secționat în două”.
Este o biografie afectivă, desigur, a lui Vlad, un copil și apoi un adolescent inteligent, poznaș, plin de imaginație, sociabil, preocupat de muzică și poezie, mai apoi îndrăgostit, cu necazurile și crizele vârstei. Pericolul și riscul estetic și dificultatea unui asemenea text – de care autoarea este perfect conștientă și pare să fi fost una dintre frânele care au împiedicat scrierea mai devreme – provin chiar din temă și înseamnă patetismul, lacrimogenul, encomionul funebru. Lili Crăciun știe să pună însă bemolii, își cenzurează sever efuziunile sentimentale sau lirice, se eliberează povestind, dezvăluind cu discreție, aducând singurul elogiu meritat: al sincerității. Cruzimea auto-analizei nu se lăbărțează în indecența punerii pe tarabă a sentimentelor. Acuitatea observației psihice și morale asupra societății în care se mișcă eroii povestirii trimite direct la ochiul romancierului. Sunt povestite zeci de întâmplări, așa cum face orice mamă, care devin semnificative din perspectiva biografiei încheiate mult înainte de vreme. O scenă cum este aceea a Revelionului de la Moeciu, în care nu-i găsesc pe prietenii plecați mai înainte și ajung să-l petreacă fabulos în casa unui gospodar este aproape o nuvelă în sine prin plăcerea de a povesti și acuratețea detaliului. Aș atrage atenția, în acest context, asupra mottourilor de la fiecare capitol, fraze apodictice, înțelepte, menite să pună un pic de gheață peste febra durerii, să depășească subiectivitatea de nedepășit. Memoria doare, dar uitarea nu vindecă, autoarea găsește până la urmă, după ani și ani, chiar puterea de a se reîntoarce la mare. Compoziția este mozaicală, după legile neștiute ale memoriei afective sunt evocate scenele din copilăria lui Vlad și Oli. Atât de deosebiți și atât de complementari. Dar traversarea celor două epoci istorice ne oferă și o imagine sur le vif, de un realism uneori sarcastic, alteori ironic, a societății românești pe multe dintre palierele sale: școala, poliția, spitalul, restaurantul, magazinul, biroul de administrație ș.a.m.d. Este acidă când și cât trebuie, iese din limitarea ego-centrării, oferindu-ne un crochiu fin și exact al societății românești de astăzi.
Tocmai frazele somptuoase și elaborate sunt evitate de scriitoare. Nu apelează niciun moment la mila cititorului, ci doar la capacitatea lui de a o însoți într-o dezbatere, pe o potecă pe care știe că nu poate fi decât singură. Sigur că e și o luptă cu Dumnezeu, cu nedreptatea deciziilor sale. Te întrebi, alături de autoare, cum de trăim atât de nepregătiți: nu știm cum se trăiește durerea, nu știm cum să vorbim despre ea, nu știm cum să consolăm pe cineva fără să sune fals sau ipocrit. Și când acest „cineva” este o mamă, e de o mie de ori mai dificil. „Pare ciudat ce spun, felul în care am interiorizat plecarea lui. Aș putea fi întrebată dacă scrisul nu este exteriorizare. Da, dar e altfel, nu văd lacrima sau indiferența celui care citește”. Adevărat, la urma urmei cuvântul compătimire este înșelător: cine poate suferi cu adevărat împreună cu semenul său? Pentru că „cine poate cuantifica durerea?”. O altă temă, poate superpozabilă perfect temei mamei este cea a fricii. Există vreo mamă căreia să nu-i fie frică? Încă din clipa în care află că e însărcinată! Episodul în care se duce la medic să facă avort și acesta o convinge să păstreze copilul este absolut tulburător. „Nu știu cum sunt alte mame. Eu am fost una speriată, îngrijorată, uneori depășind limitele normalului”. Surparea sufletească nu este retorizată, ci interiorizată și, mai ales, interogată cu insistență.
Cartea aceasta, despre o experiență atât de personală și de ireductibilă este impresionantă tocmai prin simțul măsurii, și asta exact acolo unde măsura este cel mai greu de găsit, în exteriorizarea suferinței. „Am râs în timpul pandemiei” este o frază banală, dar exemplară prin asta pentru știința nuanței. Sunt, firește, stări numeroase, de la disperare la revoltă, de la duioșie la resemnare. Într-o epocă a celor mai sfruntate și nerușinate exhibări – tocmai în numele „sincerității” și „autenticității” –, această exprimare prin reținere și subtilitate este în ea însăși o lecție. Obsedați în toate de rețetă, de la „hrănitul științific” la viața de zi cu zi și oră cu oră, de la îngrijirea corporală la vanitățile parentingului, omitem că nu se poate trăi după rețetă, tocmai prin unicitatea noastră. Este lecția pe care, cu prețul retrăirii suferinței, ne-o oferă o mamă scriindu-și experiența. Este o filosofie de bun simț aici, cu atât mai prețioasă. Viața, dar și moartea, stau sub semnul acestui implacabil dacă. Dacă aș fi știut, dacă aș fi reacționat altfel, dacă nu aș fi plecat în acea zi, dacă aș fi putut face mai mult pentru copiii mei, dacă nu aș fi reacționat pripit în cutare împrejurare… un șir nesfârșit de dacă. „După plecarea lui Vlad am realizat că raiul e aici, în noi. E genetic, se regăsește în ADN-ul fiecărei ființe umane. La fel cum și iadul este în noi. Între iad și rai e o luptă care nu se sfârșește decât prin moarte, un război care are drept unic scop cine să ia în stăpânire viața”. După un astfel de șoc, supraviețuirea devine brusc o problemă și se încarcă pe zi ce trece cu întrebări și sensuri noi. Subit, biografia îți devine strivitoare, insuportabilă. „Ne măcinăm tristețile pe ascuns, pentru a nu ne îndurera unii pe alții, însă există cuvinte care ne trădează simțirile, sentimentele, gândurile de dincolo de mască, interiorul dezbrăcat de falsitatea cu care ne fardăm obrazul.” O mamă trebuie să recurgă uneori (deseori?) la disimulări, spre binele copiilor. Este aceasta o greșeală? Fiecare are, desigur, experiența și răspunsul său. Scriitoarea a ales „să iasă din ascuns”, să-și ex-pună tragedia, nu numai din necesități de vindecare a sinelui, a memoriei, ci și din impuls, să-i spun, altruist: poate altă mamă va fi scutită de măcar una dintre dileme. Socialmente, autoarea are o privire critică asupra lumii contemporane, și, deși nu aceasta este tema cărții, adaugă astfel un damf de mirodenie care-i diversifică gustul. „Despre tăceri, frică, despre vinovăție” nu se poate scrie dacă nu ai o anume deschidere către celălalt. Acest „jurnal al durerii” este nu doar o exorcizare necesară, nu este exclusiv focalizat pe accident și urmările lui moral-psihologice, ci și o meditație despre educație, familie, responsabilitate, viață și moarte, destin, posibilitatea împărtășirii unei experiențe limită, suferință. „Cu cât pricepi mai mult din ce se întâmplă în jurul tău, cu atât știi tot mai puțin, ești mai nefericit, îți dai seama că toate bătăliile sunt inutile și că, indiferent de zbaterea ta, va veni momentul înfigerii cuțitului în inimă și al disperării celui care se aruncă în gol de la fereastră.”
Lectură tulburătoare, cartea aceasta ruptă din inimă nu dă soluții, ci pune întrebările care ne zidesc. „Nu va fi pe placul tuturor ce scriu fiindcă scriu despre cum nu poți trece, despre greșeli și vinovăție, iar înțelepții, de la care se adapă majoritatea, vin și-ți spun cum să te menții tânăr, frumos, norocos, iubit. Sau cum să te ridici atunci când te trântește viața la pământ, cum să faci față suferinței, durerii, cum să învingi, cum să fie educația copilului tău pentru ca să nu dai rateuri, cum să… […] Aș putea răspunde la întrebarea cum treci peste, cum mergi mai departe după o tragedie, pe care și-o pune orice persoană care a trecut printr-o dramă care i-a schimbat pentru totdeauna cursul existenței, mâinele, însă e un răspuns subiectiv, cum văd și simt eu, cum mă văd pe mine după ani de zile de la acel început al sfârșitului. Nu e un răspuns infailibil. Este răspunsul meu, în lume sunt miliarde de răspunsuri.”
Lili Crăciun, Ancora, Editura Primus, Oradea, 2022