Virgil Rațiu, poet, prozator și eseist este un animator al vieții literare din Bistrița. A fost redactorul-șef al „Mesagerului literar și artistic”, ce apărea ca supliment cultural al cotidianului bistrițean „Mesagerul”. M-a invitat să fiu, într-o vreme, cronicarul literar al acestei publicații. Este și secretarul de redacție al revistei lunare „Mișcarea literară”.
Dintre cărțile lui, de o bună receptare critică s-a bucurat romanul Cărțile cu Alfinz, Editura Dacia, 1988, cu o compoziție insolită, încât unii comentatori l-au socotit o suită de nuvele. Amintesc acest roman pe care prin câteva trăsături artistice: parodie, sarcasm, ironie, are legătură cu Poem de parfum și mireasmă. „Cu un permanent efect parodic, Alfonz și concitadinii săi – părând să nu fie altceva decât reprezentanții unei umanități caricaturale. Referința istorico-literară în context local: Caragiale…” scria Ion Bogdan Lefter.
Și această carte confirmă apetența scriitorului pentru literatura satirică, în speță pentru pamflet și fabulă. Volumul cuprinde două părți: I. Parfum care cuprinde pamflete cu aluzii politice contemporane și cu trimiteri transparente la personaje și evenimente cunoscute. Uneori, expresii celebre („Soldați, vă ordon treceți Prutul!”) cum e cunoscutul Ordin al Mareșalului Antonescu, devin pretextul unei parodii la o situație cunoscută din tumultul și haosul postrevoluționar al României, din 1990. O asemenea parodie se intitulează: Treceți Jiul!. „Mineri, treceți Jiul!/ explodă Cosma Pliznău/ către și peste grupuri și ciopoare/ de salopete umplute cu executanți la fix, de humă? Mai decât caprele dresate, iordaniene,/ uniforme burdujite cu haiduci (căci așa se credeau!) un fel de pazvantlogi/ subpământeni, ieșiți la suprafață din păduri ebenine/ și putregaiuri acre, ca guzganii/ care au lăsat oarbe cârtițele secretelor de stat,/ acoperite de ere și rămășițe de veacuri și vreascuri.”
Tudor Arghezi, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai pamfletului românesc și un teoretician al acestei specii literare spunea că „un pamflet își atinge scopul când izbutește să strecoare otrava îndoielii în insul însuși, al celui pamfletizat…Pamfletul frumos, animat și stropit cu lumină reunește toate însușirile lucrărilor de artă și-i lectura cea mai plăcută unui intelectual. Pamfletul e pumnul profetului iritat de râvnă de stăpânire a stupidității.” Pamfletele lui Virgil Rațiu ilustrează strălucit mai ales această ultimă considerație.
Secțiunea a II-a și mai bogată aduce „mireasma fabulei”. Fabulă și pamflet, diatribă și apostrofe vituperante rostite fără ocol, dau farmec lingvistic acestor alcătuiri poetice, nu ușor de citit, pentru că versul este întrerupt de expresii în limba engleză sau cuprinde forma modernă a poeziei intertextuale cu citate și ecouri poetice din poezia clasică. Ceea ce conferă originalitate acestor – să le spunem – fabule, deși ele sunt un amestec de specii ale liricii satirice, este un vocabular vehement, voit vulgar, pentru că autorul nu-și precupețește intențiile denigratoare. Sectorul cel mai consistent al fabulelor este cel care ilustrează că ostilitatea rusească față de România a fost o nefericită permanență a istoriei. Dacă ar fi să găsesc doi înaintași ai lui Virgil Rațiu în această direcție aș aminti pe Ion Heliade Rădulescu cu fabula Măceșul și florile („Un măceș ghimpos, sălbatec/ De prin locuri depărtate,/ Noduros, râios, iernatic,/ Smuls de crivățe turbate,/ Aruncat într-o grădină/ Avuțită, roditoare, vrea să prinză rădăcină/ Între flori mirositoare,… – Măi măceșe, măi măceșe/ Măi spioane, măi ploscașe/ Dă-ne pace și te cară:/ Du-te dracului din țară”). O și mai evidentă atitudinea antirusească este în publicistica politică a lui Mihai Eminescu și în celebra sa Doină.
Antologică este Calul, șareta și rusneacul care trebuie citată în întregime pentru că ilustrează politica de rapt teritorial a imperiului țaristo-comunist. Adoptând forma dialogului-ghicitoare, fabula trece de la prefăcuta amnezie la fățișa amenințare:„ – …Dar cu calul ce-ați avut?/ întreabă câinele, cu ochii numai sclipet./ Alături de câine pășeau arcuiți/ un lup, o barză, un iepure,/ ursul și-o vacă și-un viezure./ Vaca tot ca vaca, din loc în loc își băga/ Botul în iarba galbenă, de canava./ – Cu calul, ce-ați avut, ă?… repetă întrebarea/ câinele lățos, mare cât un vițel de bivol./ Din frontul de peste șanț, pe-un podeț,/ se-nfățișă săltăreț un fel de mujic/ înalt până la cel la-nălțime buric,/ dar vânjos și inamic,/ cu cămașa fluturând de floci,/ în ciubote ondulate lipite cu scoci:/ – Care cal? – Calul satului!/ Și șareta statului!…/ – Care șaretă?/Șareta din curtea dispensarului, tre’să știe și vizitiul…/ – Care dispensar?/ Care vizitiu?/ – Vizi…/ Gâții mă-tii?/ Cum îndrăznești?/ Cine-s eu? Dumnezeu,/ să le știe pe toate,/ numărate și nenumărate?/ Și care sat, la urma urmei, fârtate…”. Și „morala” în metru popular într-un melanj poetic de cântec popular din Oaș și de final de imprecația din Doina lui Eminescu: „Când furtuna e în toi, latră tare, dă-n război,/ țese-i ca apa-n șuvoi/ vântură-i nu sta-n noroi/buimăcit pe mușuroi.”/ Doar e scris pe foi de nalbă și pe limbă de cravașă/ pe rusneac să-l razi din fașă, / dacă vrei să nu te radă./ Ca Natașa du-te-n lume, / poate și-or uita de nume/ ș-or pieri fără de nume!”.
Următoarea secțiune a volumului inversează titlul unui cunoscut basm și devine Bătrânețe, fără tinerețe – și este consacrat Bisericii Greco-Catolice din România și martiriului ei, după 1948. Registrul stilistic devine acum de pioasă aducere-aminte și de evlavie. Poetul este acum într-o ipostază cu totul nouă, de „cercetător” al unor foi îngălbenite din publicații și din dosarele părintelui său, preotul greco-catolic Zahei Rațiu. De altminteri părinților săi „Dorina și, preot Zachei” sunt închinate aceste pagini, care cuprind: Rugăciune, Rugăciunea Fecioarei Maria și Rugăciune către Inima zdrobită a Milostivului Mântuitor, aceasta cu următoarea notă de subsol: „Preotul Zacheiu Rațiu (1918-2006), cu binecuvântarea Superiorului ierarhic, a scris și a răspândit această Rugăciune, sperând și meditând cu ardoare necontenită, sub aura mesajului Episcopului Iuliu Hossu: „Credința noastră este viața noastră” (1969).
Paginile intitulate BLAJUL constituie contra-argumentul de protest față de nedreptul act din 1Decembrie (1948) al Bisericii Greco-Catolice. Lipsește autorul, dar dacă dactilograma aparține Înaltului Alexandru Todea, – atunci putem, credem noi, să opinăm că și autorul ei, deocamdată necunoscut este tot acest curajos ierarh, autorul unor memorii de protest față de acest act abuziv –, publicate postum sub titlul Un strigăt în pustiu, pentru că stilistic și ideatic sugerează această paternitate. Sugestive ilustrațiile sobre ale lui Florin Pucă, în care tușul negru sugerează epoca întunecată din România la care se referă aceste pamflete și fabule.
Virgil Rațiu, Poem de parfum și miresme. Ilustrații de Florin Pucă,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024