Universul poeziei lui Liviu Capșa este acela al unui paseist care se sprijină totuși pe elementele unui prezent într-o continuă mișcare, într-o continuă dezagregare. Volumul cel mai recent, La marginea cerului (Editura Junimea, 2024, 112 p.), confirmă această stare, ca o prelungire din volumele precedente. Astfel, totul în jur este ca un tablou în care culorile se preling unele în altele, așa cum se întrepătrund în memorie senzațiile și amintirile, „precum boțul de unt/ se topește și soarele”, secerătorul idilic vine și ia spicul de grâu, „îl mângâie ca pe un prunc/ și-l culcă în poala câmpiei”. E un travaliu susținut pe pânza luminoasă de senzații și culori unduioase, pe retina privitorului „mâini harnice clădesc ceva/ ce seamănă cu piramidele/ cu marele zid/ unde istoria și-a frânt gâtul”. Ieșirea din tablou este una abruptă, peisajul pare să se crispeze atunci când „vizitatorul scoate telefonul/ fulgeră liniștea din tablou/ și mulțumit o ia cu el/ o duce-n freamătul străzii”.
Sentimental din cap până în picioare, poetul alege spații mai puțin convenționale pentru fuga spre trecut, numai că descoperă că nimic nu rămâne imuabil. Lângă blocul în care și-a petrecut copilăria „un nou club americanizat/ răsucește noapte de noapte cuțitul/ în tristele ruine din jur”; orașul întreg a devenit o piață mare în care „totul se amestecă/ totu-i de-a valma”, doar gunoierii îi cunosc cu adevărat prețul, după miezul nopții pun stăpânire „ca niște cosași/ peste care se așterne fosforul nopții”, deși în lumina strecurată a lunii par niște „cavaleri pe care/ sclipește gloria”. Astfel, prezentul este cel mai adesea un exces al realității, dar și un loc în care deversează amintirile, resturi de memorie nu întotdeauna digerate: „o cărămidă încinsă/ e și satul/ cu coșarul prăbușit peste amintiri/ cu gardurile cu dinții săriți ai ulucilor/ cu lanțul colorat de rugină/ lăsat amintire de câinele/ înghițit de sarea pământului”; sau: „întreaga suflare se bulucise în stradă/ și-o tristețe adâncă/ se cuibărise în casele goale/ doar un copil întreba printre lacrimi/ de ce se tot duce/ orașul acesta la vale”. Suntem în „Bizanț după Bizanț după Bizanț”, cum se numește prima secțiune a volumului, aici „râvna noastră cotidiană/ e rumegușul faptelor mari”, viața este „un fel de circ ambulant” când „s-au dus nopțile veghetoare/ la uși străine și reci/ azi n-ai decât cu cardul/ ori cu contul semn a face”, pentru ca în final să constați că „uite chiar acum/ fâlfâie lângă tine-o afacere/ nu mai sta pe gânduri/ nu mai șovăi/ prinde-o de aripi sucește-i gâtul/ vâr-o iute în oală”. Contrapunerea trecutului, ca timp însuflețit prin senzații păstrate în minte și în inimă, cu prezentul ca timp al banalității, derizoriului, izolării, este o constantă a poeziei lui Liviu Capșa. Până și poezia este văzută în această dublă expunere, trecut și prezent, cu sentimentul că s-au pierdut pe drum multe din atributele inițiale, că și arta a devenit „de consum”. Astfel, „cândva ei își ticluiau operele/ pe foiță de aur/ le puneau zurgălăi praf de stele/ și-un car de îndulcitori/ să le bucure limba”, pe când azi operele „plutesc într-un golf părăsit/ pete de cenușă ierburi putrezite le acoperă/ le sufocă toate cuvintele/ le afundă-n adâncul uitării”.
După atâta pendulare între trecut și prezent, ca o respirație cu două guri, ieșirea din această ubicuitate este abruptă, apocaliptică chiar. Viziunile nu sunt neapărat rodul lucidității, cît al unei prospectări imaginare într-un viitor destul de apropiat, care nu sperie, ci mai mult incită. În poemul „vremuri atroce”, succesiunea de imagini este edificatoare, un aer ironic animă totuși cadrul general: „vor veni vremuri atroce/ ne avertizează omuleții verzi/ camuflați în gușteri”. În acest context, „zeități fără chip/ vor coborî pe pământ”, „va ploua iarăși cu foc/ cu noi tancuri în piețe”, „nu va mai rămâne/ piatră peste piatră/ scrie pe inscripția/ de la marele zid”, pentru ca în final, „un meteorit uriaș/ căzând pe pământ/ va-ngropa pământul/ în propria-i groapă/ căscată-n pământ”. Prezențe demonice se manifestă în aceste vremuri apocaliptice, războiul din preajmă este opera acestor personaje pe care istoria le creează din drojdiile ei. Portretul din poemul „omul acesta” este ușor de ghicit, de descifrat: „omul acesta cu epoleții sub piele/ și kimono parfumat/ care se transformă-n statuie ecvestră/ și se-mbăiază în ape înghețate/ omul acesta/ care râde și se-nchină când trebuie/ care poartă siberia-n buzunar/ și butoni atomici la manșete/ omul acesta/ care amestecă timpurile istoriei/ precum pachetul de cărți/ care te bate pe umeri/ și-apoi te arată invizibilului gâde/ omul acesta/ pentru care ruleta rusească/ e doar o joacă de îngeri …”.
Apare, pentru „rezolvarea cazului” și mesagerul, care este, de data aceasta „omul acela”. Imaginea christică este ușor de înțeles, de văzut: „omul acela venise/ să ne spună ceva/ ce nimeni nu-nțelegea// pe fața lui erau semne/ pe trupul lui erau urme/ vocea lui obosită/ de-abia ajungea până la noi”. Miracolul este creditat, astfel, ca o soluție la toate crizele pe care poetul le înregistrează ca un seismograf extrem de sensibil al realității imediate. Starea de anonimizare a omului din epoca inteligenței artificiale este un oftat care nu este semn al neputinței, cât este o lucidă constatare, viața este o închisoare pentru cei care nu știu să vadă cu mintea, cu inima, mai departe: „noi știm că la final/ învingătorul ia totul/ dar alergăm și noi în pluton/ așa din obișnuința datoriei/ să fim la număr”.
La marginea cerului este, în ultimă instanță, un excelent jurnal liric care reține, din clipa ce tocmai trece, sclipirea de grație.
Liviu Capșa, La marginea cerului, Editura Junimea, 2024, 112 p.