Printre problemele care îl preocupau, în ultima vreme, pe remarcabilul critic și istoric literar Nicolae Manolescu s-a numărat și aceea a „scriitorilor uitați”. Analizând factorii de impact ai „uitării” unor scriitori, Nicolae Manolescu evidenția și consecințele ei asupra aspectelor ce țin de continuitatea în studierea și cunoașterea, completă și corectă, a istoriei literaturii române.
Ca orice acțiune umană, această „uitare” are și excepții. Una dintre cele notabile privește trioul Rebreanu-Gheran-Lăzărescu. Niculae Gheran a publicat ediția critică a epistolariilor lui Rebreanu, iar Rodica Lăzărescu publică o ediție selectivă, deocamdată, a corespondenței lui Gheran.
Volumul Rodicăi Lăzărescu, Niculae Gheran în oglinda corespondenței, editura SemnE, 2024, cuprinde o parte a scrisorilor letrice și electronice din arhiva Niculae Gheran, ce i-au fost încredințate de scriitor, „spre arhivare și valorificare”, întregul lot urmând, probabil, a fi scos la lumină ulterior. Rodica Lăzărescu excelează în respectarea normelor academice ale operațiunii de editare, adaptându-le situațiilor concrete ivite, cât și în intervențiile bine documentate, la obiect, ce însoțesc textul.
„Sunt peste 160 de corespondenți” dintre care „cei mai activi epistoleri s-au dovedit academicianul Alexandru Zub, istoricul literar maghiar Domokos Sámuel, scriitorul Vlad Mușatescu, academicianul Mircea Zaciu, profesorul Aurel Sasu, universitarul Vasile Fanache, preotul Clemente Plaianu” (p. 7).
Fiecare calup de scrisori, aparținând unuia dintre partenerii de corespondență ai lui Niculae Gheran, este precedat de o fișă biografică a acestuia și de precizări privind contextul ori detalii referitoare la scrisorile respective. În alte cazuri, comentariile editoarei, competente și savuroase, preced ori însoțesc misiva respectivă.
Scrisorile constituie surse valoroase de informații pentru cunoașterea personalității partenerilor de corespondență, a genezei, importanței și ecoului operei lor, a opiniei și atitudinii lor față de situația culturală, dar și social-politică internă și internațională, a filosofiei de viață etc.
Cunoașterea personalității complexe a istoricului literar și editorului Niculae Gheran pare a fi, dar nu exclusiv, scopul urmărit de Rodica Lăzărescu prin publicarea corespondenței acestuia, fapt relevat și de titlul volumului. Comentariile și notele ce însoțesc corespondența sunt orientate în aceeași direcție, completând și întărind informațiile oferite de scrisorile propriu-zise.
Niculae Gheran este cel mai important, și cu siguranță ultimul, editor al celei de-a doua jumătăți de secol 20. Publicarea unui singur volum de ediție critică este o performanță ce atestă pe deplin competența unui istoric literar. Niculae Gheran a realizat multiplul acestei performanțe: „ediția critică de Opere – Rebreanu, cu 23 de volume, plus trei tomuri anexe din corpusul de documente al aceluiași romancier”(p. 122). Conștient de valoarea excepțională a acestei înfăptuiri, Gheran scrie, în stilu-i caracteristic: „În intimitatea mea, consider că «titlul» de autor al unicei ediții critice, începute și terminate – după ce de-a lungul unui secol multe somități și-au rupt gâtul, mi-ajunge”. Este o ediție făcută „ca să folosească, veci-pururi, celor ce vor încerca să se apropie în viitor de viața și opera lui Rebreanu (…) vor trece veacuri până când un alt idiot – pardon de expresie – se va mai găsi în lume dispus să-și cheltuiască juma de secol, să demonstreze că imposibilul e posibil. Ori s-apuce să mai vadă până la sfârșitul vieții lor o ediție critică terminată, în condiții asemănătoare”(pp.129-130). Editoarea arată că, intitulând Rebreniana cele două volume cu valoare de bilanț a muncii sale, N. Gheran dorea să instituie troița de aur nu doar a creatorilor, ci și a editorilor acestora: „Alături de EMINESCIANA și CARAGIALIANA, ale lui Perpessicius și Cioculescu, [REBRENIANA] își găsește locul ca ecou al tripticului de marmură pe care se susțin lirica, dramaturgia și proza românească.” (p. 116)
În corespondența lui Niculae Gheran se pot descoperi fapte și informații privind tot ceea ce este legat de conceperea, redactarea, editarea, ecoul și importanța ediției Rebreanu și altor publicații ale sale ori ale partenerilor de corespondență. Aflăm, de pildă, că la alcătuirea volumului al XI-lea din scrierile lui Rebreanu, cuprinzând publicațiile sale în limba maghiară și dosarul său de ofițer în armata ungară, Niculae Gheran a colaborat cu istoricii literari maghiari Domokos Sámuel și György Fischer. (p. 85 și urm.)
După 1989, numeroase dificultăți financiare și neînțelegerile dintre moștenitorii lui Rebreanu au afectat publicarea volumelor ediției critice și pe autorul ei, ceea ce se reflectă și în corespondență.
Aproximativ o treime din volumul de corespondență ni-l înfățișează pe Gheran în postura de colaborator la redactarea celor patru volume ale Dicționarului Scriitorilor Români de către „cei trei muschetari”, Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi. În conformitate cu practicile redactării unui dicționar, nu mai e autor de (pe) copertă, dirijor, ci autor de interior, membru al orchestrei. Faptul relevă disponibilitatea lui de a colabora, de a-și aduce contribuția la efortul comun, capacitatea și dorința de a-și executa cât mai bine partitura ce-i revine. Unul dintre coautori, profesorul Aurel Sasu, recunoștea că „nimeni n-a fost mai apropiat decât tine dramei acestei cărți și a coordonatorilor ei”. (p. 308) Iar acad. Mircea Zaciu i se destăinuia într-o epistolă din 1980: „…pentru Dicționar, absența Dumitale e pentru mine aproape fatală. E ca și cum mi s-ar fi tăiat mâna dreaptă. Nu cred și nici nu pot concepe să mai pot scoate versiunea nouă fără ajutorul Dumitale”. (p. 240)
Structura nativă, „naturelul” lui Gheran, includea și o bună doză de umor, satiră și ironie cultivate în mediul de viață, bucureștean, din Oborland. Această înzestrare nativă se exercită asupra onomasticii confraților luați în vizor, ca Eu-Geniu Mision ori Răzvan Boncu, dar și asupra evenimentelor din 1989, taxate drept „nunta din decembrie”, „ciondăneala din decembrie” ori „Marea Revoluție din Decembrie” 1989 prin comparație cu Marea Revoluție bolșevică din 1917.
Umorul lui Gheran are nuanțe variate, e cinic, negru ori pamfletar, în funcție de situație, și se revarsă, uneori, și asupra proprie-i persoane. Atunci când, din lipsa resurselor financiare nu poate publica volumul al XIX-lea din ediția Rebreanu, scrie unui prieten: „stau cu mortu-n casă și nu-l pot îngropa”. (p. 274) Promite să răspundă în scris unui prieten, „să aibă o hârțoagă la îndemână, dacă din imprudență, mor la noapte, personal fiind capabil de orice” (p. 43) În 2017, când România literară l-a desemnat „scriitorul lunii” august, s-a auto-definit drept „scriitor lunatic”. Și, comentează Rodica Lăzărescu, „intrigat că munca sa de peste jumătate de veac abia îi asigură postamentul (era să zic bordura) de-o șchioapă al unui «monument» de o lună (și hotelul de gheață din Făgăraș durează mai mult), enervat de agitația de pe bursa zvonurilor, care dădea drept câștigător un anume concurent, Niculae Gheran redactează o scrisoare deschisă adresată președintelui Uniunii, solicitându-i scoaterea din această competiție.” (p. 116)
Decizia autorităților județului Bistrița-Năsăud, al cărui cetățean de onoare era, de a aplica ad litteram hotărârea guvernului Boc, pensionarul Gheran fiind obligat să opteze între salariul bistrițean de 1601 lei și pensie, oprind astfel „șantierul” Rebreanu, este des invocată, „păgubașul” susținând că este tratat ca un „cetățean de oroare”. De altfel, după încheierea ediției Rebreanu, când timpul i-a permis să se ia în serios și ca scriitor de talent, Niculae Gheran a dat frâu liber disponibilităților de ironie și umor, etalându-și calitățile de scriitor satiric în Arta de a fi păgubaș.
În totului tot, recenta apariție editorială (la împlinirea unui an de la petrecerea editorului și scriitorului Gheran) vine să ilustreze formulările de-a dreptul apoftegmatice ale unui Emil Cioran („Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondență decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască”) ori Constantin Călin („Scrisorile sunt nu numai oglinzi ale autorilor lor, ci și ale celor ce le primesc. Lângă autoportretul celor dintâi e și portretul [uneori difuz, alteori concentrat] al celor din urmă”), dezvăluind fațete ascunse, unele poate nebănuite, ale unei mari personalități, căci, nu-i așa?, „adresată unui om, o epistolă este prin definiție mai sinceră decât orice text destinat mai multor cititori” (N. Gheran).
Rodica Lăzărescu, Niculae Gheran în oglinda corespondenței,
editura SemnE, 2024