Un bărbat ajuns la o vârstă foarte înaintată merge, împreună cu un prieten, la un protest împotriva închiderii cinematografelor. Și află (ei, da, deși cinematografele se închid, mai sunt, totuși, și vești bune!…) că s-a mai deschis o librărie, acum fiind patru în total la Madrid, orașul unde se petrece totul, mai multe decât în alte capitale europene! („Patru librării! Mai multe ca la Paris sau la Londra, te asigur. Crede-mă, un mare lux!”) Apoi, marcat de problemele de memorie cu care se confruntă, nu reușește să-și amintească drumul spre casă, rătăcește ore întregi pe străzi, luptându-se cu propriile neputințe fizice și cu degradarea progresivă a unui corp care nu-l mai ascultă, dar nu ezită să-și exprime opiniile – mereu extrem de acide! – cu privire la lumea în care i-a fost dat să trăiască. Prin urmare, va critica fără milă literatura și arta vremii lui, va ironiza fără rețineri clasa politică și întreaga ordine mondială, va lua în râs obsesia pentru noile tehnologii sau pentru dietele vegan-vegetariene; nu-i scapă nimic și nimeni nu scapă sarcasmului său.
Acesta e pretextul narativ și, în fond, acestea sunt elementele „de subiect” de la care pornește Mario Vargas Llosa în cartea sa Vânturile (Los vientos), publicată inițial în revista spaniolă Letras libres, în toamna lui 2021, apoi în volum (excelent tradusă în limba română de Tudora Șandru-Mehedinți, în ediția apărută la Editura Humanitas Fiction din București, în Colecția „Raftul Denisei”.) Și, deși, aparent, am avea de-a face cu reflectarea artistică a unor evenimente recente – căci, știm bine că, după ce a început pandemia, cinematografele au fost închise (și au rămas închise luni întregi) peste tot în lume – Madridul pe care îl regăsim în textul lui Vargas Llosa e un oraș straniu, de-a dreptul distopic, înzestrat, fără îndoială, cu numeroase amănunte desprinse din realitatea capitalei spaniole, și care sunt ușor de recunoscut pentru cititor, dar având și o serie de caracteristici care îl fac să pară desprins dintr-un viitor de coșmar. Astfel, nu doar cinematografele se închid, ci și multe lucruri sau locuri consacrate se transformă sau dispar, deci, nici nu e de mirare că bietul protagonist din Vânturile nu se mai poate orienta pe străzile pe care, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să le cunoască atât de bine… Pe de altă parte, nu putem pierde din vedere că, deși la nivel strict teoretic acest personaj ar fi putut să se descurce foarte ușor prin oraș, el are, totuși, o sută de ani! („Nu e ceva atât de obișnuit ca oamenii să trăiască o sută de ani, și totuși, iată-ne!” spune el.) Așadar, totul devine mai dificil pentru el. În primul rând, împăcarea (resemnarea?) cu degradarea trupului și cu toate inconvenientele ce decurg de aici. În paranteză fie spus, Mario Vargas Llosa construiește un text ironic și, nu o dată, grotesc, neezitând să recurgă chiar la detalii neașteptate, poate – iar aici e de remarcat ambivalența titlului acestei cărți: Vânturile, cu toate conotațiile romantice pe care le implică, nu e nici pe departe o scriere romantică și cu atât mai puțin una sentimentală. Căci termenul acesta pare a trimite, pe de o parte, la un eventual vânt apocaliptic care ar putea, cine știe, să șteargă de pe fața pământului o astfel de lume cum e cea în care se mișcă haotic protagonistul, la fel cum fusese distrus totul la Macondo, în finalul romanului Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez, dar pe de alta – de astă dată, în cel mai evident mod cu putință! – este o aluzie la neplăcuta flatulență care-l chinuie fără încetare pe centenarul personaj…
Un personaj care se prezintă drept fost jurnalist, pasionat de cultură, care trăiește de mulți ani la Madrid și care, la un moment dat, își exprimă regretul de a o fi părăsit pe Carmen, tovarășa sa de-o viață întreagă, pentru o femeie care îi trezise, pe neașteptate, o pasiune erotică imposibil de stăvilit (dar, culmea, al cărei nume nici măcar nu și-l mai poate aminti acum!)… Evident, pornind de la aceste detalii, nu puțini au fost cititorii (unii dintre ei chiar din rândul exegeților consacrați ai operei laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din anul 2010, primit și în Academia Franceză, primul „nemuritor” care nu a scris niciodată direct în franceză) care au interpretat acest text al lui Vargas Llosa drept o rețea bine pusă la punct de trimiteri la propria sa existență și, evident, la propria sa epopee sentimentală: mai ales în spațiul hispano-american, despărțirea scriitorului de Isabel Preysler (nimeni alta decât mama celebrului interpret Enrique Iglesias!), după opt ani de relație, a ținut capul de afiș și prima pagină – nu doar a tabloidelor… În mod previzibil, Mario Vargas Llosa a negat că ar fi intenționat să facă vreo aluzie la relația sa cu vedeta de televiziune hispano-filipineză. Însă, la fel de previzibil, toată discuția legată de biografia recentă a autorului însuși nu a făcut altceva decât să crească popularitatea acestui text – care, la prima ediție, a dispărut rapid din rafturile librăriilor spaniole!
Dincolo de latura senzațional(ist)ă, sunt, totuși, câteva detalii importante, care stabilesc o legătură simbolică între acest text neobișnuit, în egală măsură sarcastic și melancolic, grotesc și meditativ – doar aparent scris în registru minor – și alte creații ale lui Vargas Llosa, în care relația dintre realitate, biografie și ficțiune au fost exploatate la maxim de scriitorul fascinat de noile modalități în care aceasta se poate în permanență reconfigura. Căci, atent dintotdeauna la transformările socio-culturale ale lumii în care trăiește, fapt evident, de pildă, încă din cunoscuta sa carte intitulată Civilizația spectacolului, scriitorul peruan a reușit mereu să privească marele teatru al lumii ultimului veac cu acel amestec de detașare și implicare, ironie și afecțiune pe care doar marii creatori îl pot atinge. În plus, nu putem să uităm că în unele dintre cărțile sale anterioare, Mario Vargas Llosa nu a ezitat să configureze universuri autoficționale – apărând, de pildă, ca personaj, sub masca lui Varguitas, în Mătușa Julia și condeierul – sau să mediteze deschis asupra complexului proces de invenție, de restructurare creatoare a datelor lumii exterioare, de încercare de redare cât mai exactă a realității unei anumite perioade, care sunt câteva dintre preocupările de căpătâi ale majorității scriitorilor autentici (așa cum se vede în Istoria lui Mayta sau Povestașul, ca să ne oprim la aceste exemple) ori chiar să restructureze elemente ale propriei experiențe juvenile pentru a construi protagoniști cât mai convingători (cazul romanului Orașul și câinii, inspirat, se știe, de unele dintre întâmplările trăite chiar de autor în timpul anilor deloc ușori petrecuți la Colegiul Militar Leoncio Prado). Pentru Vargas Llosa a devenit o adevărată obișnuință să ficționalizeze date și detalii ale realității cunoscute de el însuși sau recognoscibile pentru cititorii săi, astfel încât numeroase dintre creațiile lui pot fi interpretate, mereu, la mai multe niveluri de semnificație. Cu alte cuvinte, scriitorul știe perfect cum să amestece ceea ce a trăit cu ceea ce a inventat și continuă să imagineze, astfel încât biograficul pur să-și piardă relevanța și să se metamorfozeze în ficțiunea cea mai avântată. Iar marele adevăr al prozei lui Mario Vargas Llosa va deveni, evident, în primul rând acela al artei, nicidecum cel strict, al unei existențe umane definite ori definibile la nivel biografic.
Interesant este, apoi, că, deși relatarea din Vânturile se face la persoana întâi, opiniile conservatoare ale protagonistului se deosebesc mult de numeroase luări de poziție publice ale autorului însuși – care, e deja de notorietate, a îmbrățișat cu hotărâre neoliberalismul de câteva decenii bune. Cu toate astea, unele dintre ideile acestui centenar pierdut printr-un Madrid al viitorului (întâmplările ar putea avea loc după anul 2030…) răspund multora dintre preocupările zilelor noastre, dar mai ales preocupării constante a lui Vargas Llosa însuși (evidentă în Conta viento e marea – Împotriva vântului și a mareei sau Notas sobre la muerte de la cultura – Note despre moartea culturii) față de degradarea lumii sub presiunea tot mai mare exercitată de forțele pretins progresiste, nutrite, în fond, dintr-o extremă superficialitate și mânate de o la fel de extremă lipsă de cultură. Iată, în acest sens, cum se exprimă el: „Nici unui tânăr madrilen nu-i pasă că dispar ultimele cinematografe din oraș. Oricum, nu călcau niciodată pe acolo, s-au obișnuit încă din copilărie să vadă filmele pe care le comandă – dacă se pot numi filme imaginile alea care distrează noile generații – pe ecranul computerelor, tabletelor electronice și telefoanelor lor mobile.” Sau: „Ceea ce numește el librărie este unul dintre acele simulacre care ne înconjoară, unul din licuricii aceia care noaptea se aprind și se sting aproape în același timp. […] N-am găsit nici unul dintre romanele de demult, care-mi plac acum. De când s-a generalizat obiceiul de a citi romane făcute pe computer, am renunțat să le citesc pe cele care se produc – ar fi ridicol să spun se scriu – în zilele noastre.”
În mod doar aparent paradoxal, protagonistul din Vânturile e cu atât mai acid și mai sarcastic cu cât simte că e tot mai aproape de moarte, astfel încât fizicul său degradat e dublat de o impresionantă luciditate și de o incredibilă apetență pentru critica socială și culturală. Căci textul lui Vargas Llosa devine, pe parcurs, exact acest lucru: o meditație amară și lucidă cu privire la multe dintre realitățile zilelor noastre (plasate, strategic, într-un distopic viitor apropiat…). Desigur, știm bine că întotdeauna trecutul este (pare?) mai bun și mai luminos, din simplul motiv că personajul implicat în orice act de rememorare se vede pe sine, cu ani în urmă, altfel decât în prezent, mai frumos, mai tânăr, mai bun. Numai că scriitorul peruan nu insistă exagerat asupra acestor aspecte, protagonistul său aproape că nu se descrie pe sine decât în prezentul lipsit de iluzii și plin de neputințe, dar o face într-un mod impresionant și de natură a ne pune pe gânduri, asemenea altor mari scriitori, cu care e pe deplin comparabil prin pregnanța expresiei, precum Louis-Ferdinand Céline sau Fernando Vallejo.
Mario Vargas Llosa, Vânturile.
Traducere de Tudora Șandru-Mehedinți, Humanitas Fiction, 2023