Nu, nu vorbim despre o vacanță de vis în Grecia. Deși… s-ar cuveni, că e vremea!
Mai întâi, însă, trebuie să stabilim despre UNDE vorbim.
Pelion sau Pelium (în greaca veche/Katharevousa: Πήλιον. Pēlion) este un munte în partea de sud-est a Thesaliei, în centrul Greciei, puțin la nord de unde se formează o peninsulă sub formă de cârlig, între Golful Pagasetic și Marea Egee. Vârful cel mai înalt al acestui munte, Pourianos Stavros, are altitudinea de 1.624 metri. În mitologia greacă, Pelion și-a luat numele după regele mitic Peleus, tatăl lui Ahile, dar și mai important este că a fost și ținutul de baștină al centaurului Chiron, tutorele multor eroi legendari, precum Iason, Ahile, Tezeu, Heracle. Tot legenda spune că pe Muntele Pelion, în apropierea peșterii lui Chiron, a avut loc nunta lui Tethis cu Peleus. Însă, pentru că nu a fost invitată, zeița Eris a dorit să se răzbune și a adus în dar un măr de aur cu inscripția „Pentru cea mai frumoasă”. Disputa izbucnită apoi între zeițele Hera, Afrodita și Atena a reprezentat unul dintre evenimentele premergătoare Războiului Troian.
La o aruncătură de privire, se găsește, chiar în buza Mării Egee, micul și pitorescul sat de pescari Katigiorgis (sau Agio Giorgis, adică Sfântul Gheorghe). Exact la 61 km de Volos și la 3 mile marine de insula Skiathos. Pentru alte distracții, pentru plajă, soare, mare și candoare, se găsesc diverse localități cu nume fermecătoare: Ellinika, Vasilika, Pefki, Koukounaries, Troulos, Theotokos, Liri, Vromoneri, Mourtias, Skiathos.
Bun, acum că am terminat pliantul turistic, să trecem la… artă!
La Katigiorgis, într-un fabulos peisaj, chiar în plaja Mării Egee, înconjurat de livezi de măslini (există acolo două exemplare vechi de sute de ani, extrem de sugestive prin imaginea pe care o alcătuiesc contorsiunile trunchiurilor lor noduroase: unul, care seamănă cu statura unui om cu brațele deschise, proiectat pe cerul albastru, iar al doilea, și mai bizar, care cumva se bifurcă incredibil și, apoi, se unește cu o altă ramură, la fel de veche, alcătuind un fel de arc imposibil… de fapt, un arc al triumfului vieții!), s-a desfășurat, pe durata lunii mai, o tabără de creație (sculptură în marmură de Pilios!). Sau, cum se mai spune, mai nou, o rezidență.
Singurii invitați (cazați în complexul de clădiri din jurul unei vechi, dar perfect restaurate, mori de vânt, ce funcționează perfect sub avântul curenților coborâți de pe muntele Pelion) au fost trei faimoși artiști români, care au în spate o operă excepțională, plămădită în zeci de ani de strădanie și efort. Cei trei artiști sunt: Ana-Maria Negară, Maxim Dumitraș și Florin Strejac.
Am fost ținut la curent, timp de o lună de zile – prin filme, corespondențe audio, mesaje scrise – cu întreaga evoluție a lucrărilor, de la blocul de marmură (brut, înspăimântător lipsit de orice urmă de frumusețe), coborât cu macaraua în dreptul fiecărui punct de lucru, până la forma finită, pe care artistul a extras-o, apoi a expus-o spre desfătarea turiștilor. Fiecare lucrare este însoțită de o plachetă de bronz, unde sunt inscripționate numele artistului, cum se numește lucrarea și dimensiunile ei, alături de un cod QR, care, odată accesat, dezvăluie câteva considerații despre opera respectivă.
Timp de o lună de zile, am urmărit, în filmele pe care le-am primit de acolo, din Katigiorgis, efortul supraomenesc, aș zice, al artiștilor, condițiile (dar ce condiții: praf, zgomot etc., specifice sculpturii în piatră), prin care munca lor a început să configureze, încet-încet, operele, acelea care-i încântă pe cei care le admiră. Iar bucuria de final a fost, neîndoielnic, o probă de extaz nemaipomenit al privirii, realmente un exercițiu de catharsis, mai ales că toate lucrările conțin subliminale sau evidente accroche-uri cu civilizația vizuală a Greciei Antice.
Ana-Maria Negară. S-a născut la Brăila, în 1984. Liceul de Artă „Hariclea Darclée”, Brăila, specializarea Sculptură (1999-2003). Facultatea de Arte Vizuale și Design, specializarea Sculptură, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași (2004-2008). Masterat, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași (2008-2010). Bursă de plasament, Galeria Detras de Rollo, Murcia (Spania) – 2011. Doctorat în Sculptură (2014). Din 2010, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Participări la simpozioane și festivaluri: Tg. Jiu, Bacău, Caransebeș, Ploiești, Brăila, Iași, iar, în străinătate: India, Oman, Arabia Saudită, Israel, Faroline și Veneția (Italia), SUA, Cipru, Iran, Egipt, Lituania și altele. Lucrări în for public: Hariana (India), Riyadh și Jeddah (Arabia Saudită), Iași, Ganey Tikva (Israel), Ploiești, Brăila, Veneția (Italia), Brookline, New Hampshire (SUA), Doha (Qatar), Paphos (Cipru, Teheran (Iran), Denizli (Turcia), Asswan (Egipt), Craiova. A expus în peste 60 de expoziții personale și de grup. Numeroase premii, medalii și distincții obținute la festivaluri în țară și peste hotare.
Mărturisește ea: Sunt născută în Brăila, fapt care mă face să mă simt mândră, pentru că, sufletește, aparțin acestui oraș, patronat de energia pe care o degajă Dunărea. Mă simt un copil al Dunării, care m-a călăuzit și m-a inspirat încă din copilărie. Lângă Dunăre mi-am trăit bucuriile și tristețile, iar multe din sculpturile mele sunt inspirate din mișcarea apei, din frumusețea valurilor, din frumusețe reflexiilor apei, a ritmurilor valurilor sau a spiralelor formate de curenții capricioasei Dunări.
Opera sa este o continuă căutare a simbolurilor vieții, un fel de eseuri în piatră despre motive și semne arhaice, întâlnite în toate culturile, de la cea orientală și mesopotamiană, până la cea africană, oceanică sau andină, de exemplu. Ciclurile realizate de Ana-Maria Negară de-a lungul timpului, cum ar fi Începutul lumii, The Universe ori Spirala transcendentală, încorporează în ele, într-o semantică deloc agresivă, ci, dimpotrivă, învelite într-un soi de cocon gingaș, aproape angelic, patternul spiralei, aceea care dă sens unui adânc demers de cunoaștere și revelație cosmică. Un alt semn al operei ei a fost Floarea Vieții, un motiv cu reprezentări în istoria vizuală vechi de peste 6.000 de ani și al cărui nucleu e alcătuit din intersecția a șapte cercuri egale, distribuite pe colțurile și centrul unui hexagon, asemănător fagurelui albinelor. Simbolul se regăsește ca structură compozițională în lucrările Human Evolution sau Hora Unirii sau definit singur, ca operă de sine stătătoare. (…)Este vitală – mai spune ea – și crearea unei relații între artist și materie, astfel încât lutul, lemnul, metalul sau piatra să se lase modelate și însuflețite. Orice material este viu și energia, sentimentele și gândurile sculptorului se vor reflecta în creațiile sale.
Lucrarea de la Katigiorgis se numește ENERGY FIELD (270x70x70 cm).
La prima vedere, ea are aparența unui boboc de floare, văzut printr-o creștere elicoidală. Este, de fapt, același semn al spiralei, întocmit însă pe un alt fond. Un fond relaționat foarte puternic cu determinantele simbologice ale locului: Grecia și frunza de acantă. Viziunea de ansamblu e, așadar, o desfășurare progresivă a acelui motiv colimaçon, „împachetat” în frunze de acantă. Acanta (în greacă veche ἄκανθος) este unul dintre cele mai larg răspândite ornamente vegetale. E foarte folosit ca element sculptural în arhitectura greco-romană și în stilurile derivate, fiind caracteristic capitelurilor corintice și compozite.
Numai că Ana-Maria Negară coboară mai adânc în subsolul semantic al acestui corpus pe care și l-a închipuit și pe care l-a scos, ca printr-un act de magie din blocul de marmură (magie, magie, dar cu câtă osteneală!), și provoacă ceea ce un personaj al lui Teodor Mazilu numea (însă în altă cheie!) o „zguduire metafizică”. Adică, o viziune pretins vegetală, cu aparența statică a frunzei de acantă, ea cuteză s-o reconstruiască în alți termeni, în alți parametri – infinit mai dinamici, creând un fel de vortex – și să compună un alt Cosmos. Un kosmos original (Pitagora a fost cel care a folosit primul acest termen, referindu-se la ordinea universului). Cosmosul ei, care emite energii elene. Cosmosul Negară!…
Nimic, însă, nu poate defini mai bine intenția artistului într-o lucrare decât cuvintele lui: „Viața este ca un punct, un boboc, un boboc de floare ce se pregătește să înflorească, o spirală care te prinde în dansul său infinit. Acest punct, originea tuturor creațiilor, este capabil să spulbere totul în jurul său și să absoarbă totul în sine, ca apoi să se transforme în materie. Punctul trebuie să fie viu, nu este inert, ci turbulent, este capabil să devină o spirală, galaxie sau univers și să radieze suficientă energie, încât să poată crea bucurie și o nouă formă de viață. În acest sens, conceptul proiectului Energy Field/ Câmp energetic a luat naștere dintr-un punct simplu, un punct pe hârtie, un punct pe harta Lumii, un punct în care totul poate fi ascuns și care servește drept poartă între cele două lumi, între cer și pământ, între uman și celest.”
De aceea, pe tabla din fața lucrării, eu aș inscripționa, întru știința celui ce-și va arunca privirea spre ea, strict cuvintele acestea ale artistei. Nec plus ultra!
Maxim Dumitraș. Sculptor, pictor, artist multimedia și muzeograf.
Născut la 27 Septembrie 1958, la Sângeorz-Băi, Bistrița-Năsăud. Absolvent al Universității de Artă și Design – Cluj-Napoca. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Membru al Asociației Internaționale a Artiștilor din Paris, Franța (A.I.A.P.). Fondatorul Muzeului de Artă Comparată de la Sângeorz-Băi. A fost distins cu: Marele Premiu pentru Film: acțiunea plastică Zidirea – Turnul Babel, Beclean, Bistrița-Năsăud (1994); Premiul Fundației Artexpo, București (1998); Premiul „Pământul și Arta” al Muzeului Agriculturii din România (2000); Medalia omagială „Ion Irimescu 100” acordată de Ministerul Culturii și Cultelor (2003); Premiul Special pentru Sculptură „Mihail Grecu”, Saloanele Moldovei, Bacău – Chișinău (2004); Medalia „Meritul Cultural” (2004); Premiul de Excelență „Constantin Brâncuși”, acordat de UNPR (2006); Premiul pentru Sculptură „Constantin Brâncuși”, Chișinău, Republica Moldova; Premiul de Excelență „George Apostu”, Bacău (2010). Premiul Restitutio Brâncuși de către Asociația cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu” (2022). Prima personală – la Sângeorz-Băi (1976), apoi, expune în Letonia, Elveția, Ungaria, Franța, Germania, Olanda și Belgia. Azi, a ajuns la peste 30 de expoziții personale și 150 de grup. Din 1978, organizează simpozioanele de la Sângeorz-Băi. Este promotorul celui mai prestigios Land-Art (ArtFORest) din România, pe dealul Dosul Gârciului. A participat și participă la simpozioane de sculptură (s-au adunat peste 60) din întreaga lume (Spania, Grecia, Turcia, Germania, Egipt, Franța, Bulgaria, Republica Moldova, Rusia), cu lucrări în marmură, piatră și lemn.
Maxim Dumitraș este un artist ieșit din comun, nu doar prin meserie, ci, mai ales, prin atitudine și modul în care a știut dintotdeauna să-și urmeze cu tenacitate idealurile. Un om care imaginează ceea ce unii sceptici ar numi „visuri” greu de împlinit. Un artist cu hărnicia și putința de a munci enorm, de a construi punți, oaze de normalitate și trăire autentică, locuri înnobilate de semnificații ce parcă aparțin altei lumi, un om și un artist aflat constant la granița dintre bogăția imaginarului, ce-i dă impulsul creației, și pragmatismul aplicat, care îi permite să realizeze tot ceea ce și-a propus. Maxim Dumitraș deschide pentru noi un rai. Un sat artistic, la Dosul Gârciului, un spațiu simbolic, al cărui semn de intrare este veriga; de fapt, conceptul ce stă la baza acestui proiect nemaiîntâlnit nu este doar despre artă – este despre trăire, armonie, echilibru, întoarcere și viitor, recuperare, ciclurile vieții, uman și divin. Adică despre rostul pământean al divinității din om. (Ileana Ploscaru-Panait)
Max Dumitraș este cunoscut și prin câteva celebre cicluri de lucrări (sculptură mică, modelaj, sculptură în andezit și marmură), precum: Locuiri, Absențe încercuite sau Verigile, care au devenit deja „locuri comune” (adică locuri comune nouă!), care descoperă și luminează zone extrem de interesante și de provocatoare din fantezia debordantă a celui care-și împlinește, fără niciun pic de zăbavă, proiectele cele mai extravagante și bizare (sau, cum ar zice un vechi grecism, paraxenii!). Sculptura sa grea (în andezit sau marmură) are soliditatea Nordului din care provine, serios, sobru, conștiincios și grav, dar pe care Max Dumitraș o efilează într-un gând dezinvolt, în care piatra capătă un soi de gingășie și de candoare.
Lucrarea lui Max Dumitraș de la Katigiorgis se numește CARIATIDĂ (260x115x50 cm).
În primul rând, da, se numește Cariatidă, exact ca una dintre faimoasele femei de la poalele Erechtheionului, de pe Acropole, care țin pe capul lor acoperișul firidei pendinte de templul Athenei Polias (iar aici, și nu numai, se văd primele aderențe semantice la lumea Greciei Antice!). Numai că, la Max Dumitraș, cariatida aceasta, care este așa cum o vede doar artistul (și vom reveni asupra acestui aspect!), ține pe capul ei nu un acoperiș de piatră, ci însuși cerul. Imaginarul Olimp. Sau, mai exact, Cerul cu întreg angrenajul său de relații olimpiene, unele scandaloase și impudice, altele grațioase și delicate!
Partea interesantă a acestei cariatide (și de unde încep interpretările estetice și filozofice ale artistului!) constă, deci, în primul rând, în faptul că „trupul” stilizat al femeii nu este drept. Nu! Ci frânt, fragmentat, segmentat (care poate trimite și la o poziție de smerenie!), iar, privită dintr-o parte, adică din profil, silueta întregii lucrări este asemănătoare cu litera Sigma (corespondentul lui „S”) din alfabetul grecesc (Σ). Ce rol va fi avut această „distorsiune” în fantezia autorului, dacă ea este o notă funcțională voită sau doar o simplă coincidență – este greu de ghicit. Cert este însă că ea intră în formula unei realități incontestabile și că, dacă ar fi să devastăm și mai tare alfabetul și limba greacă, ea devine o syntagma, adică un element component al unei sintaxe ascunse a compoziției.
Această sintaxă ocultează cu eleganță ambiția creatorului (de fapt, a oricărui creator!): aceea de a ajunge la suprema consacrare în relația cu universul. Un fel de artifex cosmocrator. Adică un artist (art + fex = făcătorul de artă) care ordonează și conduce cosmosul în centrul căruia se află, bineînțeles, el.
Fiecare nouă lucrare a lui Max Dumitraș este, în semantica ei de adâncime, o preluare a celei de dinainte. El face un joc al imaginației pancreatoare, un exercițiu de ordonare a lumii lui fantastice. O încatenare de simboluri, ce creează acea syntagma, de care vorbeam mai sus. Această nouă viziune asupra cariatidei grecești scoate la lumină o paradigmă (lucrarea se trage, se naște dintr-o verigă, care este elementul de continuitate în întreaga operă a lui Dumitraș!). Totodată, e paradigma inconfundabilă a unei serii de mărci particulare. Ca niște semne căpătate din naștere.
Mai întâi, obsesia albastrului. Aici, culoarea casei țărănești din Nordul României e transferată în Sud. Și ea devine, fără să fie intruzivă sau alienată, o formă de acomodare cromatică perfectă la lumea Greciei, cu magia amprentelor sale: marea și cerul.
Apoi, semnele. Runele. Inscripțiile. Escoriațiile de pe părțile plane ale lucrării. Cariatida lui Max poartă în spate, ca un nor volatil, un fel de desagă semiotică, în care intră toate pictogramele ce alcătuiesc imediat, la prima ochire, fondul mitologic al Greciei Antice: de la siluetele atleților olimpici și luptele eroilor din marile epopee, până la traseele de pe bolta cerească a constelațiilor faimoase, precum: Casiopeea, Lyra, Orion ori Hydra, sau extraordinar de concisele grafeme ce definesc unele personaje mitologice, precum Urania, Hera, Poseidon, Zeus, Ares, Tethys, Hebe, Hygeia, Hephaistos, Pan, Mercur, Demeter și altele.
După aceea, soclul, care este, în esență, o formă cu aparență organică nedefinită, bouillonante, tocmai pentru a sprijini percepția generală pe care întreaga construcție o induce. În sensul că marmura devine carne, iar Cariatida o metaforă a stră-viului (dacă se poate spune așa). Se simt, aproape că se văd, cum gâlgâie de vitalitate celulele, strălucind (aici e calitatea particulară a marmurei de Pilios, granulată în cristale!).
Cariatida lui Max Dumitraș sprijină kosmosul Eladei. Însă fără să deranjeze ordinea cu precădere a Olimpului.
Florin Strejac. S-a născut la 26 august 1960, Iași. A absolvit, în anul 1987, Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” București, iar, în 2000, a obținut licență postuniversitară, în restaurare piatră și ceramică. A participat la numeroase simpozioane de sculptură în România: București, Brăila, Ploiești, Baia Mare, Cluj, Tg. Mureș, Sovata, Sângeorz-Băi, Reghin, Oarba (Mureș), Săliște (Sibiu) și în străinătate, în Germania, Israel, Spania, Suedia, SUA, Turcia, Egipt, Grecia, India, China, Belize, Cipru. Expoziții personale și de grup (selecție): Galeria Chaffee Art Centre, West Rutland, Vermont (SUA); Expoziția Invitaților, Changchun (China); Muzeul de Artă Zaochuai, Xi’an (China); Galeria Art Department, Philadelphia (SUA); Galeria Art Works, Salem (SUA); Academia de Arte Vizuale Tsinghua, Beijing (China); Expoziție de sculptură mică, Cordoba (Spania); Adrian Gallery, Essen (Germania); Galeria Sprache Academie, Aachen (Germania); Galeria Heksenberg, Heksenberg (Germania); Expoziția Ambasadei Republicii Ungare, București; Expoziția Totem, Tg Mureș; Galeria UAP, Tg Mureș. A realizat mai multe monumente de for public: Monumentul orașului Iernut, bronz/marmură, Iernut; Bustul cărturarului Petru Maior, bronz, Târgu Mureș; Bustul domnitorului A. I. Cuza, bronz, Târgu Mureș; Monumentul Centenarului și bustul Regelui Ferdinand, bronz, Toplița.
Fervoarea sculpturii lui Florin Strejac, pe alocuri aluzivă, profund meditativă, se descoperă prin noi rotiri de axe, în fapt, dezveliri ale mișcărilor lăuntrice ale materiei suprapuse și integrate umanului. Artistul animă piatra, folosindu-se de ecleraj și unghiul de vizare, de poziționare și de mișcarea din jur. El disecă dinamica puterii, lăsând doar fragmente corporale sau secțiuni transversale de mediere sau observație. Cu toate acestea, antropomorfizarea nu presupune și o citire a identităților. Evitând construcții cu facile revelații, Florin Strejac invită privitorul să-și imagineze întregul, ca o viețuire cu o elasticitate simbolică. (Maria Bilașevschi)
Florin Strejac are un fizic de uriaș, solid, puternic, exact cum îi este și caracterul: serios, temeinic, așezat, cumpătat. Aspirația sa, modelul său de viață este râvna. Râvna până la epuizare. El reprezintă poate – mai ales în folclorul de care beneficiază plasticienii – elementul primordial ce caracterizează sculptorul: forța. Puterea. Energia debordantă. Toți sculptorii sunt niște coloși, niște zdrahoni. De aceea, imaginarul colectiv nu acceptă decât cu greu un pirpiriu sau un sfrijit mânuind dalta, ciocanul și freza, în încleștarea năprasnică și tenace cu stânca. Plăpânzii, mărunții și firavii – firi prin excelență delicate, fragile și gingașe – nu pot fi decât pictori, nefiind închipuiți decât în fața șevaletului, nicăieri în altă parte.
Dar, se întâmplă, uneori, ca tocmai uriașii, giganții, nămeteniile – mai ales în sculptura grea (piatră, bronz) – să zămislească opere ale căror finețe, rafinament și subtilitate să spulbere orice prejudecată despre ideea de colosal. Am întâlnit destui autori ai unor astfel de lucrări din cale-afară de suave, ce contrastau vehement cu robustețea și vigoarea lor fizică.
Florin Strejac este unul dintre aceste exemplare de artiști a căror forță se efilează delicat în grație și delicatețe. Mă gândesc, de pildă, la o lucrare grandioasă (290x100x100 cm), realizată în marmură, precum Lacrima Christi (2023): o cruce îndoită, ca și cum ar flutura, pe care o poartă pe umăr parcă silueta unui personaj masiv; din cruce, însă, se prefiră o lacrimă. Deși pare poate prea expresivă, sculptura este o fulgurație de gând pe o temă de meditație gravă. Sau Sleeeping Beauty (2021), realizată tot în marmură, la un simpozion din Turcia. Trupul unei femei care doarme, cu capul și umerii pe un morman de perne, în timp ce restul corpului, cu picioarele dezgolite, levitează realmente uluitor (fiindcă proporțiile sunt calculate la milimetru, ca să nu se răstoarne). Este o sensibilă parabolă a somnului sau poate, nu se știe, a morții.
Cert este că Florin Strejac manifestă această extraordinară alunecare spre reflecție și spre reverie, creând suprafețe polisate, ce supun privirea unei translații spre visare și spre extaz.
Lucrarea lui Florin Strejac de la Katigiorgis se numește ELIA (250x90x80 cm).
Elia este numele dat în civilizația greacă simbolului ancestral al măslinului. Măslinul a fost dintotdeauna un semn al prosperității, al păcii, al fertilității și al euforiei. Nu trebuie uitat, dacă adăugăm la semnificația importanței sociale a măslinului, faptul că în Grecia Antică, câștigătorii Jocurilor Olimpice se încununau cu o coroană din ramuri de măslin și primeau cadou amfore pline cu ulei de măsline. Cele mai vechi probe de polen de măsline descoperite datează de la sfârșitul erei neolitice și provin din Creta și Viotia. În Nisyros, Kymi și Santorini au fost găsite specii fosilizate de Elea Europeana, ce datează de 50.000 de ani. Mitologia greacă menționează măslinul ca un dar al zeiței Athena. O legendă, care se referă la apariția măslinului pe pământ, este legată de întemeierea orașului Atena. Se spune că Zeus a hotărât că va dărui noul oraș acelui zeu care va oferi locuitorilor cel mai folositor dar. Întrecerea s-a declanșat între Poseidon, zeul mărilor, și Atena, zeița înțelepciunii. Când Poseidon a lovit cu tridentul său piatra sacră a Acropolei, a început să curgă apă sărată, în timp ce, atunci când Atena a lovit cu sulița în pământ, acolo a răsărit un măslin. Pentru că locuitorii orașului au preferat fructele de măslin în locul apei sărate, Zeus a decis acordarea drepturilor asupra noului oraș zeiței Atena, orașul urmând să poarte numele ei. Se spune că în locul unde s-a născut această legendă s-a păstrat un măslin din care s-au răspândit toți măslinii existenți pe coastele stâncoase ale Greciei.
Fiind un simbol al păcii și al bunăstării, cununile din ramuri de măslin erau acordate atât câștigătorilor competițiilor sportive, cât și învingătorilor din bătăliile sângeroase. Măslinul este pomenit în Biblie mai mult de 40 de ori, fiind unul dintre cei dintâi arbori amintiți în Sfânta Scriptură. În cartea Facerii a Vechiului Testament stă scris: „și porumbelul s-a întors la Noe spre seară având în cioc o ramură verde de măslin. Atunci, a cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe fața pământului“. Tot din Vechiul Testament aflăm că „măslinul este o plantă de valoare, ale cărei fructe sunt carne, iar frunzele sunt leacuri”.
Lucrarea lui Strejac reprezintă un măslin stilizat, din marmură perfect șlefuită, ca o emblemă de 80 cm grosime, așezată pe un soclu înalt cu aparență rugoasă, simbolizând pământul din care crește măslinul (uscat și stâncos). Coroana este în formă de arc, amintind de o diademă din frunze de măslin, acea cunună prețioasă, purtată pe cap de suverani, de unii reprezentanți ai bisericii și, în reprezentările plastice antice, de către anumite divinități. Dar, și mai mult, coroana măslinului lui Strejac scoate la iveală, în protuberații la fel de strălucit șlefuite, și două fructe ale copacului. Pe de altă parte, diadema coroanei ascunde fără doar și poate, virtual, dincolo de suprafața polisată, imaginea palpitului interior al frunzișului frământat de briza mării.
Florin Strejac a conceput acolo, la malul Egeei, nu o sculptură, ci un pattern cultural, o cugetare asupra timpului, o doctrină filozofică privind viața și persistența unei civilizații.
Odysseas Elytis, poetul național al Eladei, spune undeva: If you deconstruct Greece, you will in the end see an olive tree, a grapevine and a boat remain. (Dacă îmbucătățiți Grecia, la final veți vedea că au rămas un măslin, o podgorie și o barcă.)