Iată scena de viață: e pandemie. El și ea locuiesc într-un apartament cu trei camere, el ocupă camera dinspre stradă, mai mare, expusă zgomotului, expusă vieții – iar pe timp de pandemie, când nu se întâmpla mai nimic și oamenii erau izolați în casă, chiar și trecerea mașinilor pe stradă, trecerea unui pieton, să vezi că cineva duce un buchet de flori sau să doi oameni merg ținându-se de mână pe trotuar, chiar dacă poartă măști – erau lucruri care contau. Ea ocupa camera mai mică, dând spre o alee liniștită din spatele blocului, de acolo nu se vedea decât o centrală termică părăsită, cenușie, scorojită și doi pomi (un măr și un cais) a căror transformare (de la căderea frunzelor, zgribulirea iernatică, îmbobocirea, izbucnirea în verde, înflorirea, rodirea) erau etapele observate și descrise zi de zi, elemente care poate altfel ar fi căzut în desuetudine sau n-ar fi fost băgate în seamă. Concluziile legate de puterea vieții care renaște indiferent de crizele prin care trece erau – indirect – răspunsul la marea problemă a planetei, din care – atunci și în condițiile respective, în nebunia susținută de mass media, cu frica față de necunoscut – nu se știa când se va ieși, care va fi urmarea, finalul.
Cartea dialog înflorind la minimă depărtare de Gabriela și Constantin Abăluță (Cartex, 2023) conține o suită de mesaje trimise unul altuia pe calculator, fiecare din camera sa, fiecare privind existența dinspre lumea exterioară, făcând apoi incursiuni în cea lăuntrică, influențați oarecum de perspectiva diferită asupra vieții. Pe de o parte, perspectivă oferită de lumina și informația sosită pe sticla geamului, dar și de perspectiva femeii, a sorei, a fiicei, a celei care crescuse într-o familie despre care până acum nu s-a scris.
Totul părea că a pornit din joacă; regulile jocului s-au stabilizat astfel: zi de zi, ea se trezea prima, scria un mesaj (la început scurt, constând în 2-3 rânduri), la care el îi răspundea transformând textul în poezie, de cele mai multe ori în haiku-uri. Era clar că ea oferea materia primă pe care el urma s-o transforme în artă. Calculatorul reținea data și ora mesajelor, acestea au fost transcrise în carte, ceea ce aduce textul în cotidianul cititorului. O să citez mesajele schimbate în data de 15 martie, duminică. Gabriela scrie la ora 06:52. „Florile caisului s-au dus, le aștept pe cele de măr… Primăvara cu temeri și îngrijorare.” Răspunsul lui Constantin vine la ora 9:07. „griji de primăvară:/ se duc flori de cais/ vin flori de măr…” Sau „Vineri, 27 martie 2020, la 06:02, Gabriela: Devreme în zori. Tăcere. Un câine latră și de departe, abia auzit, un altul îi răspunde. Simt și ei povara izolării? Sunt și câinii niște animale sociale ca stăpânii lor?” Răspunsul la 8:46. „un câine latră undeva/ altul îi răspunde/ orașul e și mai gol”.(p. 49) Se vede cum mesajul care pleacă primul are toată informația, e mesajul care aduce în casă suflul cel nou, iar cel care se întoarce doar transformă ceea ce a fost servit inițial.
Nu așa se va întâmpla după câteva luni de schimb de emailuri. Are loc o metamorfoză: dacă în primele luni informația era legată cumva de evenimente din afara camerei și „din afara ființei”, încet ele se mută tot mai aproape, intră în casă, intră în trup, în suflet, în amintiri, răscolesc, scot la iveală lumi care se cereau ascunse, dar care acum izbucnesc cerând dreptul la viață, tocmai pentru că viața exterioară, cu toate restricțiile impuse, e interzisă. După un timp, textele devin atât de personale, sunt atât de insidioase, încât te fură ca cititor: nu o dată mi s-a întâmplat să mă gândesc oare eu ce am făcut la data respectivă, ba mai mult, cu ajutorul pozelor din telefon, să caut să văd unde am fost, cu cine, ce activități și aproximativ ce gânduri aveam în ziua în care cei doi trăiau anumite mini-evenimente de apartament.
Acest ritual de fiecare dimineață devine stâlpul de susținere spirituală a zilei care urmează, e ca rugăciunea rostită altfel care dă putere să învingi monotonia existenței și teama, și neînțelesul, și criza. Cu bucuria că „ce bine că mai suntem împreună”.
Se intră în zonele amintirilor refulate, inclusiv prin vis, scrierea care urmează exprimă tocmai aceste momente de deschidere inconștientă. Iată ce-i scrie în 4 decembrie 2020, vineri, ora 06:07, ea: „Nu știu ce ai visat, dar pentru prima dată cred, ți-ai strigat ambii părinți «mămico, tăticule!» și-ți mărturisesc că te-am invidiat puțin că te-ai putut întoarce în copilărie ca să-i vezi. Eu nu-i visez mai deloc și niciodată împreună, deși nu trece o zi fără să mă gândesc la ei și să-mi fie dor de ei, de toți trei.” El nu-i mai răspunde cu poezii, ci trimite mesaje în congruență cu cele primite: „N-ai de ce să mă invidiezi. (…) Mama și tata n-au apărut, nu prea știu de ce i-am strigat, nici cel care i-a strigat nu era sută-n sută eu…”(p. 109)
Când mai apoi ea plonjează în volbura amintirilor ce se doresc scoase la suprafață și textele devin lungi, confesive, începe să caute explicații, vrea să înțeleagă de ce dorește să-și lumineze trecutul: „…că pe măsură ce îmbătrânești îți amintești mai bine întâmplările din trecutul îndepărtat decât cele din viața recentă (…) Am impresia că importante sunt doar întâmplările de demult, din copilărie și primii ani ai adolescenței. Importante pentru mine desigur, pentru modelarea mea interioară. Ele sunt cele ce mi-au impus comportamentul ulterior, au luat hotărârile bune sau rele în locul meu. Tot ce s-a întâmplat după aceea a fost o nouă tușă păstoasă la ceea ce era deja desenat” (p. 204, s.m./H.B.) Ba mai mult, printr-o fină observație, realizează diferența dintre eveniment și întâmplare. În aceeași frază, explică: „Fiecare fapt petrecut atunci este un eveniment, restul sunt simple întâmplări pe care mi le amintesc cu plăcere sau cu tristețe…” Chiar dacă evocările îi „provoacă o suferință cumplită… port tristețea și dezamăgirile lor în mine… Pe de altă parte, e în mine ceva ce mă împinge să continui” (p. 217) La toată această mare de suferință expusă și zile de confesiuni, la textele ei lungi, Constantin Abăluță răspunde relativ scurt, ba în câteva zile răspunsul lui lipsește, de cele mai multe ori sunt doar cuvinte de încurajare, de îndrumare, didactice oarecum, el devenind susținător, formator, cu oarecare teamă ca ea să nu renunțe. Mesajele lui nu mai au nimic poetic, de acum ea este cea care face literatură (proză), textele poetice au rămas în urmă: „Mie îmi pare bine (iar ție o să-ți pară rău) că zic așa: povestești ca un prozator! (…) Ce mai, făurești un personaj care ești tu însuți. Îmi place mult!” – spune el. (p. 220)
Emailurile (începute în 18 februarie 2020) se vor încheia brusc, fără nici o explicație, în 25 mai 2021, cu un text al Gabrielei, fără răspunsul lui Constantin.
Volumul mai conține și o Antologie poetică în memoria Gabrielei și alte poeme edite (cum le notează autorul) la care se adaugă câteva poeme „Descoperite recent în arhiva Gabrielei”.