miscellanea
LIVIU IOAN STOICIU

Revista revistelor

Articol publicat în ediția 7-8/2024

ROMÂNIA LITERARĂ 23-24 / 2024

Din 31 mai. La ancheta „Tendințe în proza românească de azi” (coordonată de Cristian Pătrășconiu) răspund și: 1) Gabriel Chifu: Peisajul literar românesc este poluat până la sufocare de falsele producții ale unor diletanți/ impostori literari. Aceștia, având asigurat, contracost, accesul la tipografii, își tipăresc așa-zisele lor romane ori povestiri, care ajung în librării și sunt propuse cititorilor laolaltă cu scrierile autentice, producând confuzie și alterând gustul publicului din ce în ce mai neșcolit. 2) Răzvan Voncu: O alunecare vădită în irelevanță… Proza românească de azi a pierdut bătălia cu ea însăși… Problema prozei de azi este că oricine poate tipări pe spezele proprii o carte pe care să scrie „roman“. Chiar dacă și-ar face pe de-a-ntregul datoria – ceea ce, iarăși, nu este cazul –, critica de întâmpinare nu poate rezista asaltului a zeci și zeci de pseudo-romane scrise și publicate lună de lună, pe bani, de către pseudoscriitori… Ca tendință generală, fără a mă hazarda în pronosticuri (dar având în vedere și ceea ce se întâmplă în alte literaturi europene), aș spune că epoca marii proze se pregătește să se încheie. Povestea nu va dispărea, desigur, însă se va refugia în zone mai comode pentru cititorul întâmplător, lipsit de cultură literară. Proza va fi tot mai mult una de consum, de unică folosință… 3) Mihai Zamfir: Cantitatea de romane este enormă; totuși, în această cantitate de romane, eu nu găsesc un nume care să le domine pe celelalte. Și atunci stau să mă întreb care ar fi explicația? Un fel de explicație pentru năvala de romane care a dat peste noi e aceea că romanul este, cu adevărat, specia literară cea mai legată de realitatea înconjurătoare. Cea care se încadrează în mod obligatoriu într-un decor, într-o epocă și într-un mediu social. 4) Marius Miheț: Problema e că un editor străin strâmbă din nas citind traducerile la zi din literatura română, blocate parcă în caruselul criticismului social, ca și cum venim dintr-un imaginar involuat. Câștiguri însemnate citim în ficțiuni experimentaliste și care, prin explorarea diversității culturale, oferă imagini alternative ale literaturii române. Scăderea cea mai stridentă vine din dispariția stiliștilor. 5) Ovidiu Pecican: O subminare a posibilelor apariții memorabile este, probabil, prudența editurilor în fața prozatorilor români (preferința, altfel spus, pentru premiații internaționali în traducere), erijarea unor edituri în „maiorești“ cu ambiții programatice și de lansare a unor grupări literare, precum și polemica între adepții omologării valorice prin criterii estetice și cei ce socotesc mai importante programele ideologice ale noii stângi occidentale (de la promovarea minorităților celor mai felurite la privilegierea neorealismelor și, pe cealaltă parte, a neotradiționalismelor). Traversăm o paranteză literară plină de potențialități, dar și de derută. În sumar (selectiv): Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Nora Iuga, Horia Gârbea, N. Oprea, Ioan Holban, Gh. Glodeanu, Angelo Mitchievici, C. Abăluță, Marian Ilea, Florin Toma, Dan Stanca. Adrian Lesenciuc, Gellu Dorian, Augustin Cupșa, Alina Gherasim, Rodica Bretin, Al. Drăghici.

 

ORIZONT 5 / 2024

Vladimir Tismăneanu: E multă mizerie în jur. Plutesc nori plumburii peste Europa, peste Orientul Mijlociu. Tiranii se vizitează și complotează. Megalo-ul de la Budapesta se crede salvatorul civilizației creștine amenințată de Soros și idealul incluziunii…. Răul se instalează, durează și chiar prosperă nu doar datorită răufăcătorilor, ci, nu mai puțin nociv, prin complicitatea celor care consimt, încuviințează, în fapt sprijină și aprobă. Unii strident, lucrativ și ostentativ, alții ceva mai discret, mai insidios. Unii o fac din frică, din lașitate, din cupiditate, din rapacitate, din jalnic oportunism. Alții, din rațiuni ce țin de ceea ce eu numesc voluptatea ticăloșiei. Este bine să ținem minte și să accentuăm că nu toată lumea a cedat. Nu toată lumea s-a rinocerizat. Nu toată lumea s-a îndrăcit. Nu toată lumea a marșat și nu toată lumea a mărșăluit. Nadejda Mandelstam (1899-1980) avea dreptate: La ceasul totalitar, tăcerea este o adevărată crimă împotriva umanităţii. Teoretizarea tăcerii și creditarea colaboraționismului este un atentat la logică, la bun simț, la posibilitatea însăși de a trăi în adevăr. Nu doar în anii ’30 din secolul XX, ci și acum, în anii ’20 din secolul XXI. Omenia nu este nici de stânga, nici de dreapta. Condamnarea explicită a crimelor împotriva umanității ține de condiția noastră umană. Ființele subteranei resping moralitatea din viața publică. Astfel revine barbaria. La rubrica lui, Viorel Marineasa: Abia ajuns acasă, în loc să mă apuc de lucru, mă împotmolesc în mlaștinile feisbuciste. Ghinion sau noroc, cum vrei s-o iei. Trec distrat de la o postare la alta și dau de țâpuritul disperat al unui prieten de nădejde, unul care-mi citește opera fără să insist (eu) și fără să sară pagini (el). L-ați recunoscut, desigur, pe Tudorel Urian, cronicar la Viața românească. „Tot ce funcționa ieri nu mai merge azi… mi-am schimbat și salvat parolele de la… și de la…, azi nu mai am acces la… îmi cere să mă identific… vrea să verifice dacă-s eu… mă pune să învârt niște obiecte… rezolv puzzle-uri cu mașinuțe pentru a dovedi că sunt om… nici nu știu cine-și bate joc de mine: războiul hibrid, inteligența artificială sau niște oameni de bine de la noi…” Ce o fi și ce să fie? Prietenii (ăla eu, ăla eu) sar cu presupuneri percutante: nebunie curată… oamenii școlați deranjează… vor să ne tâmpească… e un atac al hackerilor… cineva ne vrea vii… Soluții există căcălău. Să zdrobești huawei-ul de perete. Să te descurce fiu-tu sau fiică-ta. Să verifici lista cu pretenari și să faci curat. În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Al. Ruja, Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu, Cristian Preda, Cristian Pătrășconiu, Al. Oravițan, Grațiela Benga, Al. Colțan, Marian Odangiu, Dan C. Mihăilescu, Paul Eugen Banciu, Pia Brînzeu, Robert Șerban, Ioan T. Morar.

 

RAMURI 5 / 2024

Gabriel Coșoveanu, „Cronicar al originilor și fanteziilor eului”: Complexitatea scriiturii l-a provocat dintotdeauna: imediat ce există un text, fie și cel al unei reclame sau de pe o banală etichetă, apare și râvna cuiva de a vedea dincolo de el, de-a încropi un portret al autorului din mai nimic. Cum este cu putință nașterea unui text? Aceasta pare întrebarea cvasi-filosofică obișnuită pentru truditorul într-ale literelor, care știe că în lumea necititorilor – adevărat imperiu – starea obișnuită este circumspecția, și asta elegant spus. Textul, în general, nu reprezintă o realitate pentru cei mulți, care observă fără nici un efort că poți face comerț social și în lipsa lecturilor. Cu alte cuvinte, el, neavând corp, are (eventual) o frumusețe de basm, adică e o „minciună”, din moment ce este o invenție. Poți chiar afirma, tout court, că frumoasa fără corp nu e alta decât literatura însăși. Din variațiuni pe tema aceasta s-au născut cam toate cărțile lui Dan Cristea… Așadar, ficțiunile eului constituie una din formele cele mai derutante ale discursului identitar, caracterizat de naveta constantă între verificabil și puseele fantasmatice, de autoreparație în direcția visului de tranvazare. Care este eul adevărat? La rubrica sa, Nicolae Prelipceanu, „Soluții și disoluții”: Omenirea era politicoasă când nu era numeroasă. Acum e numeroasă și mai puțin politicoasă. Nu mai sunt șopârle, nu mai sunt adevăruri ascunse pe sub te miri ce poduri de flori, pornirile se dau pe față, iar conformismul pare a se fi evaporat. Dacă nu cumva chiar ăsta e noul tip de conformism, alături de noile criterii ideologice, mutate din comunismul aparent decedat în democrația aparent înfloritoare… Întrebare: oare toate aceste soluții, de compromis, de conformism, cu sau fără șopârle, nu sunt cumva niște disoluții? Ale gândirii și mai ales ale caracterului? În sumar (selectiv): Gabriela Gheorghișor, Gh. Grigurcu, Cătălin Pavel, D. Ungureanu, Gela Enea, M. Ghițulescu, Ion Munteanu, M.V. Vladimirescu, Gabriel Nedelea, Lavinia Betea, Simona Preda, M. Amaradia, Silviu Gongonea.

 

SCRIPTOR 5-6 / 2024

Horia-Roman Patapievici (interviu realizat de Teodora Stanciu): Utopia paradisiacă, să spun așa, poate fi formulată astfel: Te trezești dimineața și te uiți la lumina și la lucrurile din jur, ca și când această lumină ar fi lumina primei dimineți a lumii, a primei dimineți a Creației. Cum o vezi în cazul ăla? Păi o vezi în toată prospețimea ei uluitoare. O vezi în splendoarea ei. Dacă ești capabil să vezi, în propria ta viață și în lume, splendoarea – iar acest lucru poate fi văzut –, se cheamă că ai reintegrat simțurile paradisiace. Ne trebuie atenție pentru asta, ne trebuie o umilință de un anumit tip… În creștinism, sufletul și corpul sunt văzute ca o entitate care este restaurată în actul revenirii la eternitate a omului. Asta aruncă asupra antropologiei o lumină foarte diferită de a tuturor celorlalte religii. Pentru că pune corpul pe un picior de egalitate, ca să spun așa, cu sufletul. Remarcați, vă rog, că folosesc, pentru că asta-i tradiția metafizică și lingvistică, folosesc noțiunea de suflet și corp ca și când ar fi vorba de o distincție radicală. În fapt, noi nu avem încă o gândire care să poată exprima filosofic promisiunea creștină care este a reînvierii trupurilor la Judecata de Apoi. Nu avem încă. Suntem în urma revelației creștine din punct de vedere filosofic. Ce vreau să spun este că, departe de a fi un platonism pentru inculți, pentru plebe, cum spunea Nietzsche despre creștinism – una dintre marile vorbe cretine ale oamenilor geniali! –, departe de a fi un platonism pentru plebe, creștinismul implică o filosofie pe care încă nu o lămurim, suntem în urma ei, din punct de vedere filosofic, și n-am lămurit-o deloc… Să știți că creștinismul este ultra provocator. El e provocator prin afirmațiile de tipul „Iar Dumnezeu a chemat lucrurile ne-bune ale lumii pentru a le face de râs pe cele înțelepte”, din Apostolul Pavel, prin inversiunea constantă pe care o aplică lumii, dar nu este o inversiune de tip gnostic, de tip condamnare, de tip separare, este de tip metanoia, de tip schimbare a minții. Prima predicație din „Evanghelia după Matei”, amintiți-vă!, conține acest lucru. Prima oară apare în gura lui Ioan Botezătorul, sunt primele lui cuvinte. La noi se traduce „Pocăiți-vă!” Dar cuvântul grecesc este Μετανοήιτε adică „Schimbați-vă mintea!”. În alte pagini, Mircea Pora (interviu realizat de Robert Șerban): Greul cade pe recitit. Nu refuz nici lecturarea unor volume noi, dar asta se întâmplă mai rar, fără mare avânt. Nu cred că atât de multe lucruri ar mai fi de descoperit, literar vorbind. Reperele sunt vechi, așa cum și omul, în structura și trăirile sale, e tot vechi. Se pune întrebarea dacă nu cumva ne-am plictisit de propriile noastre trăiri, asociate cu miracole, cu toate bizareriile imaginabile. Posibil, cu literatura să se fi ajuns la un capăt de drum. În sumar (selectiv): Vasile Dan, Nicoleta Dabija, Ioana Diaconescu, Viorel Mureșan, N. Baltă, D. Aug. Doman, Ala Sainenco, Ioan Holban, Ioan-Aurel Pop, Eugen Munteanu, Iulian Boldea, Gellu Dorian, Simona Modreanu, Mircea V. Ciobanu, Radu A. Cernătescu, C. Cubleșan, Lucian Scurtu, Stelian Țurlea.

 

HYPERION 4-5-6 / 2024

Al. Cistelecan (interviu realizat de Daniel Cristea-Enache): Acuma, ce-i drept, fără cititori, poezia şi-a pierdut, cu siguranţă, măcar un rost – adică măcar pe acela de a fi citită (de a fi un dar făcut cuiva sau o mână întinsă spre cineva); chiar dacă, odată cu această pierdere tragică, aşa cum stă bine oricărei pierderi, ea nu şi-a pierdut şi orice rost. Căci, bunăoară şi nu mai departe, una e rostul de a citi poezie şi alta – de nu cu totul alta – cel de a o scrie (un rost greu, de-a dreptul existenţial, măcar pentru o parte din cei care-o scriu). Şi până nu se pierde cumva-cândva şi acest rost, lucrurile rămân cam irezolvabile, oricât de dramatice: vor fi tot timpul unii care să scrie poezie, deşi nu mai există, nici de leac, din cei ce citesc. Dar asta e: poezia e, oricum, cu sau fără cititori, un gen disperat (scris de oameni a căror singurătate nu poate fi exorcizată prin nicio altă metodă). Poate tocmai de aceea, pe măsură ce dispar cititorii de poezie – şi exact în aceeaşi măsură – par a se înmulţi scriitorii de poezie. Scriitorii de poezie nu trebuie însă confundaţi – în niciun caz, nici chiar în cel mai disperat dintre cazuri – cu oarece cititori de poezie. Dacă între cele două specii ar exista un raport, nu zic de echivalenţă, dar măcar de coerenţă, poezia ar fi cel mai prosper gen. S-ar bate pe ea toate editurile, iar librăriile şi-ar umple bucuros – şi încă cum! – rafturile cu volume de poeme. Să punem numai ipoteza că din cele câteva mii de poeţi români cam a treia parte – nu mai mult – ar şi citi ce scriu confraţii în materie, numai aşa, de curiozitate, din interes minim de profesie. Toate planurile editoriale s-ar da brusc peste cap şi poezia ar deveni marfa cea mai rentabilă. Fireşte că o asemenea ipoteză nu e nici baremi naivă sau utopică, fiind, în schimb, de-a dreptul absurdă. Dacă e ceva de care scriitorul român de poezie se fereşte mai rău ca de ciumă, acel ceva e chiar poezia confraţilor; a celor de azi în primul rând, dar şi a celor de ieri, fără discriminare. (Dacă, tot prin ipoteză de absurd, vor fi existând câteva excepţii, fireşte că-mi cer cuvenitele scuze; dar nu cred să fiu pus prea des în această ingrată şi binecuvântată situaţie.) În sumar (selectiv): Gellu Dorian, Ștefan Mitroi și Daniela Șontică, Lucia Negoiță și Petru Ursache, Savu Popa și Marcel Vișa, Ioana Diaconescu, Marian Drăghici, Radu Florescu, D. Ungureanu, V. Spiridon, N. Oprea, Vianu Mureșan, Paul Gorban, C. Cubleșan, Radu Voinescu, Valentin Coșereanu, Th. Codreanu, Victor Teișanu, Dan Perșa, Ioan Holban, Jean Dumitrașcu, Doru Scărlătescu, N. Corlat, N. Sava.

 

EX PONTO 1-2 / 2024

Apărută în luna mai. Angelo Mitchievici, „Înapoi la Manolescu: premisele posterității”: Am citit un articol referitor la faptul că această insistență cu privire la autonomia esteticului este datată, că ea își avea sensul odinioară într‑un context ostil libertății de a gândi și a scrie după voia gândului, și că acum insistența pe relevanța estetică a operei literare e caducă. Mă întreb oare dacă este așa? În primul rând, primejdia nu a dispărut, ci a fost înlocuită cu o alta cu un mai bun camuflaj, aceea a reideologizării criticii literare, tratată ca expresie a unor forme de emancipare de gen, ale unor minorități exploatate, a unor etnii defavorizate etc., ceea ce vine ca modă occidentală devastatoare sub forma lui cancel culture, me too, gender studies etc. Din acest punct de vedere, actualitatea credo‑ului maiorescian‑lovinescian‑manolescian este deplină. Cel de‑al doilea aspect ține de premisa falsă că te poți debarasa de judecata estetică punând diverse alte lucruri în loc. O demonstrație minunată a lui Jean Paulhan din Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere arată failibilitatea judecății estetice, relativismul ei. Dar nu despre o știință vorbim, ci de o situare într‑o formă de transcendență laică, cea a frumosului. În momentul în care prevalează o altă agendă care ține de alegerea tematică, de situarea ideologică, de text ca pretext pentru non‑literar sau pentru ilustrarea unei teorii, nu ne mai aflăm în literatură, ci într‑o zonă sau alta a socialului cu problemele sale foarte concrete. Eu continui să cred că Manolescu are dreptate, nu într‑un absolut al judecății estetice, ci în necesitatea de a ne întoarce la specificul literaturii, la arta pe care ne‑o propune, în cele din urmă de a reveni la Maiorescu pentru care pledează în prima sa mare carte de critic și istoric literar… Dispariția lui Manolescu închide o epocă, într‑adevăr. Dar ce va urma? Cum va fi epoca postmanolescu? (…) Într‑o discuție informală cu Horia‑Roman Patapievici, una dintre cele mai rafinate și lucide minți contemporane, acesta mi‑a spus, parafrazez: Noi vom fi prima generație fără posteritate. În sumar (selectiv): Ovidiu Dunăreanu, Lucian Vasiliu, Dan Perșa, Gabriel Rusu, Simona Modreanu, Liviu Franga, Diana Dobrița Bîlea, Titi Damian, Geo Vasile, Anastasia Dumitru.

 

VITRALIU 60

Aprilie 2024. Apare de 32 de ani la Bacău. Pe coperta 1, citat din Nicolae Manolescu: Mai devreme sau mai târziu, omenirea va intra în faza pe care, în romanul lui Dostoievski, Ivan Karamazov o definea prin sintagma totul este permis. Fază postreligioasă, postculturală, postsocietală. În care nu contează decât prezentul, în care oamenii își caută fericirea prin orice mijloc, în afara criteriilor de ordin moral, religios, cultural. În afara, așadar, a oricărei transcendențe. Valoarea fiind transcendentă prin natură, ea va fi cea dintâi abandonată de lumea de mâine. Cu consecințele de rigoare. Ioan-Aurel Pop, „Istoria ca școală și școala ca istorie”: Am auzit recent că elevii ar fi revoltați că școlile au intrări speciale pentru profesori. Această revoltă este o rușine. De când procesul de învățământ este periclitat de intrările profesorilor în școală? Unele holuri școlare de la intrare sunt adevărate temple ale istoriei școlii, muzee cu plăci comemorative de marmoră în memoria profesorilor și elevilor celebri, în amintirea unor evenimente istorice. Cu ce încurcă aceste locuri de excepție buna desfășurare a procesului educativ? Eu cred că este vorba aici de populism, de amestecul neomarxiștilor, al egalitariștilor, de falsificarea realității cu intervenții din sfera corectitudinii politice, când, de fapt, problemele de fond sunt cu totul altele. De când, elevii sunt egali profesorilor? Atunci, nu mai facem facultăți, nu mai luăm examene grele, nu mai scriem cărți. Atunci ar trebui să-i facem pe elevi de-a dreptul profesori și să termină disputa. Nu există egalitate de tip vulgar decât în rândul gloatei, unde funcționează spiritul de turmă. Oamenii nu sunt egali între ei și nu vor fi niciodată. În sumar (selectiv): Ovidiu Genaru, Lucian Vasiliu, Nora Iuga, Emil Nicolae, Gh. Geo Popa, Daniel Ștefan Pocovnicu, C. Severin, Alexa Visarion, Ana Dobre, Ștefan Munteanu, Dan Petrușcă, Leo Butnaru, Adrian Dinu Rachieru, Simona-Grazia Dima, Gellu Dorian, Ion Tudor Iovian, Dinu Grigorescu, I. Fercu, Petre Isachi, Dan Bogdan Hanu, Th. Codreanu.

 

REVISTA LITERARĂ 2 / 2024

Martie-aprilie. Apare la Chișinău de zece ani. Pe pagina 1, citat din Nicolae Manolescu: De, vechea poveste legată de formă și de fond. Maiorescu a expus-o. În ce scop, nu știu. Poate doar ca să braveze. Și vedeți ce s-a întâmplat? În perioada lui, lipsa de fond a căpătat o formă ce-a împins nu numai cultura, ci și societatea românească pe drumul ei cel bun. Dar cum teoria conține un punct demonic în interiorul ei, forma fără fond s-a răzbunat și, de-a lungul timpului, a devenit un datum după care se călăuzește societatea românească. Și ceea ce-a teoretizat divinul critic, un junimist mai pezevenghi, vorbesc de Caragiale, a pus în pagină. De atunci și până acum, indiferent de regim, tot navigăm pe marea asta în spume, încercând să trecem de Scylla și Caribda, dar nu reușim. Suntem și astăzi în derivă, ca mai întotdeauna. Teo Chiriac, „Lumea, între paranoia și metanoia”: În textul început în ziua declanșării dezastrului, reflectat asupra cunoașterii de sine cu ajutorul personajelor – aceste oglinzi, concave și convexe, așezate între viață și literatură, între „dincoace” și „dincolo”. Structura și compoziția, tema, conflictul, mijloacele artistice utilizate erau cele cunoscute, proprii genului epic. Astfel, după un lung monolog interior, reprezentând fluxul inconștient și nestructurat al gândurilor și obsesiilor, ai decis că vei începe dialogul între personajele narațiunii, personaje pozitive și negative, principale, secundare și episodice. Pentru a institui conflictul, urma să inventezi un personaj pozitiv. Eroul, reprezentând ordinea interioară, personificând adevărul, binele și frumosul. Dar și un personaj negativ, Antieroul, reprezentând haosul, întunericul și demența. După care Eroul și Antieroul se angajau în acțiune, în timp ce tu, în calitate de autor, îți asumai rolurile atribuite lor. Nu trebuie să uiți nici de personajele așa-zis deviaționiste, trădătoare, cele care, în funcție de circumstanțe și aparențe, se vor abate de la cursul narațiunii, aderând când la tabăra forțelor binelui, când la cea a răului. Acele personaje – sforari, denunțători, propagandiști ai morții, considerate „sarea și piperul” oricărei narațiuni – aveau rolul de a genera conflictul – cataclisme, războaie, ciocniri de interese care, la rândul lor, urmau să genereze crize psihologice, transformări, „schimbări la față”, dedublări. În sumar (selectiv): Nichita Danilov, Adrian Ciubotaru, Mircea V. Ciobanu, Eugen Lungu, Leo Butnaru, Lucia Țurcanu, M. Ignat, Mihaela Perciun, Vladimir Beșleagă.

 

ARGEȘ 5 / 2024

Gh. Grigurcu, „Jurnal”: 1) De ce te plângi, dacă nu scrii? De ce te plângi, dacă scrii? 2) Scriptorul trăind într-o dublă partidă, între viață și ficțiunea textului, aidoma unui alcoolic sau drogat. 3) „Viața literară într-un cerc închis, ca un joc de popice. Cade când un autor, când altul”. 4) A te face de râs față de tine însuți. La Cronica literară, Daniel Cristea-Enache, „Poeții între ei. In Memoriam Dan Cristea”: În contribuția cu Fragmente critice despre T.S. Eliot, Dan Cristea citează dintr-un eseu (datat 1920) unde ni se explică felul în care poeții valoroși fură: „Unul dintre cele mai sigure teste e felul în care un poet împrumută. Poeții imaturi imită; poeții maturi fură; poeții slabi strică ceea ce iau, în vreme ce poeții buni transformă ceea ce iau în ceva mai bun ori, cel puțin, în ceva diferit. Poetul bun omogenizează «furtul» într-un tot de simțire care e unic, complet altfel de ceea ce exprimase înainte de a fi însușit; poetul slab îl aruncă de-a valma în ceva care n-are nici o coeziune. Un poet bun va împrumuta, de regulă, de la autori îndepărtați în timp, de la autori scriind într-o limbă străină ori de la unii diferiți de el în ce privește preocupările.” (pp. 45-46). Dacă poeții non-înseriabili „vampirizează” poeți diferiți pentru a-și spori, paradoxal, originalitatea, tot ei, cel mai adesea, resimt nevoia unei rupturi, a unei fracturi pe orizontala lirică a unei epoci și a unui curent dominant în aceasta. Ei se simt afini cu poeți „vechi”, pe care îi percep ca „noi”; și, dimpotrivă, se văd la o anumită distanță, dacă nu chiar la antipod, față de poeți contemporani ce exprimă întru totul o paradigmă. În altă pagină, Dan Ciachir, „Jurnal 2017”: 30 septembrie Am găsit în La Stampa un articol despre sumele de bani date de Proust unor recenzenți pentru a publica comentarii elogioase la apariția primului volum, Swann (în versiunea italiană: La strada di Swann) din În căutarea timpului pierdut. Un cronicar literar fusese plătit cu 300 de franci, alți doi cu 660. Comentariile erau scrise chiar de Proust și recopiate la mașină de secretarul Editurii Grasset, ca să nu rămână vreo urmă. În sumar: Calinic Argeșeanul, N. Oprea, Jean Dumitrașcu, Octavian Soviany, Leonid Dragomir, D. Ungureanu, Radu Aldulescu, Sorin Antohi, G. Vulturescu, C. Stancu, Adrian Suciu, Al. Petria, Mircea Bârsilă, Liviu Mățăoanu, C. Voinescu, C. Zaharia, Paul Aretzu, M. Barbu.

 

ACTUALITATEA LITERARĂ 3-4 / 2024

Eugen Uricaru (interviu realizat de Vasile Proca): Întâi au dispărut editorii profesioniști odată cu privatizarea industriei editoriale, prima industrie privatizată din România post-decembristă. Apoi a dispărut difuzarea națională de carte, au dispărut așa numitele Centre de librării. Apoi au dispărut librăriile. În consecință au dispărut cititorii. Iar cei care mai există sunt dezinformați. O carte tipărită la Iași nu se găsește la Cluj sau Timișoara și invers. Uneori cărțile nu se găsesc nicăieri. Au fost închise mii de biblioteci rurale, căminele culturale au ajuns săli de nunți ori discoteci. Și bibliotecile și căminele culturale și editurile statului (Casa Școalelor) au fost construite cu cap și inimă într-o țară care venea direct din evul mediu târziu. S-au distrus sub loviturile puternice ale unui mod de a înțelege cultura ca fiind o variantă a agriculturii ori a industriei ușoare din punct de vedere moral. Iar ca să revenim la roman, pentru cine să mai scrii romane? Acest gen literar are un public specific care a fost dizolvat cu valul de subliteratură tradusă în anii 90 (vezi Sandra Brown și compania) dar și de șuvoiul imens al telenovelelor. Cei mai slabi de înger au cedat și s-au lăsat duși de curentul plin de gunoaie. Au mai rămas câteva sute de cititori reali… Puținele inițiative de promovare a cărților se referă la autori de aiurea. Literatura română nu mai există în conștiința publică. Cele patru-cinci nume vehiculate obsesiv nu sunt decât semnul sărăciei culturale în care supraviețuim. Cum să crezi că un popor are doar câteva nume care să merite atenția cuiva… Am debutat cu versuri, cum spuneam anterior, am publicat poezii prin reviste, am luat și premii la festivaluri sau concursuri studențești apoi, brusc, am renunțat la a trimite spre publicare versuri. Am început să scriu proză constatând că într-o pagină bine scrisă de proză pot hiberna câteva poezii. Am tradus și proză și poezie și consider traducerile o înaltă școală a ideilor și un exercițiu necesar pentru redescoperirea limbii române… Cât despre viața literară românească pot spune că agonizează, însă nu moare. Despre restul, rămâne doar pentru mine. Nu sunt o persoană publică. Pentru public scriu cărți. Doar atât. Cine sunt, ce-mi place, ce nu-mi place nu are nici o importanță. În sumar (selectiv): N. Silade, Remus V. Giorgioni, Cornel Ungureanu, Radu Ciobanu, Adrian Dinu Rachieru, Genoveva Logan, Magda Ursache, Gh. Secheșan, Eugen Dorcescu, C. Stancu, Ionel Bota.

 

OBSERVATOR CULTURAL 26 / 2024

Sanda Cordoș, „Câteva idei elementare despre critica literară”: De la o vreme, cu o certă intensitate și cu o oarecare nervozitate, lumea literară este preocupată de soarta criticii literare. Mai multe discuții pe această temă o traversează (pe alocuri, date fiind mânia și inflexibilitatea cu care sunt purtate, chiar o zgâlțâie). Folosesc momentul pentru a preciza (pentru unii: pentru a aminti) câteva lucruri elementare despre această îndeletnicire (care este și a mea) și care, în gâlceava (sau numai gălăgia) de acum, par să fie uitate. Pe scurt spus, cea dintâi funcție (inclusiv din punct de vedere istoric) a criticii literare este cea de prezervare literală a corpusului de texte, funcţie pe care o exercită critica filologică sau critica de editare. A doua este funcţia de întâmpinare a literaturii imediate, pe care o exercită, în cronici şi recenzii, critica actualităţii (care mai e cunoscută sub numele de critică de întâmpinare sau critică foiletonistică). Aceasta se pronunţă asupra calităţii artistice a noului text, face şi împărtăşeşte, în mod explicit, o evaluare. În sfârșit, există funcţia de conservare a memoriei literare, de asigurare a longevităţii literaturii; aş numi critica ce îndeplineşte acest rol critica de valorificare, realizată în studii şi eseuri consacrate unor texte ce ţin de istoria literară, fie ea recentă, fie îndepărtată. Studiile literare sunt bazate ele însele pe metode de cercetare diferite, ce provin atât din științele exacte, cât și din științele umaniste (ceea ce denotă caracterul heteronimic al literaturii, faptul că în ea găsim valori diferite ale umanului – dar metodele critice și valorile literare sunt probleme exterioare articolului de față). Aș spune că cele trei funcții ale criticii literare fac din ea o rețea indispensabilă pentru buna funcționare a instituției literare. Sigur, fiecare e liber să practice orice tip de critică literară. Dar pentru a funcționa literatura (rețeaua sau câmpul literar) e nevoie de toate trei, nu se poate neglijând-o sau eliminând-o pe una din ele… În sfârșit, o chestiune care nu are de-a face cu literatura, ci cu etica dialogului (care poate fi, însă, însușită ori măcar cultivată, plecând de la spiritul critic, inclusiv de la cel prezent în critica literară). A ieși în public și a nega toate pozițiile și afirmațiile diferite de ale tale, a crede că „realitățile de azi” înseamnă doar ceea ce vezi tu, orbit de propriile teze proclamate cu rigiditate, nu înseamnă o abordare progresistă, ci, dimpotrivă, situarea alături de caporalul grobian de pe vremuri, aflat într-o întunecată și ridicolă ariergardă, cel care răcnea (pentru că așa credea că trebuie comunicat, avea putere și nu era nimeni care să i se opună cât era regimentul de mare) „când vorbești cu mine să taci din gură”. În sumar (selectiv): Matei Martin, Bedros Horasangian, Carmen Mușat, Adrian-Silvian Ionescu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ioanid, Octavian Soviany, Șerban Axinte, Șerban Foarță, Tudor Banuș, Bogdan Ghiu, Radu Țuculescu, Bogdan-Al. Stănescu, Vladimir Bulat, Silvia Dumitrache.