Otrava n-o iubesc acei ce-o dau.
Richard II – Shakespeare
Regii mor numai noaptea. Înaintea marilor bătălii regele shakespearian, singur, mistuit de zădărnicia acţiunii şi condamnat la înţelegere devine om.
Shakespeare îşi lasă regii pradă conştiinţei înainte de înfrângerea ce vine odată cu zorile. Cumpăna de noapte a regilor, Henric V, Richard III, Henric VIII, Richard II, Henric IV etc., etc., etc. Drumul spre putere obligă viaţa să explodeze în toate articulaţiile. Nimic nu poate înfrânge ambiţia regelui de a-şi consolida în fiecare clipă prăbuşirea. A nimicit tot ce-i stătea în cale pentru a purta Coroana. Urmează să se nimicească şi pe el pentru a o pierde. Atunci când înţelege trebuie să dispară pentru a lăsa şi celorlalţi dreptul de a călca apăsat pe urmele deșertăciunii. Acest om este victima sigură a zilei de mâine… Ziua de mâine. De mâine, de mâine… tot mereu. Noaptea de azi. Noaptea deschiderii rănilor. Poţi înţelege de ce n-ai înţeles ? Oare poţi ?…
Iată primul popas unde caută adăpost în această febră a călătoriei.
Atunci când jocul se apropie de sfârşit, întemniţat înăuntrul său, răstignit în răspântia neliniştilor sau zăvorât în Turnul Londrei, de unde nu scapă nimeni, monarhul se surpă pe dinăuntru desluşind în delirul gândurilor zădărnicia… Urci, urci, însemni cu sânge şi teroare drumul pentru ca să ai de unde cădea. El – Regele – se surpă în meditaţia soartei Regelui…
«N-avu durerea vreme să mă-nveţe
Să fiu supus.»
Un rol sfârşit, un rol devenit înţeles. S-a limpezit ceva din chibzuinţa nechibzuinţei în ceasul dinaintea ultimei bătălii. Momentul tragic este cel al devenirii omului. În corrida puterii, dintr-un om s-a născut un rege, din regele ce moare se naşte zbuciumul tragic în înțelegerea rostului. Ce este această noapte decât blestemul ironic al soartei. În afara regelui o lume ce devastează totul, înăuntrul lui se cască universul solitudinii. Singur, ameninţat de fantomele ce-i tulbură conştiinţa vinovată, hăituit de coşmaruri ce-i dezvăluie nimicnicia, regele stă faţă-n faţă cu Coroana. Mâine, această Coroană, însemnul suprem al puterii, va trece pe fruntea altcuiva. Va înlănţui un alt cap. Mâine, un nou rege va trâmbiţa idealuri, obositele şi zadarnicele idealuri cu care trebuie împroşcată mulţimea. Până în zori, până la lumină, e această nesfârşită noapte a judecăţii. Noapte ce dereglează resorturile otrăvite de fanatismul puterii. Vălul mistificărilor se destramă. Coroana e încinsă şi arde mintea monarhului părăsit şi apoi aruncat de timpurile pe care le-a ţinut în chingă despotică. În umbrele fiecărui cotlon al nopţii, o crimă, o ameniţare, o fărădelege. Regele încearcă în tainica răspântie a nopţii să ducă jocul până la capăt. Capătul fără sfârşit. Capetele încoronate sunt produsul întâmplării. Evenimentele îl creează pe rege. Viaţa îl trăieşte atât cât are chef şi apoi îl abandonează într-o fundătură sortită uitării.
Ceasurile de veghe, de spaimă, de disperare ale ultimei nopţi îl fac pe Henric sau pe Richard, pe Macbeth sau pe John, pe Rege să-şi desluşească înfrângerea înainte de înfruntarea de pe câmpul de luptă, înainte de degradare, dacă cumva mai are dreptul la iluzie.
Obsedat de sens, un rege capătă înţelesul şi apoi moare. În lupta îndârjită cu întrebările, a pierdut… Interogaţiile venite din noapte şi din adâncul ascuns, din jarul coroanei, din vărsarea de sânge – ucid. Nu mai poţi să joci nicio carte când ştii că jocul a fost făcut cu toate cărţile măsluite. Dar trebuie jucat totul. Trebuie, cuvânt de osândă cu care a fost botezat omul. (Büchner)
Ultima scenă a regelui nu este şi ultima scenă a vieţii. Acum trebuie să-ţi trăieşti uciderea de rege şi apoi eşti liber să dispari. După ce ai fost rege, nu poţi rămâne om mult timp. Omul e lăsat pradă morţii la Shakespeare, când îl scârbeşte propriul lui destin. Această revoltă, ultima, îl mai poate înnobila.
Sună ceasurile judecăţii în palat şi temniţă, în cer ca şi pe pământ. Pământul e Scenă – Globe – cerul tot ea… Şi regele e năduşit de trecut şi e frânt de prezent. Strigătele victimelor muribunde strivesc. Glasurile dinăuntrul fiecărui monarh în agonie au forţa pumnalelor ucigaşe. Tu cu tine, într-o celulă a zădărniciei. Părăsit de toţi, ajungi în sfârşit la tine însuţi. Ce mai găseşti?… «Nebunule, vorbeşte-te de bine/ Nebunule, să nu te tămâiezi». Happy end tragic-grotesc.
Înainte de a deveni om-efemeridă, regele devine bufon de rege.
Bufonul e dublul său, iar acum în taina miezului de noapte deghizarea nu-şi mai are rostul. N-au fost niciodată doi, ci doar el, Nebunul…
Din Regele-nebun s-a născut Nebunul-rege. E ultima etapă a desluşirii. Mascarada se apropie de final. Fiindu-i frică de lipsa identităţii, după o existenţă plină de mârşăvii, regele lui Shakespeare se frânge împovărându-se cu umanitate.
*
Eram la Rejkjavik, în toamna lui 1989…, când, pe întinderea de lavă stinsă a insulei, regii shakespearieni mi-au apărut într-o noapte în care cerul îşi scutura cenuşiul. Erau tăcuţi şi obosiţi, regi naufragiaţi în Islanda. Cădea o burniţă rece şi deasă de care Coroana nu-i putea apăra în nici un fel. Vremurile şiroiau pe capetele lor. Deodată, bătrânul Lear a început sa râdă gloduros şi se ridică strigând: «Eu cred că nimeni, nimeni nu-i vinovat cu adevărat! Vă graţiez pe toţi…»
Richard II a zâmbit stins, chipul reflectându-i-se într-un ochi de apă. :
«Sunt doar un rege de zăpadă, pus
La soarele lui Bolingbroke, să piară
Ridicol, strop cu strop.»
………………………………
«Şi îngăduie s-aducă o oglindă
Ca să-mi arate chipul unui rege
Ce şi-a pierdut regatul la mezat.»
Ce era ciudat era faptul că totul se întâmpla în locul unde vechile saga islandeze au aşezat perimetrul primului Parlament din Europa, în jurul anului 900. Regii lui Shakespeare stăteau pe vulcanii încă nestinşi ai insulei învăluiţi de cenuşiul cerului, de ploaie şi de ei înşişi. Râsul lui Lear s-a spart brusc. Mă trezisem.
Ploua într-adevăr. Cerul de plumb stătea să se prăbuşească peste case şi oameni. Am privit ceasul… era Ora lupului… în profundul ei sens bergmanian.
*
Obligaţia creatoare în cazul lui Shakespeare nu este aceea de a-ţi impune viziunea asupra textului, ci în a coexista în adevărurile realităţii acestei opere care nu poate fi percepută decât în prezentul adevărat al sensului reprezentaţiei.
O suprapunere de sensuri participă la tonalitatea înţelesului din fiecare cuvânt. Contrar liniei logice a frazei curente ce informează ilustrând, replica shakespeariană este conţinută ca într-un colaj – ce imită cursul discontinuu, imprevizibil, incert şi fără încetare neaşteptat, surprinzător, provocat şi indus de experienţa umană.
Richard II descoperă meditaţia în spaţiul de timp dinaintea sfârşitului. El trăieşte prăbuşirea rostului şi îşi poate imagina lumea ca o închisoare doar privind prin golul Coroanei. Oare capul Regelui umplea acest gol – sau vidul simbolic al Coroanei chema capul regal spre supunere?
Nobilul metal circumscrie – plasma raţiunii – creierul pândit de încleştare, de înlănţuirea sa prin însemnele unei recuzite a imaginii. Golul Coroanei e mereu capul unui rege care joacă partitura între prezenţă şi înţeles.
Shakespeare fixează pe retina teatrului momentul golirii Coroanei de însemnul divin. Sacrul legitimat de Coroană până la Richard II trece prin trădare şi prin valenţele elocinţei histrionice ale lui Bolingbroke în avanpostul dezastrului, pregătind rolul de obiect scenic al unui spectacol istoric, dar şi tichie a bufonului, pretext-simbol pentru imaginaţie de a-şi fecunda gândirea şi singurătatea.
«Cobor, cobor, precum Phaeton însuşi
Neputincios să-şi strune nărăvaşii
În curtea cea de jos. Scoboară regii
Să-ntâmpine trădarea şi s-o ierte.»
Coroana la Shakespeare îşi poartă Regele pentru a-l pierde. Pierderea este răspântia meditaţiei.
«Daţi-mi coroana.
Iată, vere, ia-o;
De-o parte ţine-o tu, de alta eu.
Iar ea la mijloc, e ca o fântână
Căldările în cumpănă ţinând
Când cea de sus e goală şi coboară,
Se urcă-ncet, dar plină, cea de jos !
Eu vadra mea de lacrimi mi-am băut-o
Acuma urcă spre înălţime tu.»
Shakespeare lasă viaţa să-i trăiască intens pe regii săi.
Figuranţii cu nume celebre ca Westminster, implicaţi în desacralizarea Coroanei nu pot decât constata:
«La trist spectacol ne-a fost dat să stăm.»
Istoria nu-şi poate urma cursul fără victime iar adevărul ei este doar istoria învingătorilor.
*
Trăim mereu obsesiva întrebare: Cine va fi următorul rege?
Sfârşitul campaniilor militare din Franţa aduce în Anglia un flux de regimente, obişnuite cu jafuri bogate şi gata oricând să intre în serviciul unei cauze bune sau rele. Asasinatele, insurecţiile şi execuţiile ilegale sunt relatate, în epocă, cu tonul cel mai firesc. În timp ce călătorea spre Calais, corabia ducelui Suffolk este supus controlului sanitar de către o corabie necunoscută. La bord este primit cu cuvintele : «Bine ai venit, trădătorule !» Apoi este coborât într-o barcă, legat cobză şi fără nici o judecată i se taie capul cu vreo cinci-şase lovituri ale unei săbii ruginite. Comunele din Kent se răscoală în 1450 sub comanda unui aventurier, Jake Cade, care-şi zicea Mortimer, şi se dădea drept descendent al regelui Eduard III. Nobilimea e gata să-i urmeze pe uzurpatorii de teapa lui, fiindcă regele însuşi nu mai este decât fiul sau nepotul unui uzurpator. Regii lancasterieni ştiu acest lucru. Când Henric V a pus mâna pe coroană, crezându-l mort pe tatăl său, Henric IV s-a trezit din amorţeala sa, pentru a-i şopti: «Încă nu-ţi aparţine, iar a mea n-a fost niciodată.»
Ne aflăm în Anglia măcelărită de ambiţiile de suveranitate ale celor două case nobiliare: Lancaster şi York. Henric VI, sub a cărui domnie a început războiul, pierde viaţa şi tronul în favoarea ducelui de York, Eduard devenit astfel Eduard IV. Înscăunarea partidului rozei albe a pus capăt războiului intern. Margaret, văduva lui Henric VI, cea care de fapt a condus întreaga tabără a lancasterienilor, acţionează în libertate. Singurul candidat al partidei lor după uciderea prinţului de Wales, fiul lui Henric VI, este Henric Tudor, duce de Richmond, un adolescent fricos, care, din prudenţă, se refugiase în Bretania.
O lume plină de cruzime şi măceluri, roasă de demonul puterii îşi caută executorii. Shakespeare mă fascinează prin arta sa. Ce personalităţi pot crea o epocă, ce eroi pot fi acceptaţi în epocă ? – iată interogaţiile profunde ale tragediilor lui istorice.
Richard, duce de Gloster, e un om unic. Natura nu a fost generoasă cu el. Gloster e cocoşat, anapoda construit «dat lipsă la cântar de firea hoaţă». În ciuda vitregiei trupeşti, Richard de Gloster are o inteligenţă vibrândă de umanul agresat de luciditate. În acest om diform, monstruozitatea fizică şi desăvârşirea spirituală dau o unicitate primejdioasă pentru cei din jur. Cu sabia în mână, pe câmpul de bătaie, Gloster cucereşte cu vitejie coroana Engliterei, pentru fratele său, Eduard. Ducele îşi dă seama, ca şi prinţul lui Machiavelli, că politica cere fermitate şi hotărâre. Viaţa şi oamenii l-au învăţat acest lucru. Richard de Gloster intuieşte precis ce înseamnă a fi rege, cum trebuie să fie un rege. Ca toţi cei angajaţi în disputa pentru coroană, Gloster ucide cu sânge rece până la atingerea ţelului. Partidul lui York guvernează prin Eduard IV. Pretendenţii familiei Lancaster sunt morţi. Eduard poate domni în linişte. Din acest punct de vedere, aparent optim, se declanşează tragedia. Pe de o parte, Eduard IV este un monarh prost, incapabil să conducă Ţara cu pricepere, iar unicitatea lui Richard provoacă panică celor din jur. Crimele pe care ceilalţi le comit şi care nu implică conştiinţe, pentru simplul fapt că sunt săvârşite de un om pecetluit, îşi pierd anonimatul, devin monstruoase ca şi înfăptuitorul lor. Lumea îl acuză. Lancasterii, în frunte cu furioasa Margareta d’Anjou, îl urăsc, îl dispreţuiesc şi-l umilesc. Cei din propria tabără îl ocolesc şi-l reneagă. Acum, Richard cunoaşte oamenii. Firea lucrurilor şi a omului le intuieşte repede şi în totalitatea lor. Acum, în acest moment, îşi dă seama că nu a fost decât o unealtă în realizarea unor scopuri mari, că de fapt nimeni nu l-a înţeles şi preţuit. Cei ce-l judecă sunt meschini, cruzi şi răzbunători. E socotit o fiinţă extremă, o pocitanie menită să dispară pentru a-i lăsa liberi şi fericiţi pe ceilalţi, cu toată mârşăvia lor domestică. Richard înţelege că a avut şi are de jucat un rol. Deci, e obligat să-şi accepte această soartă ingrată. Dar inteligenţa, ceea ce natura a pus în compensaţie în trupul lui chircit, cum se poate manifesta? Luciditatea raţiunii îl obligă să-şi joace rolul în propria regie.
Acum, urât şi urând, hăituit şi hăituind, Richard este singur, produsul unei lumi murdare în care e obligat să trăiască. Şi totuşi, el trebuie să rişte, nu poate muri în sclavie. Richard tinde spre înălţimi, spre ideal, marcat însă de pecetea vremii. Nu a reuşit nimic până acum încercând să se supună. Mediocrităţile din jur au puterea. Prin ea îl pot subordona. Viaţa lui nu valorează nimic. Cu toate că a crezut că stăpâneşte jocul:
„Pot imita cel mai grav actor tragic
Recit pândind, rotindu-mi ochii-n patru
Tresar şi fug de-un fir de pai în foşnet
Cuprins de bănuieli; în slujbă am
Priviri de spectre, zâmbete silite
Slugi gata iscusit să-şi facă slujba
În toată clipa înlesnindu-mi planul.”
(Richard III)
Soarta regilor e nedreaptă şi părtinitoare anarhic. Totul e învălmăşeală, derută şi mistificare.
Richard înlătură totul din calea sa, pentru a stăpâni, pentru a condiţiona libertatea, pentru a fi el însuşi. E regele Richard III. Asasinatele şi crimele ordonate sunt alături de fiecare sceptru, deci, alături de rege. A câştigat tronul repede, va pierde totul fulgerător de repede. Societatea e mai puternică. Libertatea lui nu se poate impune celor din jur. Adevărul lui nu este adevăr pentru ceilalţi. Cu tot planul diabolic înfăptuit, nu a realizat nimic, absolut nimic. A fost inutil totul, sau nu chiar totul… A creat teren fertil înscăunării rivalului, ducelui de Richmond, prin înlăturarea tuturor pretendenţilor la tron. Richmond este omul zilei, alesul ei. El va fi Rege. Ca şi înainte, Richard este singur. Nu este iubit, nu iubeşte. Necruţătoare, luciditatea l-a mutilat. Dar setea de viaţă pulsează în sângele său. Lumea l-a creat astfel, tot ea l-a distrus. A avut un rol, i s-a impus un rol ce trebuie jucat până la capăt. Pe câmpia de la Bosworth se joacă finalul… Şi finalul trebuie jucat cu toate energiile descătuşate. Noapte. Noaptea dinaintea sfârşitului.
Fantomele nu mai sunt decât interpretări lucide ale însingurării. Histrionul, în febra biciuirii conştiinţei de care parcă şi-ar aduce aminte ca de un «paradis pierdut» – în noaptea adâncă a interogaţiilor, îşi joacă lui însuşi marea scenă a Judecăţii… de apoi.
Richard nu poate dormi, „somnul a fost ucis” şi de aceea interpretează victimele ce i se adresează cu sarcasmul unei inteligenţe de pedeapsa pe care nu o poate accepta. Se adresează lui însuşi, dialogând cu disperarea şi singurătatea, într-un delir de virtuozitate actoricească suportat de existenţă, placat cu lama rece a gândului asudat de amintire.
Bufonul din el îşi râde de regele pe care a încercat să îl joace «dincolo de bine şi rău». Îi creează cu ironie şi umor cinic şi lui Richmond spectrele ce au rămas singure în răspântiile fiinţei sale pentru a-l seduce. Teatrul brutal în noaptea spectrelor, teatrul-destin al iluziei şi mistificării, teatrul-emblemă a Spectacolului care îşi forţează naşterea… Richard nu poate visa, coşmarul ar mai fi o speranţă, dar el are doar jocul. Jocul-imagine al deşertăciunii, al deriziunii, al desluşirii şi al salvării prin spectacol. Reprezentaţia se apropie de sfârşit. Spectrele suntem totdeauna noi înşine, înghesuiţi înaintea chemării morţii. Voluptatea şi plăcerea durerii prin pătrundere lucidă în înțelesul jocului. Teatrul învinge mereu căci sufletul n-are conştiinţă, ci numai nemurire. El te ajută să fii mereu altul.
„Mişel de cuget cu mustrări mă bântui
Scad faclele albăstrii, mort miez de noapte.”
Avem replici pentru orice tip de surpare.
„Mi-e cugetul încărcat cu mii de limbi
Şi fiecare înşiră o întâmplare
Şi-s osândit ca mârşav de întâmplare…
Omorul crud, omorul crud la culme
Sperjurul crud, sperjurul crud la culme
Din josnicia vinii în culmea culmii.
Vin la judeţ şi strigă: Vino!… Vino!
Disper…”
(Richard III)
Richard se aruncă în luptă ştiind că nu are nimic de câştigat, nimic de pierdut. E ultima lui bătălie. Ca rege, înaintea luptei decisive pierduse Coroana. Îl trădaseră oamenii lui. Numai cu Coroana în mână, trădarea intră în istorie. Evenimentele îl creează pe noul rege. Richard a încercat tentaţia imposibilului. Dar nu s-a supus… Răzvrătirea şi-a nimicit creatorul…
Istoria epurată de aspectele irelevante – iată ce a reuşit Shakespeare să concretizeze în concepţia sa asupra lumii şi regilor. Mintea monarhului este capabilă să imagineze o infinitate de posibilităţi ale puterii, ajunsă la capătul puterii de a imagina. Nu există eroi în nici un strat social, doar minţi hingherite de violenţă şi voinţe bolnave ce umplu spaţiul istoriei cu înşelăciune şi vărsări de sânge, pentru a susţine iluziile, fie ele şi ale puterii. Şi totuşi, eternitatea prin Shakespeare intră în trei ore de teatru. Cocoşat şi şchiop, sau atletic, Regele este purtătorul unei răni metafizice, – ca noi toţi de altfel – şi mânat de o foame pe care nimic, nici chiar puterea cea mai demonică, nu e în măsură să o astâmpere, caută posedat Sfârşitul de rege.
În definitiv, deşi ticălos învederat, Richard III este totodată centrul de luciditate într-o lume mai slabă, mai întunecată şi mai coruptă decât el însuşi. Cerşeşte strigând să i se dea un cal în schimbul regatului întreg, un strigăt ontologic de pură disperare, care la cei mai mulţi dintre oameni se face auzit de-a lungul vieţii doar ca un scâncet.
Shakespeare şi-a călăuzit eroii până în miezul istoriei, până la centrul inimii omeneşti. El poate fi întotdeauna văzul din centrul inimii.
Spectacolul teatrului shakespearian este răsunător în fiece clipă şi împarte adevărul în sute de perspective frânte. Totul este de adâncă vibraţie căci personajele vorbesc pentru a se fascina şi nu a fi înţelese… În această stare a umanităţii viitorul e un permanent trecut. O exaltare aproape palpabilă impregnează atmosfera shakespeariană. Valenţele interpretative sunt dintotdeauna, de atunci, de acum.
«Rostirile clare sunt ţesute din termeni obscuri.» (Paul Vallery)
Timpul nu se răscumpără în niciun prezent. Orice se poate întâmpla fără ca nimic să se schimbe. Absolut nimic.
Regele e supus tentaţiei permanente a idealului, pe care îl formulează politic în chip de crimă, cruzime, sarcasm, înşelăciune, dictatură. Puterea nu înseamnă doar putere, ci implică o sugestie de perfecţiune. Acest rang permite nopţii accesul la eternitate, regilor, – Destin – , iar teatrului, exemplaritate.
Istoria e fără început şi fără sfârşit, schimbarea e singura acţiune dinamică care străbate timpul. Dar schimbarea nu schimbă nimic. Istoria are evenimente şi nu adevăr.
„Dar mâine şi iar mâine, tot mereu
Cu pas mărunt se-alungă zi de zi
Spre cel din urmă semn din cartea vremii,
Şi fiecare «ieri» a luminat
Nebunilor al nopţii drum de colb
Te stinge dar, tu candelă de-o clipă!
Că viaţa-i doar o umbră călătoare,
Un biet actor, ce-n ora lui pe scenă
Se zbuciumă şi-apoi nu-l mai auzi.
E-un basm de furii şi de nerozie
Rostit de-un prost şi făr’ de nici o noimă.”
(Macbeth)
«Ce înseamnă pentru mine o semnificaţie în afara condiţiei mele de om? Nu pot înţelege decât în termeni umani!”» mărturisea Albert Camus în Mitul lui Sisif.
Teatrul secolului XXI s-a subordonat actualității. Lumea ei, fluxul şi fluidul ce o caracterizează îşi pun pecetea asupra artei spectacolului. Există un preţ al accesibilităţii, pe care arta este silită să-l plătească. Strada uniformizează neliniştile, le dă cursivitate, exploatează vitalitatea indivizilor, nivelând tensiunea şi panica existenţială. Ea însăşi e un spectacol ascuns.
Viza de normalitate şi firesc nu face altceva decât să permită vieţuirea, nimicind valențele de personalitate și sens ale revelației ideatice plurale.
Teatrul zilelor noastre îşi caută o relaţie cu timpul, prin adaptarea sa la timpuri. Mobilitatea străzii primează asupra reflexivităţii. O nouă atitudine faţă de textul shakesperean străbate în majoritatea montărilor. Eroul mistuit de abisuri, damnat, pecetluit de un destin necruţător, revoltat împotriva nimicniciei condiţiei de om, dar străbătut totodată de fiorul poeziei tragice, a dispărut. Timpul străzii, viaţa ei depersonalizată solicită şi obligă la concreteţe. Eroul shakesperean şi nu numai el e adoptat de această lume. El rezistă doar ca un pretext pentru o relatare a timpurilor. Eroul este ca noi toţi… Fie Henry, fie Richard, Lear sau Othello, Anne sau Margaret, Rosalinda sau Jacques, Hamlet sau Prospero, tuturor le este răpită exemplaritatea. Unicitatea caracterului este distrusă în favoarea descifrării lui imediate, conjuncturale. Taina, misterul, ambiguitatea lumii pare a fi ignorată. Omul nu mai este altceva în acest tip de spectacol decât un mobil al ilustrării cunoscutului. Normalul primează certificând lipsa de tentaţie spre enigmă şi metafizică. Marile teme se şablonizează adaptându-se cotidianului. Simpla lor relatare le justifică prezenţa. Eroii se complac prin interpretare sortită uitării, pigmentându-şi cu umor şi cinism, cu sarcasm şi luciditate fatalele lor traiectorii în existenţă. Regizorii obligă întâmplările la o aşezare lipsită de constrângere, într-un sfârşit de secol XX sau în primele decenii ale veacului nostru. Selectarea perioadei nu este întâmplătoare. Este un timp şi un spaţiu apropiat nouă tuturor ca înţelegere şi-n acelaşi timp, fără consecinţe acute pentru conştiinţa contemporanilor. Spectacolul alertează participarea noastră. Suntem tot timpul reprezentaţiei parteneri nemijlociţi, eroii ni se destăinuiesc, ne solicită fără însă a ne provoca meditaţia. Noi suportăm relatarea evenimentelor, dar nu suntem marcaţi în niciun fel de obsesia semnificării lor. Conştiinţa şi gândirea rămân în repaos. Publicul e un partener de acţiune, însă neimplicat ca martor în deciziile morale. Sursă de informare, spectacolul de teatru shakesperean este asaltat şi susţinut de imagini-clişeu, realizate deplin ca tehnică, ce permit desfăşurarea fluentă a faptelor. Avem tot timpul senzaţia unui spectacol ştiut cu expresivitate coerentă ce-şi propune descifrarea anecdoticii în afara unui adevăr ascuns. Cursivitatea reprezentaţiilor este necesară receptării lesnicioase. Lumea de astăzi îşi propune relaxarea şi delectarea ca mod de viaţă. Regia spectacolului e diferită de regia rolului. Investiţia cea mai ambiţioasă se face în distribuirea marilor partituri. Actorul îşi regizează rolul într-o aprigă și polemică dispută cu procedeele clasice ale interpretării personajului său, el părând obsedat deopotrivă de distrugerea patetismului, a tragicului şi de firescul rostirii…
Interogaţiile shakesperiene, dinamismul tragic al chestionării universului uman se transformă într-o sceptică reflectare a situaţiei. Personajele par obosite dinainte de scenă, acceptându-şi evoluţia ca pe un dat stabilit arbitrar, nu de destin sau de dumnezeire, nu de văgăuna neliniştilor, nu de ciuma ambiţiilor politice, nu de furtuna aparenţelor dezlănţuite, ci pur şi simplu de curgerea evenimentelor.
Un timp al evenimentelor trăite dar nu asimilate insuflă acestui tip de interpretare coerenţă şi simplitate. Ni se dezvăluie istoria şi viaţa, moartea şi dragostea, prin ură, zădărnicie şi iluzie, înălţare şi surpare, fără a ne solicita prin viziune dimensiunile vieţii şi morţii, ale istoriei şi omului… Coerenţa necesară accesibilităţii ucide conceptul necesar semnificării. Selectarea prin conştiinţă a înţelesului este uitată. Teatrul nu mai este viaţă, nu mai este adevăr, ci e profesie impecabil împlinită, însă în acelaşi timp domestică şi banală. Truda gândirii, explorarea universului shakesperian sunt părăsite în favoarea turisticizării excesive ce-şi pune amprenta nu numai asupra locurilor, ci şi asupra faptelor şi desluşirii lor. Nimeni nu mai are capacitatea pătrunderii în atmosferă. Lumea normală a străzii, cea domesticită și intimidată de haos și nesiguranță, lumea fără dimensiuni esențiale curge indiferentă prin istoria construită cu brutalitate din interese conjuncturale. Sigur, teatrul trebuie să fie în pas cu vremea şi, tot atât de sigur, arta spectacolului trebuie să fie peste vremuri. Sunt convins că momentul teatrului lumii noastre contemporane suportă din plin consecinţele lipsurilor materiale, ale spaimei zilei de mâine, ale creaţiei lăsate la voia întâmplării, ale manipulării, mistificării și propagandei partizane.
Actualitatea naşte un context de viaţă ce-şi pretinde reprezentarea imediată. Diferenţa dintre personajele lumii şi artiştii ce le-ntrupează nu este doar de talent, ci de atitudine şi valoare. O meditaţie despre lumea lui Shakespeare este adevărul artei. Interogăm obsedaţi de gânduri şi Shakespeare răspunde prin întrebări şi… restul e tăcere!.
Pentru noi, cei din Europa de Est, în trecutul apropiat, dar şi în incertitudinea prezentului, acest spectacol contemporan Politically correct semnifică profund ambiguităţile unei existenţe în care cuvintele nu mai sunt demult decât figuraţie verbală.
După cum se povesteşte…
„Dumnezeu, văzând deznădăjduita plictiseală care-i cuprinsese pe toţi în a şaptea zi a creaţiei, îşi stoarse şi ultimele picături de imaginaţie ca să găsească încă ceva de adăugat la deplinătatea pe care tocmai o încheiase. Deodată inspiraţia izbucni, trecând dincolo de chiar necuprinsele ei margini şi El văzu un nou aspect al realităţii : posibilitatea ei de a se imita pe sine. Aşa inventă El teatrul.
Îşi adună toţi îngerii laolaltă şi le anunţă noutatea în următoarele cuvinte, care mai există şi astăzi într-un document sanscrit antic: „Teatrul va fi locul unde oamenii vor putea învăţa să înţeleagă misterele sacre ale universului. Şi în acelaşi timp, adăugă El cu înşelătoare nepăsare, va fi o alinare pentru beţivi şi pentru singuratici.”
Îngerii s-au însufleţit foarte tare şi de abia aşteptau ca pământul să se umple cu destui oameni pentru a putea pune ideea în practică. Oamenii au răspuns cu acelaşi entuziasm şi, în scurt timp, s-au împărţit în grupuri care încercau, fiecare, să imite realitatea, în felul său. Însă rezultatele s-au dovedit nesatisfăcătoare. Lucrul care păruse atât de uimitor, de generos şi de atotcuprinzător parcă se fărâmiţa în mâinile lor. Mai ales actorii, scriitorii, regizorii, pictorii şi muzicienii nu puteau cădea de acord unii cu alţii, ca să stabilească cine dintre ei era cel mai important, aşa că au petrecut mult timp certându-se, în timp ce munca lor îi mulţumea din ce în ce mai puţin.
Într-o bună zi, şi-au dat seama că aşa nu ajung nicăieri şi au trimis un înger înapoi la Dumnezeu ca să ceară ajutor.
Dumnezeu a cumpănit îndelung. Apoi a luat o bucată de hârtie, a scris ceva, a pus-o într-o cutie şi i-a dat-o îngerului, spunând: „Aici se află totul. Acesta este primul şi ultimul meu cuvânt.”
Întoarcerea îngerului în lumea teatrului a fost un grandios eveniment şi toţi oamenii de meserie s-au strâns în jurul lui la deschiderea cutiei. Îngerul a scos hârtia, a despăturit-o. Conţinea un singur cuvânt. Unii dintre ei s-au grăbit să citească peste umărul lui, în timp ce el anunţa celorlalţi, Cuvântul este «interes».
«Interes? Interes!» «asta-i tot? Asta-i tot?», se auzi un adânc murmur de nemulţumire. «Drept cine ne ia?» «E o copilărie.» «Ca şi cum n-am fi ştiut.»
Adunarea se răspândi furioasă, îngerul zbură după un nor, iar cuvântul, deşi nimeni nu s-a mai referit la el, a devenit unul dintre multele motive pentru care Dumnezeu şi-a pierdut creditul în ochii creaturilor sale. Cu toate acestea, câteva mii de ani mai târziu, un foarte tânăr student în sanscrită a găsit într-un text vechi o referinţă la această veche întâmplare. Cum el lucra şi ca om de serviciu într-un teatru, tânărul a povestit celor de acolo despre descoperirea lui. De data aceasta, n-a mai fost nici râs, nici dispreţ. Ci o lungă şi gravă tăcere. După care, cineva a vorbit. «Interes. A interesa. Trebuie să interesez. Trebuie să interesez pe un altul. Nu pot interesa pe cineva dacă nu sunt eu însumi interesat. Avem nevoie de un interes comun.»
Apoi o altă voce.
«Pentru a împărţi un interes comun, trebuie să schimbăm elemente de interes într-un mod care să fie interesant…»
«…pentru noi amândoi…» «…pentru noi toţi…» «în ritmul potrivit». «Ritm?» «Da, ca atunci când faci dragoste. Dacă unul e prea încet şi celălat prea grăbit, nu este interesant…»
Apoi au început să discute, cu seriozitate şi respect, despre ce este interesant? Sau, mai bine zis, cum a spus unul dintre ei, ce este cu adevărat interesant?
Şi aici n-au mai fost de acord. Pentru unii, mesajul divin era clar – «interes» se referea doar la acele aspecte ale vieţii care se referă direct la problemele esenţiale legate de fiinţă şi devenire, de Dumnezeu şi de legile divine. Pentru alţii, interesul însemna interesul comun al tuturor oamenilor de a înţelege mai bine ce e drept şi ce e nedrept pentru omenire. Iar pentru alţii, însăşi lipsa de neobişnuit a cuvântului «interes» era semnalul clar al voinţei divine ca oamenii să nu mai piardă nici un moment cu profunzimea şi solemnitatea şi să se apuce de lucru şi să facă teatru.
La acest punct al discuţiei, studentul în sanscrită le cită întregul pasaj care arăta de ce a creat Dumnezeu teatrul. «Trebuie să fie toate aceste lucruri deodată», spuse el. «Şi într-un mod interesant», adăugă un altul. După care, s-a aşezat o linişte adâncă.
Au început apoi să discute cealaltă faţă a problemei, atracţia «neinteresantului» şi ciudatele motivaţii, sociale şi psihologice, care îi îndeamnă pe atâţia oameni să aplaude la teatru, atât de des şi de viguros, ceea ce în realitate nu este de nici un interes pentru ei. «Dacă am putea numai înţelege acest cuvânt…», spuse unul.
«Cu acest cuvânt», spuse altul în şoaptă, «am putea ajunge foarte departe…»
(Peter Brook – Punctul mobil.
40 de ani de explorare teatrală)
„Interpretarea devine o problemă vitală a artei”. (W. Furtwangler)
Operele shakesperiene sunt o prezenţă statornică a vieţii, dar trebuie să fie readuse mereu la Viaţă..
Preluând cuvintele lui Hamlet, orice reprezentaţie teatrală s-ar cuveni «să tulbure vederea şi auzul oricui».
Nopţile regilor, nopţile singurătăţii. O prezență în prezent.
Numai noaptea, stelelor li se vede lumina, fără a le întrezări anii lumină. Numai singurătatea nopţii poate deschide drum regilor spre Calea Lactee. Albeaţa zorilor e verdictul necruţător şi tragic al sfârşitului. Teatrul shakespearian este răspântia ambiguităților ce se deschid în semnificații poetice, iar viața nu-i doar realitate brutală, ci sigur ea este și neliniștitor eternă… Ea mărturisește prin ecourile de iluminare ale judecății:
Vinovaţi sunt oamenii, judecători tot ei!