viața literaturii
ION BOGDAN LEFTER

DUPĂ PLECAREA LUI NICOLAE MANOLESCU

Articol publicat în ediția 6/2024

Scriu la începutul lunii mai 2024 pentru numărul din iunie al Vieții Românești. Când va ieși revista de sub tipar vor fi 2 luni și jumătate de la plecarea lui Nicolae Manolescu dintre noi, pe 23 martie.

Au fost ecouri extraordinare în cele 6 săptămâni scurse de-atunci (și până când scriu): după primele anunțuri și după știrile de presă generalistă, din fluxurile de informații din Internet, de la radiouri și televiziuni, din edițiile tipărite sau „electronice” ale cotidienelor, s-au mobilizat periodicele culturale, care cum au putut, în funcție de ritmurile de apariție și după cum aveau programate pentru imprimare numerele proxime.

România literară, revista săptămânală pe care Nicolae Manolescu o condusese din martie 1990, și-a amânat cu câteva zile ediția în lucru, care trebuia să apară pe 29 martie, înlocuind întregul sumar cu articole memoriale semnate de 49 de autori, urcând la 36 de pagini (format tabloid), cât pentru o numerotare dublă, 13-14/ 2024, cu datarea menținută pentru cursivitatea înregistrării bibliografice (și fără „acoperirea” unui interval de 2 săptămâni, căci ediția următoare, 15/ 2024, a ieșit pe 5 aprilie, în vinerea următoare celei din 29 martie, încât 13-14 a rămas număr dublu „excepțional”). Înaintea grupajului de evocări a fost așezată transcrierea unui interviu acordat de Nicolae Manolescu, în iunie 2020, Teodorei Stanciu pentru Radio Trinitas, ca prefață a rubricii în care criticul avea să prezinte o serie de scriitori ai așa-numitei „generații ’60”, sub genericul Arca literaturii române (modulație a titlului trilogiei sale despre roman, Arca lui Noe). Din întregul sumar al numărului 13 (chiar așa: 13…) proiectat sub diriguirea sa, a fost menținut în noul 13-14 doar editorialul pe care directorul revistei îl predase secretariatului de redacție, publicat drept – vai! – „ultimul editorial”, intitulat, prin răsturnarea vechii afirmații în interogație, Dura lex sed lex?. Trecut pe ceea lume, criticul continua să fie, timp de încă o Românie literară, „prezent la datorie”…

De-atunci încoace, săptămână de săptămână, revista a publicat pe spațiul editorialelor lui Nicolae Manolescu câte un articol memorial, în prelungirea dublului număr funerar, păstrându-i astfel pagina 3 „rezervată”.

Cel mai rapid a fost „încărcat” pe website-ul revistei 22, pe 25 martie, articolul prietenesc, profund îndurerat, al lui Livius Ciocârlie: Nicolae. În proximul număr al bilunarului, pe 2 aprilie (conform periodicității actuale), a semnat un articol La despărțire, din echipa României literare, Cristian Pătrășconiu (pe site, în lista de articole din sumar, nu apare cel al lui Livius Ciocârlie, posibil rămas doar ca text publicat „on-line”, cum se practică în presa lumii de azi – însă n-am putut verifica deocamdată ediția tipărită).

Între timp, lunarele culturale care-și paginaseră numerele în curs sau le și trimiseseră spre tipografii au făcut doar adaosuri de moment, întârziind un pic procesul de imprimare, cum au procedat Viața Românească și Orizontul timișorean, cât să-și poată modifica măcar coperțile. Buna gazdă a acestor rânduri, care-și închide fiecare ediție la începutul lunii precedente, a înlocuit obișnuitele anunțuri ale principalele nume și titluri din interior cu un text comemorativ intitulat 23 martie. seara. întunecatul april, „un început de gând despre eternitatea unui mare scriitor și profesor”, între cele două luni, a dispariției criticului și a numărului curent, cândva invocată, cea din urmă, de Emil Botta cu calificativul citat: „Deși plecarea lui Nicolae Manolescu a fost în martie, totuși, poate, într-o altă socoteală a zilelor și lunilor, ar fi trebuit să fie april, întunecatul april”. Un grupaj memorial urmând în numărul 5, din mai, cu prelungire în iunie, iată!

În schimb Orizontul se tipărește la sfârșitul lunii marcate pe prima pagină, refăcută rapid cu un portret al lui Nicolae Manolescu și un articol de Mircea Mihăieș, redactorul-șef al revistei, prezent și-n grupajul României literare 13-14, și ulterior, ca rubricard acolo. În numărul pe aprilie – alte texte evocatoare semnate de Marcel Tolcea, Călin-Andrei Mihăilescu și Vladimir Tismăneanu în rubricile lor lunare (ultimul – și el contributor în 13-14).

Clujeana Apostrof, care finalizează paginația în prima jumătate a lunii și se tipărește într-a doua, a avut timp să strângă texte consistente despre Nicolae Manolescu într-o jumătate din numărul pe aprilie, cu portrete ale criticului pe prima și pe ultima pagină și cu un minunat text al său, Îngerul cu o carte în mână, în loc de introducere a grupajului (despre ultima lectură de dinaintea plecării): o interpretare panoramică publicată de Marian Papahagi în 1989 (oportun republicată), un portret comprehensiv realizat de Ioan-Aurel Pop, un amplu poem evocator al lui Emil Hurezeanu, Ladima la moarte, încă un text evocator de Vladimir Tismăneanu (în care sunt reluate două secvențe din cel din Orizont, cu un bemol stilistic: „«monarhistul» Țapone” devine aici, un pic mai elegant, „«monarhistul» Emil Constantinescu”…), o revizitare a proiectelor lui Nicolae Manolescu în contextele critico-ideologice ale epocilor pe care le-a traversat, evocări și reconstituiri de Vasile Igna, Adrian Popescu și Nicolae Oprea, Gânduri și note post-„lunediste” ale sussemnatului și încă un grupaj de versuri cu dedicația „Lui Nicolae Manolescu, in memoriam”. Ion Vartic, redactorul-șef, și Marta Petreu, fondatoarea revistei, fuseseră și ei prezenți în România literară 13-14, ca și Ioan-Aurel Pop, Vladimir Tismăneanu (și acolo), Adrian Popescu. În secțiunea Dosar a acestui Apostrof nr. 4/ 2024, Marta Petreu oferă schița noii sale cărți despre Lucian Blaga, gest pe care l-aș considera – de asemenea – un omagiu implicit.

În craiovenele Ramuri, tot din aprilie – un grupaj memorial cu texte de Gabriel Coșoveanu, redactor-șef, Gabriela Gheorghișor, Gabriel Nedelea, Traian Dobrinescu și din nou autorul acestui inventar.

În ploieștenele Atitudini, din aprilie și ele, imaginea de pe copertă îl înfățișează pe Nicolae Manolescu văzut de sus, „în plonjeu”, înălțarea obiectivului fotografic supraîncărcându-se acum simbolic, iar în partea de jos, îndoliată, redacția a adăugat, cu majuscule: „RĂMAS BUN CRITICULUI!”. O recapitulare mai alternant-obiectivă-subiectivă face aici Dan Gulea, redactorul-șef, pe două pagini de revistă, la care se adaugă o a treia de citate din comentatorii cărților, de la Lecturi infidele la Istoria critică a literaturii române: Mircea Martin, Monica Lovinescu, I. Negoițescu, Mircea Iorgulescu, Ion Pop, Ovid S. Crohmălniceanu, Sorin Alexandrescu, Mircea Cărtărescu, Solomon Marcus, Călin Vlasie.

Și așa mai departe. N-am dat lista, prea lungă, a celor 49 din România literară 13-14, plus cei din numerele ulterioare, însă am menționat o serie întreagă de nume pe măsură ce le-am regăsit în celelalte periodice culturale. Din ediția comemorativă a revistei pe care Nicolae Manolescu a condus-o până-n ultima clipă n-au lipsit – firește – evocările colaboratorilor săi apropiați Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Răzvan Voncu, Varujan Vosganian, alături de amintitul Cristian Pătrășconiu, într-atât de emoționați încât nicăieri în acel număr nu e menționată data dispariției marelui critic, „întunecata” zi de 23 martie… Alte câteva exemple dintre colegii, prietenii, foștii studenți, scriitori de toate vârstele care au ținut să-i aducă omagii: Hanna Bota, cu o mărturisire de admirație și recunoștință de-o directețe mișcătoare, politologul Radu Carp, care-și dezvăluie rudenia prin alianță cu Nicolae Manolescu, fiu al fratelui primei soții a criticului, oferind interesante detalii din junețea câmpineană a deja-faimosului cronicar literar, Markó Béla, cu amintiri din perioada în care au fost colegi de politică, de Senat, Ovidiu Pecican, cu pornire de la fotografiile pe care le-a făcut la ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor desfășurată cu o săptămână înainte de plecarea lui Nicolae Manolescu, din imagini lipsind orice semn rău-prevestitor (criticul păruse atunci „la fel de în formă ca mereu în ultimii ani”), Irina Petraș, în amplă reconstituire confesivă și deopotrivă istorico-literară, profesorul de Drept, avocatul și fostul politician Valeriu Stoica, dar și mare pasionat de cultură, frecventator din tinerețe al unor medii literare în care l-a cunoscut, încă de la sfârșitul anilor ’70, și pe Nicolae Manolescu, cu doar o paranteză (dar semnificativă, fie spus în această paranteză!) despre colaborarea lor ca președinți de partide, cel …Național Liberal, respectiv …al Alianței Civice, în rest evocator al omului și glosator al operei sale, etc. etc. etc. Să mai menționez măcar reverențele congenerilor Gheorghe Grigurcu, Alexandru Niculescu, Toma Pavel, Ion Pop, Mihai Zamfir. Textul celui de-al doilea, nonagenar în seria octogenară, mi-a amintit-o pe soția sa, Florica Dimitrescu-Niculescu, pe care am văzut-o la priveghi, luni 25 martie, pe unul dintre scaunele plasate într-o parte a holului monumental al Ateneului Român (o vizitasem nu demult și știam că, din cauza dificultăților de deplasare, nu mai ieșise de mult din casă…).

Detalii de reținut de peste tot, de fapt: din 22 – convorbirea telefonică a lui Livius Ciocârlie cu Nicolae Manolescu aflat în spital, marți 19 martie, cu două zile înainte de operația de joi 21, căreia i-a supraviețuit doar alte 2 zile („Mi-a rămas în auz pentru restul vieții tristețea vocii lui; a lui, de obicei atât de senin și de bine dispus. O presimțire, aș spune acum”; și cu un pasaj-portret preluat din – surpriză! – jurnalul Constanței Ciocârlie, despre care așa am aflat, deși de-a lungul deceniilor am stat îndelung de vorbă cu soții Ciocârlie, în vizite și la Timișoara, și după strămutarea lor în București…); sau relatarea lui Dan Gulea din Atitudini despre merele așezate pe băncile amfiteatrului în care Nicolae Manolescu și-a ținut cursul după ce obținuse un scor mic în alegerile prezidențiale din 1996, ingenuă și – așa fiind – tulburătoare declarație tăcută de solidaritate a studenților (episod pe care l-am mai citat o dată, la rândul meu impresionat…); și așa mai departe.

Obligatoriu de consemnat ampla emisiune memorială realizată la TVR Cultural, a doua zi după înmormântarea de marți 26 martie, de la Râmnicu Vâlcea. Miercuri 27, la invitația gazdei Mirela Nagîț, l-am evocat pe Nicolae Manolescu împreună cu Marta Petreu, din biblioteca ei clujeană (prin „videoconferință”), și cu Bogdan Ghiu și Răzvan Voncu, între care m-am aflat în studioul TVR Cultural. Va fi fost comemorat și la Radio România Cultural, presupun că și-n multe alte locuri.

Pe scurt spus, presa noastră culturală l-a petrecut pe critic cu onorurile cuvenite. N-am asistat niciodată, în circa 4 decenii și jumătate de preocupări literare, la o atât de extinsă omagiere a unei scriitor român la stingerea din viață. Poate moartea lui Marin Preda să mai fi provocat o asemenea emoție și numeroase ecouri, totuși limitate de conjunctura politică din 1980. Plecarea dintre noi a lui Nicolae Manolescu a lăsat în urmă sentimentul unei gravissime pierderi ireparabile. Un șoc – am spus-o și-n numărul precedent al Vieții Românești – care nu va fi depășit ușor.

La dispariția sa, mi-au solicitat evocări colegii din mai multe redacții literare, știind că-l cunoșteam încă din anii Cenaclului de Luni. Reamintin-
du-mi perioada, mi-am dat seama că, date fiind reorientarea, după 1990, a lui Doru Mareș către comentariul actualității teatrale și dispariția prematură, în 2020, a lui Radu Călin Cristea, am rămas unicul critic literar „de meserie” dintre „lunediștii” pe care el, Nicolae Manolescu, i-a „păstorit”. Nu știu dacă l-au evocat acum și alți colegi poeți. Cu toții s-au manifestat cu brio și ca eseiști, uneori și-n comentarii aplicate, însă critici-critici… Către Ramuri, Viața Românească, România literară, Apostrof și-acum din nou către Viața Românească am trimis texte de marcare a momentului și de reamintire a unor episoade cu el. Și-am scris deja și o recapitulare sintetică a carierei sale, din altă perspectivă decât cele din grupajele comemorative pe care le-am rezumat. Explicații și imaginea de ansamblu a unei vaste opere esențiale pentru literatura noastră – data viitoare…