Imaginea omului vertical care se dovedeşte a fi Dorin Tudoran în publicistica sa, în scrierile sale, solicitate de o realitate confuză, supusă permanet dezinformării şi manipulării, a pus în umbră, chiar a trimis într-o nedreaptă inactualitate imaginea lui Dorin Tudoran-poetul. Un poet reprezentând la modul superior o generaţie de excepţie, om al generaţiei sale, dar în acelaşi timp configurându-se ca personalitate poetică puternică şi originală.
Critica despre poezia lui Dorin Tudoran. Mircea Iorgulescu pune începuturile poeziei lui Dorin Tudoran sub semnul „discreţiei”, al unei discreţii nu sentimentale, ci „ostentative”, „intelectuale”. Acea „graţioasă ingenuitate” a poeziilor de atunci era, după cum scria criticul, „rezultatul unei duble mişcări”, una de „riguroasă înscriere într-o ordine esenţială”, cea de a doua „de eliberare a năzuinţelor şi a neliniştilor celor mai profunde”. De altfel, Nicolae Manolescu, în cunoscuta sa Istoria critică a literaturii române, specifica faptul că „rareori un volum al lui Dorin Tudoran seamănă cu precedentul”, că lirica de începuturi a poetului pulsează continuu în asocieri ciudate, „fără ca poezia să devină vreodată cu adevărat ermetică”, şi observa că „sub aspectul manierist, şocant analogic, chiar extravagant, se ascunde o simţire melancolică, anxioasă, deşi gata oricând să braveze, serioasă, fără a dispreţui farsa, având parcă permanent ceva sfidător în candoare.” Ceea ce, constată autorul Istoriei critice…, constituie un farmec al textului. Pentru Nicolae Manolescu, de exemplu, volumul Uneori, plutirea e o culegere de poezii de dragoste, unele eminesciene ca expresie, altele în stilul somptuos artificial al „romanţelor” lui A.E. Baconsky, pe când Respiraţie artificială şi Pasaj de pietoni „conţin, într-o parte a lor, şi un cu totul alt tip de poezie, pe care o cred cea mai autentică şi modernă a lui Dorin Tudoran.” În aceeaşi linie critică, beneficiind însă de necesarele variaţiuni, Mircea Iorgulescu nota că poezia, pe care acesta o numea „a discreţiei ostentative”, va evolua în celelalte volume către o aparentă renunţare, în spatele căreia se organizează de fapt lirica insurgentă, aceea a refuzului, drapată în forme mai mult sau mai puţin alegorice. La vie en rose, Abatorul imaginaţiei, alte multe creaţii notabile trec dincolo de ironie, prefigurând ceea ce Eugen Simion numea „o retorică a refuzului” în plină expansiune: „Poetica refuzului devine pe neobservate o poetică a desensibilizării, depoetizării universului”. Cântecul devine, la Dorin Tudoran, „un burete care aspiră veninurile, coclelile lumii” (idem). „Precursor al optzecismului” (Cornel Ungureanu), poetul face din ironie o formă internă de organizare poetică. Ea completează şi augmentează forţa insurgentă a textului, care capătă forme şi formule violente. În acest sens, exprimându-se despre ultimele volume de versuri ale lui Dorin Tudoran, Mircea Mihăieş sublinia: „Urgenţele realului devin, în aceste volume, urgenţele poeziei. Precaritatea existenţială, cenuşiul implacabil, atotcuprinzător, îndepărtează poemul de orice pretenţie la participarea spectacolului lumii. El e redus la condiţia, ea însăşi fragilă, de oglindă îndurerată a lumii. Extincţia şi sentimentul abandonului total în faţa realităţii au copleşit, la ultimul Dorin Tudoran, poemul. Într-o supremă revoltă, această oglindă mai găseşte tăria de a se ridica împotriva realităţii: printr-un sarcasm nemilos ori printr-o ironie în egală măsură necruţătoare.”
Şi Nicolae Manolescu, în Istoria critică…, afirmă că volumele amintite arată „foarte lentul proces de decantare a poeziei lui Dorin Tudoran”, iar „noutatea, în timpul din urmă, o constituie poeziile cu aspect de parabolă şi cu temă morală sau socială, ce ating un punct major de interes în ciclul (şi în poemul cu acest nume) La vie en rose. (…) Poezia lui Dorin Tudoran s-a asprit considerabil şi a adoptat un ton aproape dur. Au dispărut efectele căutate, de stil, luciul de oglindă al poeziei de dragoste şi în general înfăţişarea minoră din poeziile anterioare. Poezia este acum curat politică şi se apropie de formele discursului şi ale prozei zilnice, e neglijentă, batjocoritoare, declarativă, dialogată, directă, nervoasă şi enervată. Sarcasmul vizează în special două categorii de fenomene: manipularea individului, distrugerea personalităţii, domesticirea, îndobitocirea; şi rolul poetului, cu lupta lui, adesea disperată, contra celor care-l dispreţuiesc sau ucid. Din cauza cenzurii, aceste fenomene sunt tratate în termeni nereferenţiali, totuşi limpezi, uneori prin intermediul alegoriei.”
Subliniind în continuare puncte de vedere asupra ultimei perioade de manifestare lirică a lui Dorin Tudoran, merită notate cu precădere consideraţiile unui excelent cunoscător al literaturii acelei/ acelor epoci, Ion Bogdan Lefter. Care, în Prefaţa la volumul, ediţie bilingvă, Viitorul facultativ, Poezii alese, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, intitulată Poezia „omului revoltat”, nota, cu spiritu-i critic didactic-organizator şi decident, că odată cu Respiraţie artificială şi Pasaj de pietoni „se producea o spectaculoasă translaţie spre narativizarea scriiturii şi spre moralismul de atitudine. La intersecţia a două paradigme culturale, autorul descoperea discursul poetic mai direct, mai «realist», activizant şi incisiv, coborît de la experimentele de limbaj la experienţa de viaţă. Păstra – în acelaşi timp – unele trăsături de distincţie stilistică, de astă-dată într-o variantă simplificată, despodobită, redusă la un simbolism sec, crud uneori, la un fel de eleganţă fără frumuseţe, la un soi de imagism decupat scurt şi placat de mesajul etic. Rezultatul: o poezie a parabolei morale acuzatoare, concentrate, aproape criptice, în măsură să provoace, prin semnificaţii, emoţia «revoltei» şi, prin expresivitate, pe aceea «artistă».”
În scurtul mozaic critic selectat, cu argumente viabile privind lirica lui Dorin Tudoran, persistă însă şi impresia că dincolo de ironie, de retorica refuzului, efigii esenţiale ale liricii manifestate îndeosebi în ultima parte a creaţiei sale, poezia lui Dorin Tudoran oferă o şansă pe care Mircea Doru Lesovici o consemnează astfel: „Între revoltă şi rezistenţă, între indignare şi dezgust, poezia păstrează încordarea luminoasă a unui arc voltaic, tocmai prin tensiunea ei lucidă şi pătimaşă, cerebrală şi frenetică.” Luciditatea e o altă marcă a liricii în discuţie; realitatea demoralizantă, odată cunoscută, naşte nu resemnarea, ci revolta. Iar revolta ca formă de manifestare lirică presupune suportul moral al încrederii că poate fi şi altfel. Este în lirica lui Dorin Tudoran o sublimă lumină interioară, care aşteaptă – de mult – momentul eliberator. Şi se cere amintită şi subliniată afirmaţia, evident echilibrată şi nepartizană, a lui Ion Bogdan Lefter despre Dorin Tudoran: că, în cazul lui, „nu e vorba despre un autor mediu, de fundal, ci despre unul dintre cei mai importanţi poeţi români din jumătatea a doua a secolului XX.” (în Prefaţa amintită)
Semnificaţii şi arte poetice. În aprecierile consacrate scriitorului Dorin Tudoran se cultivă frecvent un paradox – întâlnit, de altfel, şi în cazul altor oameni de litere, împovăraţi de patima scrisului. Fără intenţii clar proclamate, ci mai mult cerute de instanţa momentului, în prim-planul consideraţiilor/ aprecierilor despre scriitor, Dorin Tudoran este mai frecvent prezentat în postura lui – de asemenea remarcabilă şi de admirat – de eseist, publicist, comentator, de om al timpului său, revelând permanent tarele societăţi, ale lumii în care suntem meniţi, prin datul sorţii, să trăim. Prin scrierile sale remarcabile (Nostalgii intacte, Ultimul turnir, Kakistocraţia, România ca părere, Absurdistan şi altele), Dorin Tudoran aduce în faţa cititorului imaginea necosmetizată şi dureroasă a realităţii, cu o sagacitate a scrisului puternică şi originală şi cu o viziune dreaptă, adevărată, necruţătoare, a unei lumi în continuă derivă. Aşa se face că publicistul, comentatorul politic, gânditorul, omul vertical, justiţionarul Dorin Tudoran este o personalitate cunoscută, citită şi mai ales apreciată de cei care, în naivitatea lor generoasă, mai cred într-un viitor. Într-un viitor facultativ.
Într-un text ca o artă poetică, Tradiţie şi inovaţie, poetul defineşte plastic Tradiţia: „Poetul preia. Continuă. Aleargă. El se naşte purtând în mână un crin de foc.// Talentul poetului este distanţa pe care o străbate cu acest sceptru al singurătăţii şi nevinovăţiei sale mâncându-i din carne; făcând-o să sfârâie./ Asta ar fi Tradiţia.” Dar tradiţia se cere depăşită, creatorul adevărat o cunoaşte şi apoi se detaşează de ea, căutând insistent şi înfrigurat Inovaţia. Care este, afirmă Dorin Tudoran, „felul în care poetul reuşeşte să parcurgă vechiul şi unicul drum altfel decât ceilalţi.// Mai sărind, mai zburând; la nevoie – târându-se./ Dacă dâra lăsată de el nu miroase destul a sânge, dacă punând urechea pe ea nu se aude ca plămânul unui ocean tunând «33!», toată această discuţie e-o simplă pălăvrăgeală; poetul nu s-a născut încă!”
Urmărind şi creionând, în câteva texte remarcabile, destinul poetului şi poezia ca destin, Dorin Tudoran notează cu decizie că poeţii „înfloresc la mesele de lut/ cu gheaţa lumii pururi înfiptă în meninge/ când trupul apei plânge sub limba unui mut/ al cărui ochi cuvinte pe fruntea noastră ninge/ cum înfloresc poeţii alunecând pe săbii/ câini fermecaţi cu pieptul adulmecând comori/ şi cum se umple cerul cu palide corăbii/ când apa mării stinge argintul din erori.” (Cu gheaţa lumii pururi) „Cuvântul mutului – afirmă poetul în Artă poetică –, atunci când e să fie/ se repede în lume ca un glonţ.”
Poezia ca act – în fond – sacrificial este una dintre marotele preferate ale poetului. Pentru generaţia anilor ‘60 (şi în continuare), sacrificiul, sângele, este punctul de plecare şi de finiş al poeziei. Metaforă complexă, bogată în sensuri şi semnificaţii, sângele ca efigie a Creaţiei este clamat încă din romantism. Dar înfloreşte în mod deosebit în poezia secolului XX.
Într-o privire de ansamblu asupra creaţiei sale poetice, Dorin Tudoran este în fapt un romantic dopat cu clasicism – în care barocul şi manierismul se includ – şi vibrând necontenit în perimetrul modernismului: „Cel ce vrea să m-audă,/ n-are decât să-şi asculte sângele./ Cel de vrea să mă vadă,/ privească marea până ce ameţi-va./ Cel ce vrea să m-atingă,/ să umble totdeauna,/ desculţ prin zăpadă.” (Poezia către cei care „da!” şi către cei care „nu!”) Textul de mai sus poate constitui şi punctul de plecare în aprecierea – care este aproape unanimă – a generaţiei sale vis-à-vis de profitorii proletcultişti, viersuitori de ocazie şi făuritori de subcultură: „Voi/ nu veţi lua foc/ în vecii vecilor/ căci sângele vostru/ e o leşie/ mirosind a editoriale!// Voi/ nu veţi face umbră/ niciunui pământ/ căci muşchii voştri/ au putrezit/ sub plapuma dogmelor!// Voi/ nu veţi muri/ nicidată/ – Nepieritorilor! –/ căci/ de fapt/ când aţi trăit voi/ alde Necesias/ alde Lychesias –/ Servus pecum!” (Poeţilor de azbest) Pentru adevăratul cititor al poeziei sale, cultura vastă şi temeinică a poetului este evidentă. De aici şi senzaţia, uneori, că lirica lui Dorin Tudoran este neunitară. Senzaţie care este contrazisă de operă, apartenentă unui spirit de o dignitate nobilă. Un spirit vertical.
Portret cu Biblioteca din Alexandria. Artele poetice ale lui Dorin Tudoran sunt foarte rar didactice, dogmatice, deci explicite. „Nu trebuie să scrii/ Decât/ dacă nu poţi trăi/ fără s-o faci!” (Bucuria de-a scrie) Poetul „cu trupul rărit de erinii” (Rărit de erinii) trebuie să fie un novator, un resurecţionar. El jupoaie „dintr-o singură mişcare/ statuia/ la poalele căreia/ claca noastră se prelungea/ de prea multă vreme” (Poetul), şi în numele adevărului, pentru a-l restabili: „şi dintr-odată/ am văzut cu toţii/ nervii aceia de oţel/ vibrând ca o armată/ într-un nor de sânge!” (idem) În Primul testament, text dedicat Alexandrei (apărut în Respiraţie artificială, Editura Dacia, 1978), poetul, „tânărul c-un ochi albastru/ şi celălalt negru”, vede lumea altfel decât omul comun. El are menirea misionarului, „va tăia buricul lumii,/ Gordianul;/ El poartă într-un ochi/ azurul/ pe care-l va aduce neamului său,/ iar în celălalt/ doliul/ în care va scălda jumătate a lumii.” În acelaşi remarcabil Testament poetul se defineşte în manieră specifică şaizecismului implicat: „Cât despre tatăl tău, află:/ că el a fost dintre acei,/ care-au ridicat cuvinte/ deasupra capului,/ şi-au plâns,/ ca şi cum ţineau deasupră-le/ piatra de mormânt a neamului lor.” Dar vocea poetului devine dură şi răspicată când poezia este folosită ca instrument pentru falsificarea realităţii şi promovarea silită a minciunii: „Cândva/ pe masa mea de lucru/ a înflorit un pumn murdar./ L-am sărutat/ până l-am făcut oglindă;/ l-am curăţat cu dinţii/ până i s-a făcut pielea roz/ ca a pruncilor de curată;/ l-am mai sărutat o dată/ şi el, Hop!, mi-a sărit/ în gură/ ca-ntr-un incubator de lux/ şi-a zis:/ «Numai câteva clipe,/ până prind ceva puteri»./ De-atunci,/ numai eu am numărat/ vreo două mii de ani.” (Mărturisirea scribului pamfletar)
O pagină antologică din lirica poetului, foarte des amintită de critica şi istoria literară, este Abatorul imaginaţiei. Fără a avea un contact direct cu arta poetică în sine, ci numai într-un mod alegoric şi aparent subversiv, poetul ne prezintă în text, în manieră orwelliană, procesul de spălare – până la anulare – a creaţiei literare în perioada proletcultistă de la noi. Perioadă nefastă care a destabilizat procesul normal de creaţie artistică. Şi nu numai. Satira lui Dorin Tudoran, stăpânită în totalitatea ei de un sentiment crud şi dureros de anihilare a forţei creatoare a artistului, face îndeosebi trimitere la cea de a doua perioadă de sufocare a literaturii noastre, cea dominată de opera de glorificare a unor indivizi, adunături, epoci – de aur, fireşte. Cu o sagacitate sistematic cultivată, Dorin Tudoran demască poliţia necruţătoare a cenzurii, care nu accepta ca textul, ajuns în sfârşit la tipar, să nu fi fost totalmente purificat de intenţiile – existente cu adevărat sau nu – ale lui, de presupusă subminare/ dezaprobare a gloriosului regim. Arta poetului excelează în rigoarea şi minuţiozitatea cu care este demascat un proces de exterminare a oricărui act cu adevărat cultural, proces echivalent cu însăşi anularea artistului ca forţă creatoare. Într-o bijuterie poetică, intitulată Gravură, autorul sintetizează prin forţa alegoriei perioadele crunte ale dictaturii care urmărea să impună supunerea totală a spiritului: „Beznă –/ zbaturile disperate ale unui vapor/ înşelat de mersul mincinos/ al apei;/ zgomote înfundate/ ca şi cum cătuşele/ sunt puse direct pe idei.”
Dorin Tudoran este un poet al realităţii şi al speranţei. Pentru autor, aura poemului este „Totdeauna la distanţe egale/ de aparenţe şi certitudini! // Polii magnetici/ sfârâind şi împiedicând apa/ să se transforme în foc.// Puiul de pajură/ şi cel de cârtiţă/ adulmecând realitatea;// respiraţia lor/ sparge plapuma de eter/ sub care sunt adăpostite/ – la căldură convenabilă –/ toate ipotezele/ cu privire la viaţă, moarte,/ materie şi antimaterie.” (Spaţiul vital) Poetul crede în destinul fără de timp al poeziei şi al poetului: „Un mare artist al antichităţii, probabil poet,/ n-a făcut nimic toată viaţa decât să invoce divinitatea/ să-l arunce în mijlocul veşniciei. Asta a fost opera lui.// Pe negândite, într-o zi a fost azvârlit chiar acolo./ N-a mulţumit, n-a blestemat. S-a apucat să se şteargă la/ ochi. Asta face şi azi, un mare artist al antichităţii – / probabil poet.” (Tenebrele speranţei) În numele unui pariu cu veşnicia, poetul afirmă răspicat: „Se ştie:/ eu pot eşua/ imaginea mea –/ niciodată” (Pro domo) şi, din când în când, îşi doreşte întoarcerea la vârsta de aur a liricii sale: „Tânjesc să mai scriu/ o poezie/ ca-n vremea adolescenţei:// purtându-mă frumos/ cu preafrumoasele cuvinte/ aşezându-le/ cu grijă/ în sicriele lor scumpe/ de diamant/ ca-ntr-un tabel/ al lui Mendeleev/ vătuindu-le/ împotriva frigului/ croindu-le cămăşi/ de borangic/ împotriva zăpuşelii.” (Confesiune) Străbătând literatura universală, paşii către (şi în) postmodernism ai poetului devin siguri şi probează continuu echivalenţa, omogenitatea, unitatea liricii sale. Şi când versul său se apropie de marinism (considerat în valoarea lui artistică, şi nu în excesele sale), şi când barocul îi devine axa lirică preferată, şi când se declară a fi „primul produs livresc/ (Aristot, Filip, Olimpiada,/ Netinav, Por împărat, Levdacus,/ Ptolemei şi Filon,/ Candusal şi Talistrada,/ Darie şi Eraclie)/ care a învins Realitatea.” (Primul testament)
Prin tot ce scrie, prin felul în care se manifestă și trăiește, Dorin Tudoran rămâne un spirit lucid, nonconformist, însingurat, pe drept nemulţumit de reaua re/alcătuire a vremilor.