Jan Zigu trebuia să-i spună lui Valentin Balotă un lucru foarte important. De când se cunoscuseră, aprecia la acest tip lipsit de ambiţie şi răsfăţat, un fel de frate mai mare, înalt şi suplu, cu ochii de păpuşă care spune „mama”, faptul că îşi păstrase virtutea şi demnitatea fără eforturi suplimentare, ceea ce nu era cazul său, care doar în clipele de mare inteligenţă arăta aceste calităţi. Dacă l-ar fi întâlnit în urmă cu 10-15 ani, alta ar fi fost situaţia.
Rupe un ciorchine de căpşunică, un strugure negru şi parfumat. Boabele, ca pluşul. Sparge mai mult în dinţi două, trei, patru, apoi începe să se zbată în el însuşi ca o pasăre care s-a înecat cu un grăunte prea mare. Strugurii n-aveau nicio vină. Care-i problema cu mine? Trăiesc după voia lor, muncesc la ordinul lor, duminica şi toate sărbătorile, supraveghind elevii şi adunând alături de ei prune, porumb, fructe de pădure, sticle şi borcane, fier vechi, minţind, înjurând, mârâind. Casa memorială, clădirea şcolii şi curtea semănând cu un padoc, sălile de clasă sinistre, drumul plin de pietre, vântul care bate numai din faţă, viscolul nemilos mi-au făgăduit iubire veşnică şi vor să mă ţină prins în satul Bădila. Îşi clatină capul spre stânga şi spre dreapta. În acest timp, scoate de câteva ori sunetul psî!
– Trebuie să fac ceva. Am aşteptat atâta vreme…, spune, scăpând dintr-o singură înghiţitură de dumicatul din gâtlej.
Faptul că putea petrece o duminică pe placul său era o adevărată răzbunare. Mai întâi dorea să reia începutul părţii a doua a lucrării, acolo unde toţi aşteptau ca el şi ea să cedeze puterea în mâinile fiilor. Încercase şi altădată, dar ideile nu se legau. E prea mult? Mă apasă ceva? Să recapitulez: în timpul congresului, bătrânul activist a vrut să spună că, dar nu a fost lăsat să spună, el a zis lăsaţi-l să spună, toţi au început să huiduie, apoi să aclame în picioare. Unul și cu altul l-au implorat să nu-i părăsească şi să fie faraonul lor până la moarte. Începu să scrie. Masa de la fereastră rivaliza cu cea din bucătărie: farfurioare, ceşti, borcanul cu zahăr. Norii, agăţaţi de casă şi de stâlpi. Prin copaci mai sunt frunze, pe lângă garduri iarba păstrează reflexe verzui. Un curent de aer, o răbufnire de vânt, trânteşte poarta de la drum. Toamna se schimba în iarnă doar în calendar. Nu mai simte nicio tragere de inimă să lucreze. S-a săturat de decepţii. Închide bloc-notesul. Îl ascunde în cutia cu orez. Aici nu-l găseşte nici dracul! În 15 minute ajunge la Valentin şi stă pe scaunul cu spetează.
– Am belit-o!
– Suntem partea pasivă a Europei.
– Bâzâim ca nişte aparate electrice demodate.
Dialogul a continuat până când s-au format scântei la contacte, iar mirosul de sulf s-a împrăştiat peste tot.
– Un scurtcircuit adevărat nu este posibil, a conchis Valentin, gân-
dindu-se că ar fi cazul să schimbe vorba.
– Semne de îngrijorare există. Activiştii sunt trimişi pe teren în fiecare zi. Instruirile se ţin lanţ.
– Le citeşti frica pe chip.
– Nici lor nu le face plăcere să fie bătuţi la cap.
– Săracii! Cei mici speră să ia locul celor mari.
– E prea de tot. Unii secretari de partid coordonează adevărate servicii sexuale. Dacă-i cade vreuna cu tronc şefului, se fac luntre şi punte ca să i-o ducă în pat.
– Se vorbeşte de cabane de vânătoare, de case de protocol.
Despre toate astea se vorbea în tren, la cozi, la benzină. Oamenii foloseau cuvinte singure sau legate, cuvinte blânde sau aspre, exprimând nădejdea, îndoiala, rugămintea, porunca, linguşirea, însoţeau cuvintele de zâmbet, de gesturi, de stropi de salivă, de mirosul tutunului. Cuvintele ieşeau din guri fără dantură, ca şi printre buze frumoase, în orice moment al zilei, dar mai cu seamă în tura de noapte, cu măsură, cu patimă, umil, ameninţător. Toate îl duceau pe român doar în apropierea ţintei visate, pentru că cineva le schimbase puţin direcţia, şi cuvintele, ca și oamenii, erau cocoşate, suferind de boli ale coloanei vertebrale. Da, vorbele schimbaseră de atâtea ori traseul stabilit de gândire, şi cei doi bărbaţi recunoşteau asta. Cine însă devia direcţia vrăbiuţei zgribulite care în ultima clipă a renunţat la pomul din stânga şi îl alege pe cel din dreapta? Dar acel motănel buburos de ce nu pleca din mijlocul şoselei, putând fi lovit de o maşină?
– Ei bine, ce-ai vrea? Un înger în comitetul central? Te-ai gândit ce-ar păţi?
– L-ar omorî cu ranga.
– Nu cu ranga, cu plutoniu 200.
– Sau l-ar interna într-o secţie de psihiatrie cu gratii la ferestre.
Ce vorbeau erau tâmpenii, încercând să se agaţe de o iluzie în timp ce fugeau de ea. A te elibera, a trăi, a călători erau adevăratele idei în numele cărora spuneau toate astea. Se priveau pe ei înşişi situându-se într-o lume mai bună. Desigur, nu puteau vorbi liber la serviciu, acasă, cu vecinul, cu şefii, dar rămânea un fapt care nu putea fi negat. Eu sunt Jan Zigu, tu eşti Valentin Balotă. Nimeni nu e celălalt. Colegii de muncă? Vioi, râzând des şi zgomotos, exprimându-se în construcţii scurte şi preţioase, atacând pe alţii în discursuri lungi, se socoteau agreabili şi inteligenţi, dar mai mult de atât nu puteai conta pe ei.
Jan Zigu continua să stea pe scaunul cu spetează, cu bucile lui de ţăran din Goideşti, şcolit, cu buzele groase şi ochii şterşi, cu părul sur ca o coamă de cal. Îl simpatiza pe Valentin pentru mintea lui ascuţită, o comoară scoasă la vedere atât de rar, pentru că matematicianul vorbea puţin, încât, ascultându-l, nu se mai întreba dacă ce aude este adevărat. Aduse iarăşi vorba despre incidentul din congres. Bătrânul ilegalist chiar avusese o astfel de intervenţie? Stăpânii voiau să lase impresia că ascultă şi alte puncte de vedere. Lui, ce puteau să-i facă? Să-l ţină sub urmărire, să-i asculte telefonul, să-i oprească din când în când apa caldă. Nu-i puteau nici vindeca, nici agrava prostata, ulcerul, durerea de oase. Nu îndrăzneau să-l aresteze. Era un fondator. Toţi îşi începuseră ascensiunea sub ochii lui. Pe prispă, Jan Zigu îşi însoţea explicaţiile cu lovituri de pumn aplicate nucilor fragede. La mirosul vitaminei A, nările se dilatau, globii oculari se umeziră, deşi revoltat reuşea să-şi păstreze aerul bonom. Degetele grăsulii, unghiile tăiate rotund.
Discuţia îl făcea pe Jan Zigu să se simtă mai bine. Valentin zâmbea vag şi îl aproba, dând din cap fără oprire. Mireasma strugurilor grei. Se hotărî să abandoneze aerul acela de ascultător total, care îi schimba ridurile de pe frunte în zbârcituri severe. Umple-ţi gura cu boabe aromate, Jan Zigu, spune Valentin în gând, şi nu visa cai verzi pe pereţi. Eşti un adept al dezgheţului politic, al socialismului cu faţă umană, ce mai, dar nu vom schimba nimic fără americani.
Toamna încerca să plece o dată cu ţipătul gâştelor sălbatice, dar, până când vântul nu-şi va schimba direcţia, ştia că nu avea să se întâmple. Deasupra acoperişurilor prăfuite, cerul posac.
– Trecem şi peste asta. O scoatem noi la capăt.
– Te salut, popor român, dar nu te iubesc, pentru că ai fost un fraier. Când a spus în congres că vrea să plece, trebuia să plece, dă-l în brânză. În 2000 de ani am fost duşi de nas de atâtea ori.
– Fiecare generaţie cu naivitatea ei.
Valentin era de părere că orice om are un teanc de legende, aşa că nu se putea plânge că ascultă din nou întâmplarea petrecută în Sala Palatului, cu toate că poveştile oamenilor nemulţumiţi sunt lungi şi plictisitoare. În sfârşit, Jan Zigu se ridică în picioare. La supărare, unii nu pot sta aşezaţi, simţindu-se prinşi într-o cursă. Nu-i de mirare că încep să le tremure mâinile.
– Când a spus că s-ar putea retrage dacă asta vor, a încercat cineva să-l oprească?
– Toţi. „Nu se poate să ne lăsaţi”. Probabil că se uitau la el, cancerul îi săpase albii adânci în jurul ochilor, şi pe faţă, pete şi negi. Pac! într-o zi punem capacul pe sicriu şi îl ducem la mausoleu, dar de ea nu ne scapă nici dracul. Trăieşte o sută de ani. El singur o mai potoleşte pe Lenuţa Briceag.
Acum se aşază şi dă din cap în aşa fel încât gâtul pare înghiţit de coşul pieptului masiv şi de omoplaţii de muntean.
– Tot ce vrea el e ca lumea să-l iubească, să-l aclame şi să-l iubească.
Ochii lui deveniseră mai întunecaţi, buzele i se strângeau. Pe faţa lui Valentin apăru o anumită simpatie, dar nu faţă de cel care se agita lângă el, ci faţă de bătrânul analfabet, despre care, iată, afla că avea adenom de prostată, iar fiul cel mic, haiducul din Sibiu, început de ciroză. Jan, musafirul, zise:
– Hombre, nişte manifeste, ceva, putem şi noi să facem.
– Doar noi doi?
– Nu poţi avea încredere în nimeni. Le împrăştiem în faţa magazinelor, prin tren.
Dinspre Sărăţel se ridica o ceaţă subţire şi turma de oi care urca pe lângă puţul sec părea un cortegiu de strigoi. Se auzeau mugete. Nici de ciobani nu suntem buni. Stăpânul turmei nu ne-ar lua în seamă şi noi ne batem capul ca berbecii să facem manifeste. Suntem ca oile, umblăm căpiaţi, dacă o ia unul într-o parte, toţi se duc după el. În prăpastie sau înaintea trenului. Ce să-i răspundă? Ideea fusese a lui Jan, nu a lui. A acestui urs carpatin născut la poalele Penteleului. Bine, bine, Valentin Balotă, dacă vrei să fii preţuit numai pentru succesul la femei, stai deoparte, spune una şi alta, iar dacă ai măcar o poliţă de plătit, lasă-te pe mâna acestui om. Adevărata formă a protestului e acţiunea.
Duminica e pe sfârşite, eu am făcut o vizită şi Adela a făcut o vizită. Despre cea de a doua nu ştiu nimic. În legătură cu prima, am înţeles că m-ar putea paşte o mare primejdie şi că o percheziţie nu ar fi de dorit. Trebuie să lucrez cu grijă. Când m-au dat afară de la muzeu şi m-au trimis aici, ştiau cu cine au de-a face. Devenisem incomod. În Bădila sunt mai liniştit. Am cunoscut-o pe Adela, m-am căsătorit cu ea. La şcoală, am jumătate de normă. Nesupunerea s-ar putea să ne coste pe mine şi pe lunganul acesta. Facem manifestele din litere decupate din ziar. Ardem imediat deşeurile. Dacă ne băgăm într-o treabă periculoasă, măcar să o facem ca lumea. Să arăt că nu am o prună între picioare.
Ai fost un prost! Colegii tăi sunt mari în propagandă, la muzeul militar, la inspectoratul şcolar. Pe tine te-a luat gura pe dinainte de atâtea ori. Te-au exilat aici, să pui pe roate, vezi Doamne, o casă memorială. Să faci conversaţie cu strănepotul sclerozat al marelui scriitor. Cu ce te-ai ales? Cu Adela. Ei da, e o bucăţică bună. Să faci pe savantul cu școlarii din Bădila. Dar ei te iubesc. Crezi că o scoateţi la capăt cu manifestele? Aş putea. Atunci e în regulă. Merită să-i bagi puţin în sperieţi. Ajunsese să vorbească cu voce tare, fără să se teamă că-l aude cineva, de parcă spunea povestea cu lupul şi cu Scufiţa Roşie. Eu şi Valentin, un cuplu de disidenţi. Se simţi copleşit de prietenia acestui fizician solitar.
Puritatea serii îl emoţiona. Respiră mai uşor printre cele două rânduri de tuia şi de pini albi. Dacă spiritul lui ar putea emite o rază paralizantă care să imobilizeze energiile negative din Comitetul Central… Sunt mulţi care fac ceva, pe când eu mă gândesc la una şi la alta. Ca să ai succes, nu vorbi.
Îşi scoase căciula rusească de pe cap. Din grădină, locuinţa părea ancorată de un nor de praf. Urcă panta ca un bătrân cardiac, printre merişori în formă de inimă. Arbuştii aceştia îl impresionau prin culoarea frunzelor dese, ovale, cerate, care se ţineau strâns de ramuri. Mlădiţe puse în sicrie, pe cruci, în jerbe de flori nemuritoare. Bădila nu era un loc potrivit pentru el. Viaţa de la ţară e făcută pentru exaltaţi, cu condiţia să nu întreacă măsura. Datoria lui era să ctitorească, să consemneze şi să ctitorească. Acest refugiu şi această captivitate sunt provizorii. Urcă treptele de piatră, o siluetă masivă, balansându-şi umerii ca o gorilă, atent la echilibrul său. L-ar ruga pe Dumnezeu să-l redea aerului cald al dormitorului, vieții și bucuriei de a trăi, dar şi Dumnezeu s-a schimbat, nu mai e cel întâlnit în textele vechi, e un stăpân care îngăduie demolarea bisericilor şi interzicerea cununiilor religioase. Cei în vârstă nu suportă asta. Tinerii… Pe ei, istoria îi duce ca zefirul polenul, şi el, Jan Zigu, muzeograf principal şi profesor de istorie medievală, se va opune de acum încolo. Va merge mult mai departe. Şi dacă va da greş? Va pierde şi puţina prosperitate de care se bucură alături de familia pe care a întemeiat-o aici. Sistemul supravieţuieşte pentru că este suma celor 22 de milioane de laşităţi. Bărbaţii adevăraţi au uitat ce e curajul şi demnitatea, deoarece sapa şi coasa, volanul şi strungul, creta şi pixul nu te fac inteligent, ci te învaţă să te ghemuiești şi să ţii capul plecat.
Dacii cu numere mici, escortate de maşina miliţiei, se îndreaptă spre reşedinţa judeţului. Se întorc de la casele de protocol din munte. Zâmbi, aducându-şi aminte că odată a luat parte la o masă după un festival de tradiţii populare la Gura Teghii. Atunci a mâncat păstrăvi. Îşi dădu seama că gâfâia şi duse instinctiv palma în dreptul inimii. În general, nu era un sportiv, reacţiile lui erau anemice, energia limitată. Să alergi câteva ore după minge, să joci tenis de masă, pentru un bărbat tânăr din Bădila nu însemna mare lucru, dar pentru unul venit de la oraş era ocazia să-şi arate stângăciile. Avea doar atâta pasiune cât să-şi găsească un interlocutor agreabil. Cu obrazul cărnos, lat în umeri şi cu picioarele groase, prindea ultima frumuseţe a individului trăit bine.
Socrul lui aduna surcele, un bărbat de 60 de ani, cu dinţii rari, cu o faţă nerasă ca o scoarţă de copac plină de licheni. Bărbatul îi adresă un zâmbet rânjit. Omul acesta parcă e un câine bătrân. În timp ce îşi trage bocancii la uşă, îşi spune că acest câine din comparaţia lui s-ar putea să fie chiar el. Animalul care latră, dar nu muşcă. Intră mai întâi în bucătărie, unde lasă grămada de haine: puloverul şi ilicul de lână, mirosind mai mult a câine decât a oaie, pantalonii din stofă groasă, indispensabilii, cămaşa de piele, căciula cu urechi. Şi acum, trebuie să te gândeşti ce scrii pe manifeste, zise Jan Zigu, care, din contră, nu mai avea chef de manifeste. Congresul fusese o greşeală mare. Ce nevoie aveau ei să deţină toată puterea? Era mai bine dacă o împărţeau în bucăţi mai mici. Ai grijă ce faci cu ciornele.
Îşi învinse dorinţa de a nu se mai spăla şi încălzi puţină apă pe aragaz. Oglinda lavoarului îi arăta o mutră rotundă, o sănătate îndoielnică, şuviţe de păr înspicat, sprâncene stufoase, vibrând toate în apele nitratului de argint, mutra unui om nehotărât care încerca să pară ce nu era. Jan Zigu privi mai atent şi văzu un Jan Zigu incomod, un Jan Zigu hotărât şi un ins pe care nu ştia dacă oamenii se puteau bizui ca să schimbe puţin istoria. Mai multe teancuri de bileţele scrise cu litere decupate din „Scânteia” puteau avea un rezultat semnificativ.
(Fragment din romanul Piatra cu lilieci, în curs de editare)