cronica ideilor
OTILIA UNGUREANU

DANIELA PETROȘEL. KITSCHUL, UN CONTINENT ÎN EXPANSIUNE

Articol publicat în ediția 6/2024

Daniela Petroșel, autoarea unor importante volume de teorie literară – Retorica parodiei (2006), Era mașinii. Despre postumanism și imaginarul tehnologic în literatură (2014), Ficțiunea metodelor critice (2021) – ne propune o nouă incursiune critică, prin care urmărește reconfigurarea teoretică și practică a kitschului. Numit sugestiv Kitschul. Funcții literare, disfuncții culturale, studiul analizează evoluția acestui fenomen, sensurile variate, ariile în care se manifestă, alături de modificările apărute în paradigmele estetice de-a lungul timpului. Întrebările provocatoare – Ce este kitschul? Cum se explică popularitatea lui? De ce nu este kitschul artă? Care sunt diferențele dintre kitsch și artă? Cum devine kitschul un „mesager al răului”? Care sunt implicațiile politice ale kitschului? Are kitschul numai valențe negative? – devin catalizatorul unui demers care, prin pluriperspectivisme, se adaptează celei mai importante trăsături a acestui fenomen – proteismul.

Identificarea desenului din carpetă, miza primului capitol al cărții, presupune redefinirea kitschului, pornind chiar de la etimologia termenului. În linii mari, analiza urmărește aici relațiile dintre kitsch și artă, cultură de consum, romantism, postmodernism, câmp sau contexte politice. Înțelegerea kitschului pleacă de la accesarea celor mai importante teorii critice din această zonă, majoritatea străine, fapt care subliniază nu doar lipsa studiilor românești de acest tip, ci și necesitatea unor lucrări precum cea de față. De la delimitarea direcțiilor generale de abordare a kitschului – prima, manifestată înaintea izbucnirii celui de-al II-lea Război Mondial, interpretează kitschul ca pe o trăire estetică falsă, în esență demonică (Clement Greenberg, Theodor Adorno, Ludwig Giesz, Gillo Dorfles), iar cea de-a doua îl privește ca pe un fenomen firesc al dezvoltării modernismului (Umberto Eco, Matei Călinescu, Thomas Kulka, C. E. Emmer, Celeste Olalquiaga, Herman Broch, Abraham Moles) – la propunerile particulare – kitschul formal (Tadeusz Pawlowski), kitschul dulce (Robert C. Solomon), kitschul ca stil (Sam Binkley), kitschul și popularitatea lui (Thomas Kulka), kitschul ca simulacru al fericirii (Bert Olivier), relația kitschului cu modernitatea (Roger Scruton), kitschul din perspectivă pedagogică și sociologică (Abraham Moles), kitschul ca formă de artă (C. E. Emmer), kitschul ca instrument eclectic (Matei Călinescu), kitschul și arborele lui genealogic (Karsten Harries), kitschul atotcuprinzător (D. McDonald), kitschul ca modalitate de a uita moartea (Saša Horvath), perfecțiunea formală a kitschului (Clement Greenberg) sau kitschul ca mijloc educativ (John Morreall și Jessica Loy) – autoarea se orientează cu agilitate prin labirintul teoretic construit uneori din imagini contradictorii, ghidând în același timp și cititorul, în scopul coagulării unei imagini de ansamblu. Impresionează consistența documentării, modul în care se cartografiază acest spațiu imens al teoriilor literare despre kitsch, cât și reparcurgerea minuțioasă a studiilor, alături de înregistrarea atentă a punctelor incandescente ale fenomenului. Problematizările, validarea sau, dimpotrivă, detașarea de opiniile analizate, alături de argumentele pertinente și exemplele accesibile, decupate uneori chiar din fluxul nostru existențial, demonstrează un spirit critic lucid, ancorat în prezent, care nu se teme de tăieturile clare și își delimitează ferm poziția. Se (re)construiește astfel nu doar o bază conceptuală, ci sunt actualizate și rețelele care se nasc odată cu verificarea dimensiunilor multiple ale kitschului.

Fenomen complex, infiltrat în aproape toate domeniile, kitschul pare scris în „codul genetic” al omului modern și postmodern, având, fără doar și poate, pe lângă implicațiile estetice, implicații psihologice și morale. Notând inițial lipsa de gust, amestecul de stiluri, imitația – prin care omul modern, cu pretenții artistice, accesează o formă de existență luxuriantă – kitschul își lărgește paleta de semnificații, iar în epoca postmodernă se instalează pe ecrane, stimulând (și) trăirea colectivă, consumismul, refugierea în clișee, autoamăgirea sau experiențele artistice false. Migrând spre interiorul uman, el hrănește dorința de evadare din realitate, sentimentalismul, afectarea sau nostalgia, devenind un „semn” al individului care „vrea să fie mințit cu promisiunile unei existențe lipsite de amenințările unui exterior real” (p. 51). Kitschul ajunge în cele din urmă să umple spațiile goale ale existenței umane, fiind în același timp, așa cum subliniază Daniela Petroșel, și „un simptom al unei lumi ce și-a pierdut atât conștiința esteticului, cât și dimensiunea religioasă a existenței” (p. 54).

Greu de prins în ramă, sumă de indeterminări și contraste, mereu în mișcare, kitschul, din orice punct de vedere am privi, scapă clasificărilor sau încadrărilor exacte. Suntem atenționați, chiar de la început, asupra caracterului intuitiv al delimitărilor: „Catalogarea drept kitsch a unui text, obiect, fenomen etc. se sustrage adesea activării unor principii lejer aplicabile și măsurabile, de vreme ce multe elemente din teoria frumosului țin de impalpabilitate și evanescență. Pare a fi vorba, mai degrabă, de acel je ne sais quoi, ce se rezumă la nivelul percepțiilor, dar refuză încadrarea într-un set de reguli sau o descriere precisă” (p.30). Așadar, vorbim despre un fenomen cameleonic, care cere nu numai curaj în interpretare, ci și precauție, atitudini de care autoarea dă dovadă din plin, căci experiența de teoretician îi oferă siguranță a mișcărilor, verticalitate critică și coerență în parcurgerea unui traseu analitic plin de tentații și capcane.

Exercițiul delimitării teritoriului supus analizei, într-un spațiu imens al cuantificărilor, este reluat și în cel de-al doilea capitol al lucrării, căci, observă Daniela Petroșel, „simpla folosire a cuvântului kitsch cere circumscrieri suplimentare: lume kitsch, stil kitsch, literatură kitsch, obiect kitsch. Despre care dintre ele vorbim când folosim cuvântul kitsch?”. Ni se propun astfel patru direcții analitice ale kitschului literar: literatură contra kitsch, literatură despre kitsch, literatură ca și kitsch, kitschul ca literatură. Alăturat, șapte forme deformate – scrierile lui Titu Maiorescu, considerat a fi „primul vânător de kitsch din cultura română” (p. 120), kitschul romantic al lui Dimitrie Bolintineanu, kitschul social și literar al lui I. L. Caragiale, cele trei tipuri de kitsch din textele lui Ion Minulescu, kitschul și modalitățile de evitare a kitschului la Liviu Rebreanu, kitschul colaj al lui Anatol Baconsky,kitschul insular și postmodern din romanul Femeia în roșu scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș – nuanțează această perspectivă provocatoare, care se proiectează din nucleul teoretic în miezul fierbinte al textului. Ceea ce interesează aici nu este kitschul brut, ci cel discret, inserat subtil în texte ca practică discursivă. Analiza evidențiază funcții coexistente ale kitschului literar: funcția critică alături de cea recuperatoare, funcția de legitimare națională împreună cu cea de seducere a publicului feminin, funcția educativă și cea de conservare ideologică, funcția generatoare de mutații la nivel paradigmatic și cea de satirizare a lumii. Concluziile acestei părți a studiului desăvârșesc focalizarea de la distanță, decantând tensiuni și forme ale dialogului cultural: „Cu imaginea publicului cititor în minte – o constantă a acestor scriitori, totuși, foarte diferiți – autorii și textele selectate traduc tensiunea dintre moda traducerilor și romanul original (Dimitrie Bolintineanu), dintre legitimarea națională și ipocrizia literară (Titu Maiorescu), dintre lichefierea valorică a lumii și rigiditatea textului (I. L. Caragiale), dintre filosofie și literatură (Liviu Rebreanu), dintre tehnică și atitudine poetică (Ion Minulescu), dintre Est și Vest (A. E. Baconsky) sau dintre pastișă și parodie (Femeia în roșu)” (p. 244).

Pentru că „investigarea kitschului nu poate fi un proiect încheiat” (p.237), Daniela Petroșel ne sugerează și alte căi de acces la nivel analitic, printre care kitschul ca practică mimetică instituționalizată, kitschul literar în romanul de mistere, teatrul bulevardier sau textele proletcultiste, kitschul ce traversează formele (pseudo)culturale ale epocii, kitschul arhitectural, kitschul turistic sau cel religios.

Actualitatea lucrăriide față nu mai are nevoie de argumente. Nu doar o categorie și nu doar un concept, kitschul este una dintre realitățile culturale aleepocii în care trăim. Acest studiu este valoros nu doar pentru faptul că secționează, cu precizie chirurgicală, o zonă puțin discutată în spațiul românesc, ci și pentru că oferă delimitări clare și perspective unificatoare, prin selectarea atentă a tipurilor de kitsch și evaluarea lor practică, utilizând un discurs tonic, bine articulat și perfect accesibil. Pe lângă acestea, lucrarea devine implicit o adevărată oglindă a adevărului – uneori destul de incomod – care trece automat prin fața obiectului, dar și prin fața fiecărui cititor, ca individualitate. Omniprezent, disimulat și seducător, cu o uimitoare putere de convingere, kitschul este parte a unui mecanism prin care omul ajunge în cele din urmă să se (re)conecteze cu lumea din care face parte, o lume care promovează trăirile sublimate, experiențele comune sau fericirea fără obligații ca remedii ale neliniștii existențiale, ale fricii de moarte sau ale solitudinii. Condamnabil și totuși privit cu o oarecare înțelegere, kitschul oferă ocazia unor pertinente reflecții.

Lucrare de referință în teoria literară românească, de care nu se va putea face abstracție, cartea Danielei Petroșel conturează un veritabil portret al kitschului, macro și micro perceptibil, văzut de la distanță și de aproape, din exterior și din interior, construit cum altfel decât cu ajutorul „pieselor” disparate, care au finisaje perfecte, forme brute sau margini fluide.

 

Daniela Petroșel, Kitschul. Funcții literare, disfuncții culturale,

Editura Eikon, 2023