ROMÂNIA LITERARĂ 19-20 / 2024
Din 3 mai. La ancheta „Despre cronica literară, encore et toujours” (realizată de Cristian Pătrășconiu) răspund 46 de scriitori, între ei: 1) Gabriel Chifu: Se afirmă că în evaluarea critică doar valoarea unei cărți contează, sentimentele, de simpatie sau, dimpotrivă, de antipatie, de ostilitate ale criticului față de autor nu trebuie să afecteze judecata de valoare asupra acelei cărți. Asta într-o lume ideală. Însă, în realitate, știm, lucrurile nu stau așa: de atâtea ori resentimentele primează, sub masca onorabilă a exigenței critice sunt demolate cărți de valoare ori, invers, în funcție de interes, sunt ridicate-n slăvi exerciții literare modeste. Tranzacționismul a devenit un fel de molimă a criticii de întâmpinare. Întâlnim exasperant de multe cronici complezente sau chiar mincinoase, care sunt expresia unui troc la scară largă, cu favoruri reciproce între actanții vieții literare. 2) Mircea Bârsilă: Poate că „dezinteresul“ cronicarilor în ceea ce privește impunerea unor direcții literare noi este de fapt o reacție generată de constatarea că starea psihologică generală în postmodernitate (neliniște, dezorientare ontologică, amploarea culturii consumerismului devenită stil de viață, tot mai dominanta componentă numită mass-media etc.) înglobează, așa cum observa un alt mare critic literar (Gheorghe Grigurcu), și „o stare de oboseală a creației“. 3) Gellu Dorian: S-a observat înlocuirea criteriilor de valoare şi a celor estetice cu partipriurile şi prejudecăţile, cu tămâierile şi prezentările la contrapartidă, fie în jurul unor reviste, în care se scrie doar despre anumiţi scriitori, fie în grupări ce au devenit eliminatorii pentru o categorie destul de mare de scriitori. În astfel de situaţii evidente, apare fenomenul de eclipsare a spiritului critic în spaţiul public. 4) Vasile Igna: Apele sunt tulburi, progresismul, revizionismul, cancelismul sau correctionismul nu sunt simple -isme, ci fenomene reale. Cine le aplică fără minim discernământ neagă evoluția organică, ineluctabilă, a culturii/ literaturii, anihilând din start nu doar eficiența, ci și nevoia spiritului critic. 5) Ion Bogdan Lefter: „Critică de întâmpinare“, cu accent – adică – pe primul termen?! Opiniile diferă. Cercurile literare profesioniste constată de ceva vreme un declin dramatic în materie. Simptomele de suferință sunt mult mai discrete în zonele de creativitate mai rarefiată. Iar veleitarii, cu cât mai bine organizați în grupuri, grupări, grupulețe, cu-atât mai vocali se pronunță de-a dreptul împotriva criticii, pe care o resping sau chiar o urăsc, căci le-ar pune în față o oglindă demascatoare. 6) Irina Petraș: Astăzi, oricine își poate „comanda“ o carte și, din păcate, mult prea des, oricine poate găsi apoi un „critic“ care să-i scrie o recenzie „contra cost“. Evaluarea s-a diluat și s-a „democratizat“ în asemenea măsură încât a dispărut ideea de instanță larg acceptată. În mod straniu, tot ce se scrie azi are oricând la îndemână certificate de genialitate. Tu ești liber să spui ce crezi, dar ai și libertatea de a nu fi crezut oricât de eliberată de subiectivism îți e interpretarea. Rămâne să decidă în final marele evaluator, Timpul. 7) Marta Petreu: Citesc și aud că, mai nou, criteriul estetic este pus sub semnul îndoielii. Or, numai valoarea estetică a unei cărți îi dă acesteia dreptul de apartenență la literatură. 8) Ion Pop: Cât despre spiritul critic, cred că s-a cam deteriorat la noi în ultima vreme. Sunt prea mulţi comentatori, să le spun „de serviciu“, care laudă superlativ cărţi nule, – e destul să urmăreşti, pentru poezie, ce se citează din ele. Că asemenea semnalări se fac contra plată, nu îndrăznesc să spun cu toată gura, – este şi multă incompetenţă, lipsă de spirit analitic, lipsă de gust. Pe deasupra, politica de grup cultivă încă exclusivismul sau supralicitarea unor autori pe criterii de „tovărăşie de drum“, viciind adesea grav judecata de valoare. 9) Adrian Popescu: Fără criteriul estetic, arta devine ideologie, de stânga sau de dreapta. Lozincile nu fac o literatură, nici bunele intenții o lume mai bună. Dacă revenim la amalgamarea esteticului cu politicul, ne semnăm decesul cultural. 10) Răzvan Voncu: Aș atrage atenția că, după 1960, nu mai vorbim, maiorescian, de autonomia esteticului, ci numai de primatul esteticului. Criticii impresioniști nu sunt niște troglodiți incapabili să înțeleagă complexitatea textului literar care, pe lângă valoarea estetică, mai conține și alte fascicule de sens. Primatul esteticului, însă, ne avertizează că dacă un text nu are valoare ca literatură, nu are valoare nici ca altceva, oricât de nobile sau de generoase ar fi intențiile autorului. 11) Mihai Zamfir: La noi în țară, mai ales după 1989, în ciuda atmosferei de libertate totală, în ciuda absenței cenzurii, în ciuda multiplelor posibilități de a te informa, de a călători etc., aproape că nu mai există critică de întâmpinare. De ce? Există sau sub forme incipiente, sau rudimentare. Marii critici care să urmărească literatura pas cu pas s-au dus, au dispărut. În sumar (selectiv): Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, I.T. Morar, Robert Șerban, V. Spiridon, Dan Stanca, Horia Gârbea, N. Oprea, Gh. Glodeanu, Gh. Grigurcu, Ștefan Mitroi.
APOSTROF 4 / 2023
Nicolae Manolescu, „Îngerul cu o carte în mână”: Mă obsedează de ceva vreme întrebarea dacă ultima carte dinaintea morții (e vorba de moartea acelora care au citit toată viața) are vreo semnificație. Cum nu prea cred în simboluri, mi-am răspuns mie însumi că nu are. Asta nu m-a făcut să renunț la a încerca să aflu ce carte a ținut în mână îngerul de la căpătâiul celor care au citit până în ceasul din urmă. În alte pagini, In Memoriam Nicolae Manolescu: 1) Valentin Tismăneanu: Câteva lucruri îmi par într-adevăr importante în ceea ce priveşte personalitatea intelectuală a lui Nicolae Manolescu. Să le luăm pe rând. Primul ar fi colosala sa capacitate de absorbţie şi de evaluare a ideilor. Era într-adevăr un văzător de idei. Nu un văzător oarecare, ci un clarvăzător. Al doilea, integritatea estetică, faptul că nu făcea rabat în raport cu ceea ce considera valoros. Antologia poeziei române interbelice a produs un seism în viaţa literară şi chiar în politica românească. Se reconsidera canonul oficial. Lucrul se petrecea în timpul precarei noastre destalinizări… 2) Vasile Igna: Nicolae Manolescu n-a fost un sfânt, avea, de altfel, o relaţie oarecum echivocă cu Divinitatea, o acompaniase mereu cu mitologiile şi cu productele fanteziei, „viaţă nici pe de-a-ntregul reală, nici pe de-a-ntregul inventată“. A fost, e adevărat, şef, lider, pontif, făcător şi desfăcător de ierarhii şi Liste pe care viitorul (de a cărui înfăţişare era din ce în ce mai sceptic) va da seamă. A fost, pe rând şi deodată, toate acestea, deoarece era îndreptăţit să fie. 3) Adrian Popescu: Regretatul critic român s-a pronunţat tranşant despre valorile considerate de el rezistente în timp, respingând sau minimalizând mulţi autori, care i-au purtat toată viaţa pică. Inclusiv la moartea sa, cum am fost informat. 4) Nicolae Oprea: În dinamica fenomenului literar, experienţa ne demonstrează – cel puţin până la controversele din actualitate întreţinute de exponenţii noii generaţii – că în structura oricărei reviste de profil coloana vertebrală este consolidată de cronica literară, prin titularul ei. Întrucât reprezintă centrul focal al unei publicaţii care are ca principiu programatic evaluarea critică a literaturii contemporane şi, bineînţeles, orientarea cititorilor spre cărţi de valoare autentică. Călătoria livrescă a celui mai longeviv cronicar literar din literatura română începe, după lecturi intensive, în 1962… 5) Ion Bogdan Lefter: Dispariţia lui Nicolae Manolescu e şocantă ca a oricărui om în plină activitate. Chiar dacă ajunsese la o vârstă avansată, conducea Uniunea Scriitorilor şi România literară cu mână fermă. Era întotdeauna prezent, cu mare conştiinciozitate, „la serviciu“. Şi a scris constant pentru revistă, număr de număr, săptămână de săptămână, editoriale şi alte mici comentarii literare, mai larg-culturale sau pe teme politice, sociale, educaţionale, de cele mai multe ori polemice. Nu încetinise ritmul, părea că va continua aşa mult şi bine. În sumar, selectiv: Ioan-Aurel Pop, Emil Hurezeanu, Simona Popescu, Dan Gulea, Ștefan Melancu, Iulian Boldea, C. Cubleșan, Alice Valeria Micu. Dosar Lucian Blaga de Marta Petreu.
CONVORBIRI LITERARE 4 / 2024
Ovidiu Pecican (interviu realizat de G. Motroc): Românii au un noroc istoric masiv și recurent, orice par să creadă destui dintre ei când apelează la tactica bocitului pe seama soartei ingrate. Întâi, că nu au pierit „canibalizați” de marea de slavi dimprejur, că și-au știut afirma propria identitate… Apoi am avut norocul de a ști să ne articulăm propriile state în evul mediu, deși șansele erau minime, pe lângă puterile dominante regionale survenind în regiune încă una, aspră și dură (tătarii). Alt noroc uluitor: țările române nu au fost islamizate (ca Albania și Bosnia, de exemplu) și nu au pierit cu totul (precum Bulgaria și Serbia; ori ca puternica și semeața Polonie de până la un moment dat). Nu au fost nici dezmembrate de tot, precum Polonia, suferind doar rapturi parțiale, ce nu au distrus nucleul incandescent (pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei, a Cadrilaterului și, pentru o vreme, a Transilvaniei nord-vestice). Dimpotrivă, în sec. al XVIII-lea, din motive diverse care nu aveau nimic de a face cu mărinimia sau generozitatea politică, ba Rusia, ba Austria, ba Prusia au pus la cale unirea românilor. A trebuit să treacă un pic de timp până să se decidă românii înșiși că e un lucru important de realizat. Baftă mare am avut și cu instalarea la cârma țării a unui rege neamț, serios și tenace. El ne-a adus prosperitate, a cucerit independența și ne-a transformat în regat, sporind statutul țării. Apoi, alt noroc nemaipomenit, dar acesta este notoriu: la finalul Primului Război Mondial, țara noastră s-a întregit, tocmai pe când alte țări își pierdeau teritorii, ba chiar și statutul de care beneficiaseră (adio Imperiu Habsburg, adio Imperiu Otoman). După Al Doilea Război Mondial, alt noroc istoric: am recuperat o parte din teritoriile smulse din România Mare (nord-vestul Transilvaniei). La căderea comunismului am regăsit libertatea și democrația, fie și ezitant. Dar curând – la scara istoriei – după aceea, am fost acceptați în cea mai serioasă alianță defensivă din lume (NATO), în clubul țărilor democrate europene reunite (UE) și în parteneriat strategic cu puterea hegemonică a lumii (SUA). Dacă trece cu bine și generația de politicieni mediocri, înguști, fără viziune și amenințați de alții și mai siniștri, fără să păgubim țara și națiunea în chip major, acela va fi norocul fundamental al sec. al XXI-lea… În sumar, selectiv: C.M. Spiridon, Nora Iuga, M. Cimpoi, I. Papuc, Gh. Grigurcu, C. Cubleșan, Th. Codreanu, Mircea Platon, Mircea A. Diaconu, I. Holban, Radu Florescu, G, Vulturescu, Cristian Livescu, C. Dram, V. Spiridon, A.D. Rachieru, Antonio Patraș, I. Lascu, Gellu Dorian, Teodor Baconschi, N. Georgescu, Simona Modreanu, Valentin Talpalaru, Cristina Chiprian, Adi Cristi.
DISCOBOLUL 1-2-3 / 2024
Gheorghe Grigurcu, „Jurnal”: 1) Senectute. Să nu mai ai în față decât câteva pagini albe. Nimic nu pare terminat, nici viața, nici moartea. 2) Introspecție: o aviditate a eului de sine însuși. 3) Scriptor. Stă în fața oglinzii cu senzația că stă în fața infinitului. 4) Într-o existență plină de succese, defectele de caracter sunt împinse la suprafață, astfel cum într-o vară intens solară apare seceta. Fenomene naturale ambele. 5) Slăbiciunile apar la vedere atunci când nu te mai poți împotrivi lor. În restul timpului stau în umbră, active, cum altminteri? În alte pagini, Iulian Boldea (interviu realizat de Victor Marola): Selecția cărților comentate este valorică și empatică, am scris și scriu despre cărțile care îmi spun ceva, care îmi plac, în care am încredere, dar nu scriu despre cărțile care nu mă conving. În ultima vreme observ multă încrâncenare de natură extraliterară, care privesc instituții ale literaturii, observ o radicalitate care ar putea fi demnă de cauze mai bune, după cum remarc și o nefirească neașezare ce reiese din impulsuri intempestive, din prejudecăți și dizarmonii. Opinia mea este că literatura română contemporană are nevoie de mai mult echilibru, de mai multă maturitate a judecății, de o doză mai mare de luciditate în perceperea și evaluarea propriei condiții… Pe de altă parte… cuvinte precum „poet”, „scriitor”, „intelectual” par compromise, devalorizate, prin abuz, lipsă de acoperire; astfel de cuvinte au ajuns să nu mai însemne aproape nimic, din pricina hărniciei grafomane lipsite de substanță. La Aniversări, Mircea Popa – 85 (interviu realizat de Georgeta Orian): Dacă aș fi exilat într-un pustiu, nu aș putea rezista să nu iau cu mine poeziile lui Eminescu, deși multe dintre ele le-am învățat pe de rost. Ele îmi sună atât de românește, ca formă și ca fond, încât drumul spre adevărata artă, cu ochii ațintiți spre absolut, trece în chip obligatoriu prin simțirea sa dumnezeiască. La Exegeze, Marta Petreu: Pentru cultura română, Filozofia stilului (1924) este de o uimitoare noutate… După Blaga, stilul se modifică nu prin legica internă a artei, ci „de la epocă la epocă”, în funcție de valoarea centrală care animă la un moment dat năzuința formativă; iar când se modifică, schimbările se petrec nu doar în artă, ci în toate domniile existenței umane. În sumar (selectiv): Romulus Bucur, Ion Pop, Al. Cistelecan, Ion Buzași, Cornel Nistea, N. Oprea, Dumitru Augustin Doman, Lucian Scurtu, Gh. Schwartz, Mircea Stâncel, Marta Petreu. Mircea Bârsilă, Ion Neagoș, Monica Grosu, Ovidiu Pecican, Mihai Barbu, Elisabeta Bogățan.
CAIETE SILVANE 4 / 2024
Viorel Mureșan, la Cronica literară: Dintre cele câteva elemente de paratext, care ne pot conduce spre miezul operei, corespondența scriitorilor stă pe același plan cu jurnalele, memoriile sau interviurile. Scrisorile îmbină valori documentare, biografice, psihologice și, dacă aparțin unor scriitori însemnați, chiar intuiții și semnificații estetice. Reproducerea lor facsimilată, atunci când este posibilă, radiază și câteva linii care pot întregi din unghiuri absconse portretul eului creativ. Editarea, astăzi, a unei culegeri de scrisori venite din trecutul recent, este cu atât mai salutară, cu cât această formă de comunicare își trăiește amurgul. În alte pagini: Marcel Lucaciu, „Neliniști răzlețe”: Scriitorul nu este un paj al teoriei literaturii și, ca atare, el are perpetua disponibilitate de a experimenta, de a schimba registrul stilistic, de a se căuta pe sine însuși, în meandrele epicului, ale liricului sau ale dramaticului, cu o încrâncenare și o tensiune niciodată aceleași. Cu adevărat importantă este acea risipire a sensibilității sale, în fiecare atom al materiei, în tot și în toate, mai exact, întru totul… Uneori, trebuie să treci prin gurile iadului, dacă vrei să găsești lungul și anevoiosul drum către tine însuți… Și Ioan F. Pop, „Texte de trecut (in)existența”: Există un anumit grad de ipocrizie sofistică în încercarea de a salva decadenţa comportamentală prin intermediul valorii estetice, chiar dacă acestea sunt privite în relativa lor incongruenţă. Având în vedere faptul că dimensiunea axiologică a unei opere este pretabilă la decantări şi la multiple interpretări subiective, pe când evidenţa comportamentală poate fi mai clar evaluată şi tranşată, se încearcă o inocentare şi disculpare atitudinală dinspre registrul estetic spre cel etic. Numai că atunci când talentul este folosit ca să scuze imoralitatea, acesta se perverteşte, mărind amploarea culpei morale. Nici talentul, nici chiar genialitatea nu pot anula decăderea morală, infamia, inumanitatea. Fenomenul estetic nu se judecă moral, după cum nici imoralitatea nu poate fi salvată cu o prezumtivă calitate estetică. În sumar (selectiv): Daniel Săuca, Carmen Ardelean, Imelda Chința, Adrian Lesenciuc, Alice Valeria Micu, Menuț Maximinian, Doina Ira-Tăutan, Gh. Moga, Al. Jurcan.
SCRISUL ROMÂNESC 4 / 2024
Andrei Șerban, la Teatru: Când în Oedip rege de Sofocle protagonistul își dă seama că și-a omorât propriul lui tată și s-a căsătorit cu propria lui mamă, nu-și mai înțelege locul într-o lume pe care nu mai poate să o privească. El își dă seama că, dincolo de al meu, de a mea, legate de paternitate/ maternitate și de alianța conjugală, se pune și întrebarea vinei, a responsabilității: e oare vina mea? SUNT RESPONSABIL EU? Oedip, departe de a fi vinovat el însuși, ispășește un păcat, o transgresiune inițială, o greșeală cumplită care a avut loc demult… Cine sunt eu? Păcatele cărui strămoș trebuie să mi le asum? Accept să plătesc pentru vina sângelui? Cum pot să am compasiune? În alte pagini, Andrei Codrescu, „De ce nu pot vorbi la telefon”: În America, unde am ajuns în 1966, telefonul era foarte scump și eu eram foarte sărac. Dacă aveam ceva grav de transmis, nu moartea, pentru că în America nu se vorbește deloc de moarte, și încă și mai puțin la telefon, ne duceam la vecinul cu telefon și-l rugam să ne lase să-l folosim. Ceva grav de genul „Poți să-mi împrumuți un pol?” era neapărat urgent. În fine, în anii următori s-a relaxat telefonul, dar eu nu. Orice convorbire telefonică era (și este) chin. Nu mai sunt așa de speriat când sună, dar în 1971 mai aveam încă intactă o bază de frică primară care mă paraliza, ca și cum moartea și Securitatea forfoteau sub viața cotidiană. Și Carmen Firan, „Consistența tăcerii”: De curând un psiholog american specializat în traumele create de războaie, dictaturi, sărăcie, dislocări îmi vorbea despre tăcerea vindecătoare obținută prin meditație, rugăciune și crearea unei liniști interioare combinată cu pacea minții. Eliberarea de suferință prin tăcere, ca terapie post-traumatică. Discuția a mers însă mai departe, la încărcătura morală a tăcerii în momente istorice dramatice. Asta departe de implicarea într-un conflict pentru a nu încuraja forțele răului, este un aspect. Doar că tăcerea poate însemna și acceptarea unor injustiții sau tragedii, prin detașare sau punere la adăpost în speranța unei salvări individuale dintr-o dramă colectivă. Lașitate sau complicitate? Să nu denunți răul, să alegi tăcerea în locul protestului, să eviți a lua atitudine de teama că vei suferi consecințe, să recurgi la tăcere în loc să-ți faci vocea auzită pot încuraja mișcări periculoase sau destructive. Tăcerea poate fi citită în dublu sens, tăcere acuzatoare și tăcere încărcată de vină. În sumar (selectiv): Florea Firan, C. Cubleșan, Elena Ștefoi, Dan Duțescu, Gabriela Păsărin, Adriana Iliescu, Mihai Ene, Ioan Lascu, Adrian Cioroianu, D.R. Popa, Anca Mizumschi, Rodica Grigore, Adriana Iliescu, Ion Parhon.