Născut în Bobota Sălajului, satul în care s-a crezut o vreme că și-a încheiat existența pământească Gheorghe Șincai, Corneliu Coposu (n. 1914), după școala primară în satul natal, este adus în 1923, de către tatăl său, protopopul greco-catolic Valentin Coposu la liceul din Blaj, lucru care îl nedumerește la această vârstă: „Am pășit nedumerit – cu icoana închipuirii înșelată de aspectul mohorât al realității, în satul modest de pe Târnave, cu școli multe, cu preoți mulți și cu mulți școlari. Atunci desigur, n-am înțeles de ce mă ducea tata peste patru județe, în târgușorul semănat cu ziduri înnegrite de vreme…”
După terminarea liceului este avocat și ziarist, secretar personal al lui Iuliu Maniu; mai târziu ar fi dorit să participe la revederile colegiale, organizate de colegii săi blăjeni, dar, fie din cauza războiului, fie a detenției în închisorile comuniste – și cea de la Râmnicu-Sărat avea regim de exterminare –, sau a domiciliului forțat, n-a putut participa. A reușit abia în1983, când se împlineau 53 de ani de la absolvirea liceului. La această revedere am fost invitat să particip și eu de către absolvenții blăjeni organizatori și, pentru că nu mai aveau profesori în viață, iar Ștefan Manciulea era bătrân și nu se putea deplasa, am fost solicitat să țin tradiționala „lectio brevis” sau „lecție de dirigenție”. Am vorbit despre tradițiile culturale ale Blajului. Desigur cu destulă prudență, pentru că referitor la Blaj se putea vorbi numai despre meritele sale în istoria învățământului și a culturii. Dar pentru că la asemenea manifestări participau, fără să știm, și organe ale Securității, iată cum este consemnată expunerea mea la revederea colegială din 1983: „Impresionante au fost expunerile referitoare la istoricul școlilor blăjene. Apreciază îndeosebi expunerea susținută de către tânărul profesor de Limba și literatura română Ion Buzași, în urma căreia revederea se transformase într-un adevărat cenaclu literar”. A luat cuvântul și Corneliu Coposu, un domn distins, cu părul cărunt, vizibil marcat de anii de închisoare și suferință. Printre altele a făcut referire și la expunerea mea: „Domnul profesor, nu i-am reținut numele, ne-a ținut o expunere informată despre trecutul Blajului, dar n-a spus un lucru esențial. Blajul nu era Blaj, adică nu era capitala culturală a românilor ardeleni, timp de secole, dacă nu era Unirea religioasă cu Roma. Este un adevăr axiomatic acesta: Blajul ca metropolă culturală este o consecință directă a Unirii religioase cu Roma…” Este o apreciere atât de apropiată în semnificația ei profundă cu aserțiunea P.S. Iuliu Hossu tot la aniversarea bicentenară a orașului: „Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat «Noi vrem să ne unim cu Țara!» și fără aceasta nici Unirea din 1918”.
După terminarea studiilor liceale, se conturează și mai ferm, în conștiința sa, modelul omului politic – Iuliu Maniu, artizanul Marii Uniri; de aceea, urmează ca și acesta studii juridice la Cluj și, în paralel, își începe activitatea ziaristică. În această perioadă îl cunoaște Gabriel Țepelea, un fruntaș al Partidului Național Țărănesc, care-i creionează un portret memorabil: „Îl revăd pe Cornel Coposu de atunci: înalt, bine făcut, cu ochi inteligenți, de o largă comunicativitate, cultivând prietenia dintr-o pornire lăuntrică”. După terminarea studiilor juridice și a obținerii doctoratului în drept, activitatea lui Corneliu Coposu se desfășoară pe două coordonate: activitatea politică și ziaristică. Activitatea politică este stimulată de Iuliu Maniu, al cărui colaborator apropiat și secretar particular devine, încredințându-i-se funcții de înaltă răspundere, până la cea de secretar general adjunct al Partidului Național Țărănesc.
Anul 1940 – an tragic în istoria țării prin Dictatul de la Viena cu sfâșierea Transilvaniei – determină stabilirea la București a lui Corneliu Coposu; alături de Iuliu Maniu și de alți fruntași politici ardeleni denunță marea nedreptate istorică făcută Ardealului în articole cu solidă argumentare istorică și juridică, cu rânduri în care se manifestă, din nou, marea lecție de patriotism a Blajului, căci tânărul gazetar Coposu înfățișează câteva „busturi sufletești”: Inocențiu Micu, Simion Bărnuțiu, Iuliu Maniu ș.a., pentru a insufla nădejdea într-o apropiată zi a dreptății. Câteva fragmente sunt profund revelatoare pentru scrisul energic și lapidar al celui care cunoștea de la Blaj „tradiția istorică a Ardealului românesc”. Inocențiu Micu: „a fost cel mai mare arhiereu al neamului nostru. Prin puternica lui personalitate de luptător neînfricat, Inocențiu, cel dintâi episcop al Blajului, s-a înscris în istorie ca cea mai de seamă figură politică a veacului său. Preot cucernic al Bisericii Românești Unite cu Roma și strălucit conducător al iobagilor treziți la viață, Inocențiu Micu rămâne, pentru zbuciumul nostru milenar, energia creatoare din care s-au plămădit conștiința și lupta națională și dorul de libertate al poporului nostru asuprit… Inocențiu Micu este, pe dreptul, socotit ctitor al Blajului și tot ce a însemnat Blajul pentru noi, lui i se datorează.” Simion Bărnuțiu: „În istoria noastră contemporană nu este alt chip cu relief asemănător celui al lui Bărnuțiu… Nimeni mai mult decât Bărnuțiu nu s-a însuflețit de ideile pentru care lupta Apusul luminat al Europei. Erau ideile dreptului natural, potrivnice despotismului politic, exploatării economice și nedreptăților de veacuri.” Iuliu Maniu: „Adorat ca un mântuitor de neam, nu-i, totuși, înger. Nu-i nici balaur, cu toate că e mai temut celor păcătoși, decât acest spectru legendar. E conducătorul dârz și aspru de obști, deschizătorul falnic de cărări istorice, idolul scump unui neam întreg.”
Nu este în intenția acestor rânduri omagiale o cronologie, fie și sumară, a unei vieți mărețe și dramatice, dar vom aminti că actul istoric de la 23 august 1944, îl are printre protagoniști (și desigur mai târziu – când a văzut cât de fals este prezentat acest eveniment și câți se împăunează cu realizarea lui – a încercat un sentiment de amărăciune); iar după instaurarea comunismului la 6 martie 1945 și până la interzicerea libertății presei s-a manifestat viguros gazetarul, din stirpea marilor ziariști ardeleni de odinioară, polemizând cu cei care se aflau în redacțiile ziarelor de orientare comunistă.
A înțeles că după instaurarea guvernului Petru Groza și după alegerile falsificate din 1946, asupra României vor veni ani de teroare și suferință; arestat în toamna anului 1947, a fost întemnițat 17 ani până la amnistia generală din 1964, trecând prin toate „bolgiile infernale” ale gulagului comunist. Întrebat cum de a rezistat unor asemenea torturi și suferințe, Corneliu Coposu a răspuns: „Mai întâi, credința în Dumnezeu, care a fost suportul principal prin care am depășit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat. În al doilea rând, am avut o miraculoasă siguranță în viitor, am avut certitudinea că nu voi muri în pușcărie, că voi supraviețui și voi fi martorul prăbușirii comunismului.” Sunt mărturisiri sincere și emoționante ale unui adevăr biblic rostit de Alexandru Vlahuță, un poet prețuit de cel omagiat și din care citează adeseori:
„Nebiruit e omul ce luptă cu credință!
El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i;
Că dincolo de truda și jertfa clipei lui,
În taină, vremea țese la sfânta biruință;
Că vuietele toate visează armonie,
Că… este o dreptate și… trebuie să vie!”
Învecinată cu rugăciunea, un suport moral i-a fost poezia de inspirație creștină; Corneliu Coposu este un reprezentant al poeziei carcerale, în care îmbină rugăciunea cu poezia, într-o meditație religioasă, chiar așa intitulată Rugă :
Cerne, Doamne, liniștea uitării,
Peste nesfârșita suferință.
Seamănă întinderi de credință
Și rodește roua îndurării.
Răsădește dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură,
Și așterne, peste munți de zgură,
Liniștea, iertarea și seninul!
După eliberarea din închisoare a respins orice ofertă de colaborare cu oficialitățile comuniste, așa cum a rămas într-o diplomatică rezervă și după 1990, când a fost ademenit cu onoruri și funcții de către liderii „emanați” chipurile din Revoluția din Decembrie. A devenit, cum era firesc, președintele Partidului Național Țărănesc, și așa cum și-a dorit, continuatorul testamentului politic al lui Iuliu Maniu, afiliind partidul la Internaționala creștină și inițiind Convenția Democratică, fără de care victoria în alegeri în 1996 a opoziției democrate nu ar fi fost posibilă. A inițiat aderarea României la Uniunea Europeană și la structurile euro-atlantice, dar cei care au avut șansa istorică să le finalizeze uită să pomenească măcar pe cel care le-a proiectat.
Într-o mărturisire despre răul pricinuit de stăpânirea comunistă asupra României de aproape o jumătate de secol, concepția sa este profund creștină, amintind rânduri cunoscute din Evanghelie: „complexul minciunii cred că este cel mai mare dezastru pe care ni l-au lăsat cei 50 de ani de comunism.” Este vorba de pervertirea sufletească printr-o educație falsă, duplicitară: „În sfârșit, ți-a luat casa, ți-a luat pământul – îți faci altă casă, îți cumperi alt pământ, ți-a luat îmbrăcămintea – îți iei altă îmbrăcăminte; ți-a distrus sănătatea – o repari în parte sau, dacă nu, te resemnezi că tot o să mori de o boală oarecare. Dar ceea ce s-a pierdut în educația a două generații nu mai poate fi recuperat.”
I se spunea Seniorul, nu atât pentru vârstă, cât mai ales pentru noblețea atitudinii sale civice și politice. A fost „obrazul neprihănit al României postcomuniste”, un „reper moral” – într-o semnificativă paralelă cu un alt ilustru reprezentant al spiritualității românești – Alexandru Todea, ambii fii spirituali ai Bisericii Blajului: Corneliu Coposu – în viața politică și Alexandru Todea în viața religioasă.
La aceste revederi colegiale a mărturisit emoționat că „a înțeles mai târziu, învățând povestea măreață a locului sfânt, care a întrupat destinul istoric al nației noastre. Din sufletul mare al Blajului – mare cât vrednicia lui bicentenară –, am rupt și eu o fărâmă… și am pornit cu ea în lume, pe drumul arătat de dascălii mei. Iar când am părăsit băncile școlilor în care au crescut, în dragoste de neam și lege atâtea generații, am fost pătruns de măreția Blajului”.