proză
VIORICA BOITOR

TIGAIA ROȘIE

Articol publicat în ediția 5/2024

Toma se trezi buimăcit când alarma de la mobil intonă tema filmului Psycho. Inima îi galopă ca un cal nărăvaș, dar reveni la normal înainte să cadă în hăul de unde nu mai exista cale de întoarcere. Scoase o mână dintre așternuturi și opri alarma. „Hotărât lucru, va trebui să schimb melodia”, gândi el. Privirea îi alunecă spre fereastră. Dimineața de octombrie îi aruncă o căutătură posomorâtă, dar își aminti că nu se anunțase ploaie și-i zâmbi ironic. Era o zi pe gustul lui. Înviorat pe dată, se sculă din pat și se pregăti să-și înceapă ziua, care se anunța favorabilă. De-ar fi știut că, astăzi, neglijența lui urma să curme viața unei ființe umane…

*

Toma Arghir era chirurg la un spital bucureștean. Înainte de Revoluție fusese directorul spitalului, dar, deși apartenența la Partidul de tristă amintire fusese oportunistă și nu fusese un șef mai rău decât alții, vântul schimbării îl înlăturase ca pe o tumoare din fruntea spitalului. Revenise, însă, la prima lui dragoste: chirurgia. Și chiar era bucuros că scăpase de hârțogărie și ședințe de partid interminabile și la fel de plăcute precum colonul iritabil. Singurele hârtii pe care trebuia să le semneze acum erau fișele pacienților. Ah, și actele de divorț.

Fraternizarea cu personalul din subordine îi fusese fatală mariajului. De unde până atunci nu intra în contact decât cu Consiliul medical al spitalului și nu schimba decât saluturi grăbite cu restul lumii, acum era printre colegi în fiecare zi și, nu după mult timp, a cedat avansurilor unei stagiare hotărâte să-și aprofundeze studiile pe anatomia lui. Este adevărat că nici nu exista mare dragoste între el și Delia, soția. Se căsătoriseră în ultimul an de facultate pentru a obține, cu ajutorul unui unchi din minister, repartiția în București, orașul lor natal. Aranjamentul mutual a funcționat cu precizia unei traheostomii până să calce strâmb: gărzi la ore diferite, prieteni din facultate care acționau ca un tampon și interesul comun de a înainta în carieră. Delia evoluase de la diabetolog la medic nutriționist, în opinia lui doar un ocol pe traseul pacientului până să ajungă, în final, tot sub cuțitul lui. E adevărat, opinia lui era influențată de mâncărurile experimentale ale nevestei cu boabe de care nu auzise neam de neamul lui: bulgur, amaranth, quinoa și alte grăunțe, de se simțea ca un papagal la fiecare masă. La rândul ei, Delia nu înțelegea de ce Toma este atât de refractar până ce, într-o iarnă, în urma unei entorse la mână cauzate de o căzătură pe ghețuș, a priceput ce înseamnă pentru Toma mâncare ca la mama acasă: cartofi, mazăre sau fasole înecate în suc de roșii. Practic, mama soacră gătea întotdeauna același fel de mâncare și doar schimba legumele.

Relația cu stagiara fâșneață se încheiase când, după rezidențiat, primise un post la un spital din Cluj. Dar animozitatea dintre Toma și Delia evoluase ca un cancer până ce hotărâră amândoi că nu mai e cale de întoarcere. Avocatul Deliei, cu agresivitatea unei fasceite necrozante, îl curățase până la os: casa pe care o construiseră împreună, mașina, cei doi băieți și cățelul lui îi reveniseră ei. Cică Mihai, băiatul cel mic, care nu catadicsise să-l plimbe măcar o dată cât au fost împreună, se atașase de el și ar fi suferit. Toma spumega, dar n-avea ce să facă. Mai mult decât atât, îi spălase pe creier pe cei doi băieți, de nu mai vorbeau cu el decât atunci când aveau nevoie de bani. De unde n-o iubise niciodată pe Delia, acum o ura din toată inima.

Din banii care îi rămăseseră în cont, Toma își cumpără un automobil BMW roșu, să moară dușmanii de ciudă și să arate că puțin îi pasă, deși acum nu-și permitea decât să stea în chirie, într-o garsonieră amărâtă, al cărei singur avantaj era proximitatea de parc. Pe atunci încă sperase că Delia se va răzgândi și îi va ceda cățelul. Bobeck, o corcitură simpatică de terier, era de o inteligență rară și avea nevoie de plimbări lungi și de activitate. Cinci minute în curticica din spatele casei, doar cât să-și facă nevoile, nu erau nici pe departe îndeajuns. Trebuie că bietul cățel era tare nefericit.

Delia își refăcuse viața cu Sebastian Pop, șeful secției de oncologie, secția cu rata de mortalitate cea mai mare din spital, cum i-ar fi plăcut lui Toma s-o împungă pe fosta, dar știa că ar fi fost nedrept.  Era ușor nedumerit de alegerea ei. Deși un medic bun, Sebastian nu era cine știe ce arătos, dimpotrivă. Scund și cu o burtă proeminentă, era de-a dreptul caraghios pe lângă Delia, pe care natura o înzestrase cu nuri din belșug: un păr bogat, vopsit într-o nuanță de roșu-sângeriu, care-i curgea valuri până spre talia subțire, ochii verde-vitriol, inteligenți, tenul luminos care reflecta alimentația sănătoasă și picioarele cu mușchii bine definiți de exercițiul fizic zilnic. Arăta superb. Bine a zis cine a zis că femeile cu adevărat frumoase sunt ori proaste, ori rele.

Într-o zi, la nici două luni de când se pronunțase divorțul, fosta lui secretară era în birou cu niște acte de semnat din partea actualului director, când în pragul ușii apăru Delia. Mirat de vizita neașteptată, Toma se adresă secretarei:

‒ Te rog rămâi, să fii martoră dacă i se răsucește capul la 180 de grade sau se transformă în vârcolac.

Secretara zâmbi amuzată și o întrebă pe Delia:

‒ Vă servim cu ceva?

‒ Nu, mulțumesc, dragă. Nu stau mult.

‒ Dumneavoastră doriți ceva, domnule doctor?

‒ Un crucifix și niște apă sfințită mi-ar prinde bine, glumi el, convins fiind că Delia venise să-l stoarcă de bani ca o vampiroaică. După ce secretara plecă, o întrebă: Cărui fapt îi datorez neplăcerea vizitei tale?

‒ Sunt bine, mulțumesc de întrebare, îi replică Delia. Și băieții sunt bine. Mihai se gândește să-și continue studiile în Olanda și ar vrea să facă niște meditații, să învețe limba. Mă gândeam că, în calitate de tată iubitor, ai vrea să participi la costuri.

Toma plecă ochii, să nu i se vadă fulgerele din privire, și simți că i se ridică tensiunea. Luă o înghițitură de apă să se calmeze și-i răspunse zâmbind strâmb:

‒ Firește. Mă bucur că are gânduri de viitor așa de frumoase. Doar că aș fi dorit să le aflu de la el. Nu crezi că, în calitate de mamă iubitoare, ar trebui să te asiguri că are o relație sănătoasă cu părintele de același sex?

Delia ridică din umeri.

‒ Nu pot să-i impun nimic. E mare acum, este capabil să-și facă propriile alegeri. În fine, continuă ea ridicându-se să plece, o să se bucure că îl susții. Îți trimit la sfârșitul lunii amănuntele financiare.

*

Anii trecură blând peste Toma. Fusese dintotdeauna un bărbat bine. Înzestrat cu un metabolism harnic, făcea tot ce-i stătea în putință să accelereze și mai mult arderile: plimbări lungi în parc, vara juca tenis și iarna squash, iar de băut nu bea decât cel mult un pahar la cină. Nu credea în băutul de dragul băutului; în plus, considera că-i de datoria lui să-și păstreze mâna sigură cât mai mult timp posibil. Părul grizonat era încă des, doar în creștetul capului se forma timid o chelie, cât o monedă de cincizeci de bani, pe care, deocamdată, reușea s-o mascheze expert, cu șuvițele din jur. Iar ochelarii, pe care era nevoit să-i poarte, îi confereau o notă de distincție aparte. Așa stând lucrurile, nu ducea lipsă de admiratoare, dar Toma, după două relații dezastruoase, nu mai voia decât legături pasagere, fără obligații.

În acea dimineață fatidică de octombrie, se sculă vioi din pat, se primeni și merse în bucătărie. În timp ce își prepara cafeaua la ibric, tare-tare, cât să aducă lingurița în prag de infarct, dintr-o dată liniștea dimineții fu spartă de zgomot de tocuri pe parchet. Madam Florescu, vecina de sus, se trezise și făcea parada modei pentru motan. „Ah, nu înainte să-mi beau cafeaua. Nu puteai să mai stai în pat încă 10 minute, hoașcă bătrână?” se lamentă el în gând, iritat ca de fiecare dată când îi tulbura pacea fie în creierii dimineții, fie noaptea târziu. De fapt, pentru ea alesese melodia care-i sfâșia tihna somnului în fiecare dimineață. O ataca subliminal ca Norman Bates pe blonda aia sub duș, la stilul bate șaua să priceapă iapa. În zadar, însă.

După cincisprezece minute, se sui în mașina BMW roșie, prietena lui de cursă lungă, care-i fusese credincioasă timp de mai bine de zece ani, și se lansă în aventura zilnică din trafic, spre spitalul unde lucra ca medic și unde, azi, avea programate două operații. Merse bară la bară până la Piața Unirii, după care coti la stânga, pe Splaiul Independenței. Traficul se mai decongestionă, așa că acceleră până la limita ilegală să recupereze din timp. Imediat după Podul Cotroceni frână brusc când îi ieși în cale un Beagle, care trăgea după el un bărbat pe jumătate adormit. Toma zâmbi, dar imediat își aminti de bătrânelul Bobeck, pe care cutra de nevastă-sa i-l suflase la partaj și zâmbetul i se transformă într-un rictus biliar. Oftă și își continuă drumul. „Să nu uit mâine să merg la service să schimb cauciucurile de vară”, se atenționă el.

Când ajunse la spital, constată că-și uitase mobilul acasă. „Pagubă-n ciuperci”, gândi el. „Barem nu mă bârâie nimeni la creier.” În drum spre cabinet, se opri la recepție să facă o modificare în program, apoi se îndreptă spre lift, când i se păru că aude o voce cunoscută. Se întoarse și dădu cu ochii de fosta soție.

‒ Tocmai mă întrebam de ce au încetat păsările să cânte, îi spuse el în loc de bună ziua.

‒ Numai la păsărici ți-e gândul, i-o întoarse Delia.

Toma zâmbi. Simțul umorului era unul din puținele lucruri pe care le aveau în comun. Îmbunat, cât așteptau împreună să vină liftul, o întrebă:

‒ Ce fac băieții?

‒ Bine. Cu școala.

‒ Și Bobeck?

‒ Ce să facă? Probabil stă pe canapea și-și linge singur testiculele.

‒ Deci lipsa de afecțiune în casa aia e neschimbată. Mda, îmi amintesc.

Fu rândul Deliei să zâmbească. Tocmai atunci se apropie de ei o asistentă cu două bibliorafturi în brațe. Urcară toți trei în lift; Delia, care venise să-l vadă pe Sebastian, coborî la etajul 3, asistenta la etajul 4, iar Toma își continuă ascensiunea spre etajul 6, unde se afla blocul operator.

Pe coridor, în drum spre cabinetul lui, se întâlni cu asistenta Lia, cu părul verde ca al unei sirene, care ieșea din tura de noapte cu pas sigur, deși avea ochii înșurubați în ecranul telefonului mobil.

‒ Cât e ceasul? o întrebă el din mers.

‒ Mâine plouă, îi răspunse ea.

‒ Poftim?

‒ Poftim?

‒ Întrebam cât e ceasul.

‒ A! 8:09.

‒ Mulțumesc.

Dar Lia nu-l mai auzi. Sprintenă, se strecură în lift înainte ca ușile glisante să se închidă.

Toma începu prin a prelua cazurile de peste noapte de la medicul de gardă. Cei câțiva pacienți pe care-i avea în post-operator aveau o evoluție bună, iar pe unii dintre ei urma să-i transfere pe secție în cursul zilei.

La 9:30 avea programată o consultație cu un pacient trimis de doctorul Sebastian Pop, diagnosticat cu adenocarcinom pulmonar și propus pentru lobectomie.

Doctorul Arghir revizui tomografia computerizată și-l anunță că la acest diagnostic se impune o lobectomie, dar, din cauza poziției tumorii aproape de granița dintre doi lobi, s-ar putea decide intra-operator o bilobectomie. Îi solicită informații legate de alte persoane din familie care au necesitat spitalizare sau intervenții chirurgicale, apoi îl întrebă:

‒ Ce îmi puteți spune despre stilul dumneavoastră de viață în prezent? Faceți sport? Sunteți fumător? Consumați alcool?

‒ Nu. Da. Nu, răspunse pacientul.

‒ Fumați?! întrebă Toma crezând că n-a auzit bine. Deși ați fost diagnosticat cu adenocarcinom?

‒ Domnu’ doctor Pop mi-a zis că nu din cauza fumatului am făcut cancer. Cel mai probabil a fost o răceală netratată.

Toma rămase cu pixul în aer, nevenindu-i să creadă. Cum să-i spui unui bolnav de cancer că nu de la fumat i se trage, chiar dacă răceala netratată era o cauză posibilă. E ca și cum l-ai încuraja să fumeze în continuare.

‒ Și v-a spus că puteți fuma fără probleme?

‒ Nu… Dar dacă nu de la fumat m-am îmbolnăvit…

‒ Sfatul meu este să vă lăsați de fumat imediat. Operația și chimioterapia ulterioară au o rată mai mare de succes dacă ajutați și dumneavoastră cu un stil de viață sănătos, îi spuse Toma pe un ton neechivoc. Doctorul Pop v-a recomandat o dietă?

‒ Ăăă, după operație sunt programat la o doamnă, medic nutriționist. Delia Arghir.

Toma tresări. Mda, normal că Sebastian îi trimitea pacienți și Deliei. De data aceasta, însă, era de acord cu recomandarea. O alimentație echilibrată era importantă, iar Delia era foarte bună în domeniul ei. Numai de-ar asculta-o omul ăsta. La o țigară merg și excesele alimentare. Ce mai contează!? Doar răceala netratată e de vină.

La final o chemă pe sora-șefă și-i spuse să-i facă formele de internare, analize de sânge, să stabilească dacă este alergic la anestezie, spirometrie și, dacă totul era bine, să-l programeze pentru operație peste două zile.

La 10:30 Toma intră în prima operație din ziua aceea, o mediastinoscopie, în vederea recoltării unei probe de țesut, pentru stabilirea diagnosticului și eventuala stadializare a cancerului pulmonar de care era suspectat pacientul. Operația decurse foarte bine, după care Toma luă o pauză de masă. La întoarcerea de la sala de mese, se opri la cabinetul medicilor, să-și ia o cafea de la automat. La masă erau doctorul Pop, șeful de la oncologie, și un medic din subordinea lui, prinși într-o discuție profesională. Îi salută, apoi, cât așteptă ca aparatul  să-i prepare cafeaua, îl auzi pe dr. Pop continuându-și ideea:

‒ Daaa, e incredibil ce-a evoluat medicina în ultimii ani. Am un pacient care ar fi trebuit să moară încă de acum șapte ani, dar încă trăiește, se lăudă el.

Toma nu putu să reziste și-i aruncă peste umăr în timp ce părăsea încăperea:

‒ Iată încă o dovadă că atunci când bolnavul vrea să trăiască, medicina este neputincioasă.

*

Revigorat, după o jumătate de oră, Toma intră în a doua operație. Tumoarea pacientei afecta originea căilor respiratorii conectate la lobul superior drept al plămânului. Toma optă pentru lobectomie în mânecă, asta permitea îndepărtarea tumorii fără rezecția completă a plămânului. Operația era foarte dificilă și nu era executată decât de chirurgii specializați, dar avea avantajul că recuperarea pacientei urma să fie mai rapidă. După trei ore de măiestrie în sala de operații, Toma era istovit, dar foarte mulțumit de rezultat. Trimise pacienta la terapie intensivă, cu recomandarea să fie sunat dacă apar complicații.

Apendicectomia, ultima operație din ziua aceea, nu era specialitatea lui. Dar medicul de gardă avusese o urgență și-l rugase pe Toma să-i țină locul pentru o operație de rutină… „ca mersul pe bicicletă”, comentase el. La sfatul lui, Toma optă pentru intervenție chirurgicală deschisă, întrucât pacientul era supraponderal. Totul decurse minunat, până ce artera apendiculară cedă și întregul câmp operator se umplu de sânge.

‒ Tensiune arterială critică, anunță anestezistul, urmat ca la comandă de țiuitul alarmant al monitorului la care era conectat pacientul:

„Bip! Bip! Bip!”

‒  Aspiră, ceru Toma.

„Bip! Bip! Bip!” îl dădu replica monitorul de funcții vitale.

‒ Pensă!

„Bip! Bip! Bip!”

‒ Gelaspon!

„Bip! Bip! Bip!”

‒ Fir neresorbabil de 6×0!

„Bip! Bip! Bip!”

‒ Gata! anunță Toma, la care primi răspunsul liniștitor din partea aparatului:

„Bip!” … „Bip!” … „Bip!” …

Restul operației decurse conform așteptărilor. Pacientul fu dus la reanimare, iar Toma lăsă indicația să fie contactat imediat dacă apare ceva anormal în parcursul post-operator, indiferent de oră. Apoi, istovit, se trânti pe canapeaua din birou să-și tragă sufletul, după care își strânse lucrurile și porni spre casă.

Chemă liftul și, când sosi într-un târziu, intră, se salută cu medicul dinăuntru, care terminase el însuși programul și, în ultima clipă, înainte să se închidă ușile glisante, în lift se strecură Lia. Mirat, doar trebuia să intre în tură de-abia mâine, Toma dădu să o întrebe ce caută la spital, dar își trase de seamă. Lia apăsă pe butonul de la demisol și-i făcu semn să nu coboare la parter, împreună cu celălalt medic. Când ajunseră la demisol, misterioasă, Lia îi făcu semn să nu zică nimic și s-o urmeze pe coridorul lung și slab luminat. Toma ar fi vrut  să-i spună că  orice neregularitate descoperise acolo nu mai era de competența lui. Nu mai era directorul spitalului de ani buni. Dar curiozitatea învinse și păși pe urmele ei până la o ușă din capăt, de care Toma nici măcar nu știa că există. Lia scoase o cheie din buzunarul de la fusta de blugi, descuie ușa și-l trase înăuntru, într-o încăpere micuță, mobilată cu rafturi pline de ustensile de bucătărie.

‒ De unde ai făcut rost de cheie? o întrebă Toma.

‒ De la tanti Maria, bucătăreasa-șefă. Mi-a rămas datoare de când i-am luat tensiunea în fiecare zi, acum câteva luni, când s-a simțit rău. M-a înțeles, a fost și ea tânără odinioară, îi răspunse Lia și-l sărută lasciv.

Toma trecu cu grație peste amănuntul că tanti Maria probabil era de-un leat cu el și îi răspunse la sărut cu aceeași pasiune. Își plimbă mâna pe piciorul ei drept, sub fusta scurtă, sus, tot mai sus și constată că nu poartă chiloți. Se desprinse din sărutare cu un geamăt încântat și-i zâmbi întrebător.

Lia băgă mâna în buzunarul fustei și scoase un ghemotoc de dantelă roșie.

‒ Mi i-am dat jos cât te-am așteptat.

‒ Nebunatică mică, o alintă Toma și începu să-i maseze vulva cu degete versate, instruite la școala Delia de satisfacere feminină.

Lia își descheie nasturii de la bluza albă și dezvălui sutienul din aceeași dantelă roșu-provocator, sub care se ițeau, deja, sfârcurile excitate. Toma îi cuprinse cu buzele mamelonul stâng, prin dantelă, și începu să-l mozolească flămând. Lia gemu voluptuos, cam tare pentru confortul lui Toma, care își aminti dintr-o dată că nu încuiaseră ușa. Renunță cu părere de rău la sânul ei apetisant și-i astupă gura cu un sărut pătimaș, continuând să-i maseze clitorisul, umed de plăcere. Lia se desprinse din sărut și începu să gâfâie cu capul dat pe spate și ochii închiși, în timp ce el coborî, sărutându-i gâtul și pieptul, spre sfârcul care-l atrăgea ca un magnet. Nu după mult timp, Lia se arcui în extaz, strângându-i mâna între picioare. Simți că se scurge de plăcere și întinse o mână să se agațe de raftul de care era sprijinită. Gestul ei clătină structura nu foarte solidă și se trezi cu o tigaie în cap, care, în drum spre podea, îl lovi și pe Toma. Râseră amândoi.

‒ Noroc că nu-i de fontă, ca tigaia mea de acasă, comentă el amuzat, deși zgomotul  nu-l încântase deloc.

‒ E rândul tău acum, spuse Lia, întinzând mâna spre prohabul lui.

Dar Toma era epuizat după emoțiile ultimei operații și, fiind luat prin surprindere, nici nu apucase să ia pastiluța albastră. Îi îndepărtă mâna sărutând-o de la revedere și se scuză cum că-i grăbit:

‒ Rămâne pe data viitoare, îi promise el.

Toma o apucă de bărbie, o sărută scurt, îi făcu cu ochiul și ieși, lăsând-o să se facă prezentabilă.

*

Douăzeci de minute mai târziu, numai bine ce coti pe aleea care ducea spre bloc, când îi tăie calea un tânăr. Toma frână, dar cauciucurile obosite nu-l ascultară și mașina patină alarmant. Se spune că, atunci când ești pe moarte, revezi trecutul în ultimele clipe. Probabil atunci când ești pe cale să omori pe cineva, îți trece viitorul prin fața ochilor. Toma văzu cu ochii minții trupul aruncat în aer de impact, parbrizul spart, se văzu sărind din mașină, aplicându-i tânărului primul ajutor, respirație gură la gură, vecinii strânși ca la circ… Dar mașina se opri în ultima clipă. Tânărul îi lovi capota cu pumnul și strigă:

‒ Fi-ți-ar tigaia de râs!

„Ești varză!” gândi Toma răsuflând ușurat și, instantaneu, îi lăsă gura apă. „Ar merge o varză cu carne.” Se învioră imediat.

Primul lucru pe care-l făcu odată ajuns acasă, fu să verifice telefonul. Erau câteva numere necunoscute, probabil de la pacienți, și un apel ratat de la Costin, fiul cel mare. Formă numărul curios.

‒ Bună! Am văzut că m-ai sunat.

‒ Ah! Butt dial, explică el.

‒ Poftim?

‒ Adică am format cu fundul… Greșeală!

‒ Aha! Oricum mă bucur să te aud.

‒ Mda! mormăi Costin și închise telefonul.

Toma privi trist ecranul negru câteva secunde. Oare băieții lui îl vor ierta vreodată? Deși, la urma urmei, lor nu le greșise cu nimic. A plătit pensia alimentară la timp, a încercat să le fie alături ori de câte ori i-a permis timpul. Nu înțelegea cum reușise Delia să-i spele pe creier în halul ăsta.

De când divorțase, se specializase pe mâncăruri simple, dar făcute ca la mama acasă, cu mult bulion. După ce termină de gătit, puse tigaia pe pervazul ferestrei să se răcească și ieși o fugă să cumpere bere de la non-stopul de la parter. Când ieși din lift, dădu nas în nas cu vecina de sus.

‒ Bună ziua. Doamna Florescu, nu v-am rugat de atâtea ori să nu mai mergeți cu tocurile pe parchetul fără covor? o interpelă el.

‒ Ce să fac, tinere? Miou-Miou lasă o grămadă de păr, iar la vârsta mea mi-e greu să dau cu aspiratorul în fiecare zi, explică ea din mers și intră în lift nonșalantă, lăsându-l pe Toma fără replică.

„Parcă sunt în Zona crepusculară”, gândi el. „Sau baba e sclerozată de-a binelea.” Ăsta fu ultimul lui gând coerent. Printr-o nefastă aliniere a planetelor, tocmai atunci, un pescăruș se ciorovăi pentru niște firimituri de pâine cu un porumbel care se refugie de teama ciocului ascuțit, două etaje mai jos, pe coada tigăii lui Toma, puse la răcit. În secunda următoare, plonjară împreună spre asfalt. Porumbelul se redresă imediat, dar tigaia își continuă căderea liberă, urmată la mică distanță de tocană, și ateriză ca la punct fix, direct pe chelia lui Toma. La o primă vedere, vecinilor atrași de scena violentă le fu greu să-și dea seama unde se termina tocana și unde începea creierul însângerat al lui Toma.

A doua zi plouă, într-adevăr.