Întâlnim în versurile Florinei Carvaci o perspectivă pacifică, rezultat al absorbției clipelor curente într-o dispoziție luminoasă, în egală măsură pliată pe ființă și pe lume. O melopee a bucuriei cu disciplina propriei sale expresii, care evită nu doar secvențele analitice, ci și patetismul, cu un soi de sfială a firescului. Nu contrastul, ci naturalețea devine mediul unei tensiuni euforice de o remarcabilă persistență: „Îți scriu dintr-un oraș răscolit de galben,/ dintr-un oraș de apă./ Dintr-un oraș al castanilor înfloriți/ în Ziua Recoltei./ Îți scriu dintr-o lume care se clatină/ și curge./ Lumea mea vie…/ și mărăcinii înfloresc, înfloresc,/ în sfârșit am uitat/ înserarea, indiferența,/ amânarea./ Văd.” (Fără lentile de contact). Dacă vine frigul, acesta își îndreaptă drumul într-o surprinzătoare feerie similinupțială: „Frig, frig…/ și frigul coboară de la primul etaj,/ de la al doilea, de la al treilea,/ de la toate etajele unui bloc/ aflate în construcție aici,/ în apropierea camerei în care noaptea adună/ frigul tuturor străzilor,/ și mă îmbracă în pijama,/ ca pentru o petrecere a burlăcițelor,/ o seară dansantă,/ poetică,/ ca pentru o nuntă” (Din însemnările nocturne). Nimic nu oprește ființa de la efuziunea unor constatări asupra ambianței care sunt în fapt asupra ei înseși. Cu aerul de a veni din exterior, unda lirică pleacă de la un eu ce se subordonează lumii într-un chip victorios: „Uneori lucrurile nu sunt mai puțin frumoase/ decât un fascicul de lumină/ care trece dincolo de orice lumină socială./ De la verdele acesta vine inspirația” (Nopți venite din interior). Între mediul organic și cel citadin nu există nici o opreliște. Factorii lor trec dezinvolt spre o împletire a cărei spontaneitate devine un reper al trăirii, trupul uman aducând sensibila sa confirmare a procesului. O mistică naturistă coboară asupra priveliștii nuanțate de actualitatea unui obiect tehnic: „Copacul creștea din asfalt, violet,/ își desfăcea crengile, și crengile pătrundea/ prin geamul întredeschis/ se sprijineau de pereți,/ pereții deveneau strălucitori/ ca un adevăr abia descoperit,/ un adevăr violet, roșu, stacojiu,/ crește fructul dragostei,/ și rădăcinile copacului strălucesc/ și rădăcinile noastre cresc din rădăcinile copacului. (…) Erai aici,/ în carnea mea zidită piatră peste piatră,/ așteptând furia/ și briza ventilatorului/ care pun punct zilei de azi” (Descoperind adevărul).
Pentru a-și conserva starea de calm salvator, poeta obișnuiește a și-o indica inclusiv prin referințe la mediul stradal. Viața lăuntrică se sprijină precum de-un parapet pe un decor familiar: „Trec din realitate în realitate./ Las în urmă Parcul Central/ și Supermarketul Penny și Elegan-sul/ și Gara Veche și locul unde a căzut ultimul avion…/ și femeia merge în fața mea. La două nopți distanță./ Pădurea Vedea ne intră în ochi, cu copacii ei înalți,/ scrijeliți ca o cruce.” (În limitele fidelității). Evocarea episoadelor de viață constituie un punct de plecare către entitățile plutitoare pe un orizont cosmic. Materia se joacă cu irealul domesticindu-l. „O femeie înoată în aer,/ plutește în fluture,/ atinge cu picioarele centrul de gravitație al pământului/ la ora când soarele se oprește în dreptul umbrei/ și toți ai casei se așază la masă./ Se aud lingurile lovind blidurile de lemn/ și carnea de pasăre desfăcându-se de pe oase/ ca un cântec în Vinerea Mare” (Picturi pe sticlă). Spaimele, limitele, enigmele par suspendate într-o continuă jubilație în care își fac loc și decedații într-o surprinzătoare ipostază: „O noapte…/ și degete, căutând printre roci,/ cu grația Păsării Flamingo.// Nu este nici un secret la mijloc./ Totul este străveziu/ asemenea cerului prin care se văd morții/ solfegiind…” (Printre spaime). Diferențele dintre ființe, anotimpuri, și lumină dispar. O solidaritate a tot ce există pogoară aidoma unei benedicțiuni a normalității: „Și toamna aceasta care începe la mine/ și se termină la tine/ ca o stradă în construcție,/ ca un ochi de lumină/ prin care trec păsările iernii,/ ducând mai departe, cu fiecare frunză, poemul acesta/ în care am închis un castel de cuvinte,/ noi,/ tu, eu…” (Colecție). Nu mai puțin cuprinși de fervoarea ficțiunii apar părinții într-o imagine care, în ludicul său dezechilibru, ne amintește un tablou al lui Chagall: „Duminică./ Tata și tatăl mamei strâng mere./ Mere de aer, mere de sticlă/ în care au pus capcane pentru iepuri./ Unul abia întors dintr-o călătorie./ Celălalt plecat într-o călătorie./ Un car de flori în pragul casei./ Flori de piatră./ Mama citește din noul meu volum de versuri nescrise./ În verandă/ în jurul ei se învârt satul, câmpia, apele, lumina…” (Elipsă).
Asemenea trăiri consumptive la modul unui hedonism uneori nereținut cuprind și unele imprecizii, amnezii ce în fapt scot în relief fondul fericitor: „Azi am o stare din aceea… greu de descris./ Parcă toată lumea ta se revarsă în mine și mă umple. Ies din mine.” (Play). Sau: „Nu mai știu cine cânta melodia aceea./ Nu am memoria numelor./ Pentru mine nu există interpreți, ci doar muzică./ După cum spuneam, pe melodia aceea,/ ți-am atins (de la distanță) pielea,/ degetele au alunecat// pe o pârtie marcată cu capcane…” (Slalom). Textul devine un exercițiu cu variate referințe, de la cutezanțe suprarealiste până la menționarea gestului chirurgical la propriu, într-un nesațiu al concretului aidoma unei ebrietăți senzoriale. „Indiferent din ce unghi ai
privi,/ Poemul ți se lipește de mâini ca o miere de mai./ Te închide în mine ca pe un șarpe cu clopoței,/ ne ridică la cer/ să vedem ceea ce nu se vede./ Poemul înalță case acvatice,/ folosind tehnici de resuscitare./ Și câte priviri se înfig în poem./ Câte taie-n carne vie./ Poemul nu sângerează” (Picturi pe sticlă). Simțământul dominant pare cel al unei muzici celebrând comuniunea cu toate cele ce sunt: „Mă ridic și merg./ Casa vine cu mine./ Și umbrele ei vin,/ ca o melodie” (Locul în care am venit este locul din care am plecat). În concluzie avem a face cu o poezie în care distanța ce ne desparte de transcendență e dispusă a se retrage în baza unui imbold natural dăruitor, al unei lumi solare izbăvind existențialul: „Viața de aici este atât de aproape/ de viața de dincolo./ Spune-mi, ai văzut vreodată curcubeul verde ivit din adâncuri?/ La fiecare pas se deschide un cerc./ Nu vei ști niciodată cine pe cine a iubit./ Mă regăsesc fără nici o clipă, numărând…// Toate lucrurile frumoase vin din inerție,/ din magistrala soarelui care le străbate/ de la o extremitate la alta” (Argumentări, înaintea unei hotărâri definitive). Sau pe înțeles domestic: „Fericirea se fabrică aici,/ ni se ia pe mâini, pe haine,/ o purtăm cu noi prin toată casa, din cameră în cameră/ până la final” (Casa de iarbă). Florina Carvaci: exponentă a unui optimism emoțional deloc frecvent în lirica noastră actuală.
Florina Carvaci, Tageea, Editura Alfa, 2023