După douăzeci și șapte de ani de la Hamlet-ul lui Tompa Gábor, cu Adrian Pintea în rolul prințului danez, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a readus pe scenă – în zilele de 22, 23 și 24 februarie 2024 – celebra tragedie shakespeariană într-o montare având pe afiș titlul Shakespeare’s Hamlet. Tot de pe afiș aflăm că este vorba de o coproducție TNMSC și Cheek by Jowl, renumita companie teatrală înființată în 1981 de către regizorul Declan Donnellan și scenograful Nick Ormerod. Numele celor doi britanici domină, de altfel, partea mediană a afișului, sub care este prezentată distribuția.
Declan Donnellan este un vechi prieten al Craiovei, contribuind în decursul ultimelor două decenii la consolidarea prestigiului internațional al Festivalului Shakespeare prin producțiile de înaltă clasă pe care le-a adus pe scena Naționalului craiovean (A douăsprezecea noapte, 2006; Troilus și Cresida, 2008; Ce păcat că-i târfă de John Ford, 2016; Măsură pentru măsură, 2018). De anul trecut, când au montat Oedip rege de Sofocle (spectacol ce a repurtat, recent, un mare succes în turneul de la Madrid), Donnellan și Ormerod au devenit colaboratori permanenți ai teatrului condus de Alexandru Boureanu.
Asistentului de regie Laurențiu Tudor i-a revenit misiunea de a pregăti versiunea românească a textului decupat de regizor, cu fragmente preluate atât din a doua ediție in-cuarto de la 1604-1605, cât și din prima ediție in-folio de la 1623. A fost preferată cea mai recentă traducere, cea apărută la Editura Paralela 45 în 2010, revizuită și reeditată în 2016 la Editura Tracus Arte. Repetițiile au fost precedate de un îndelungat proces de selecție, pentru rolul Ofeliei organizându-se un casting la care au participat trei sute de actrițe cu vârsta până în treizeci de ani. Câștigătoarele au fost Flavia Hojda (Ofelia în variantă blondă) și Theodora Bălan (varianta brunetă).
Din complicata intrigă a textului original dispar scena întâlnirii străjerilor de la Elsinore cu Stafia regelui ucis, soliile trimise către și venite dinspre Norvegia, Horațio și Fortinbras. Dialogurile dintre Hamlet și Horațio devin scurte monologuri în care prințul cântărește mersul evenimentelor și își mărturisește (sieși și publicului) ce urmează să întreprindă. Povestea amplă, a relațiilor complicate dintre danezi și norvegieni, cu Fortinbras în ipostaza de al treilea fiu dornic să-și răzbune tatăl ucis, lasă locul unei tragedii familiale, în care conturile urmează a fi reglate între personaje consangvine.
Declan Donnellan s-a ferit să ofere un statement clar, o declarație de intenție, lăsând spectacolul să vorbească de la sine. Iar spectacolul vorbește… Personajele, costumate în veșmintele zilelor noastre (costume gri sau negre, cămăși albe apretate, cravate asortate – amintind de sobrietatea mediului corporatist), evoluează într-un spațiu îngust, încadrat de gradene. Scenografia, minimalistă, se reduce la un lung covor alb plasat în mijlocul dușumelei negre, încadrat pe fiecare latură de câte cinci taburete cubice, îmbrăcate în piele neagră. Mișcarea scenică se desfășoară, așadar, exclusiv pe axa longitudinală a spațiului de joc, ce reproduce planșa de scrimă. Duelul invizibil devine metafora centrală a spectacolului. Spectacolul începe cu replica inițială a unuia dintre străjeri („Cine-i acolo?”), după care se sare la primul duel verbal dintre Claudius (regicidul ce își numește nepotul drept succesor la tron) și Hamlet. Toate scenele ulterioare iau forma duelului dintre Hamlet contra restul lumii (fie că-i vorba de intrigantul Polonius, manipulata Ofelia, mult prea schimbătoarea Gertrude sau „prietenii” Rosencrantz și Guildenstern trimiși să-l spioneze pe prinț). Celebra replică „Restu-i tăcere” precedă scena finală, cea a duelului dintre Hamlet și Laertes, desfășurată după toate regulile disciplinei sportive care a dat României o campioană olimpică – spada. Și, fiindcă restu-i tăcere, această scenă a fost gândită ca una de pantomimă, la finalul căreia planșa albă este presărată de cadavrele membrilor familiei regale și Curții daneze. (Secvența aceasta amintește de finalul celebrei parodii Rosencrantz și Guildenstern sunt morți de Tom Stoppard.)
Spre deosebire de montările shakespeariene românești, punctate de lungi pauze pline de „subînțelesuri”, spectacolul oferit de Declan Donnellan excelează (în conformitate cu stilul de joc britanic) la capitolul velocitate, scenele succedându-se într-un iureș amețitor, pentru că într-un duel (nu-i așa?) nu există momente de respiro. Într-o sarabandă a ceremoniilor ciuntite, Hamlet sabotează festivitatea primirii sale la Curte de către Claudius; Claudius întrerupe piesa-în-piesă regizată de Hamlet, Polonius este înmormântat în secret, iar Ofelia (bănuită de suicid) nu are parte de o înmormântare creștinească; în fine, planul criminal al regelui se întoarce împotriva sa și a lui Laertes, transformând-o pe Gertrude în victimă colaterală. Montarea lui Donnellan și Ormerod este un thriller urmărit cu sufletul la gură, un duel invizibil în care Hamlet devine autor, regizor, actor, impresar, sufleor și spectator.
Am apreciat faptul că, spre deosebire de unii regizori români, tentați să monteze un Shakespeare în proză, adesea tălmăcit din alte limbi decât engleza, Declan Donnellan a pus accentul pe rostirea pentametrului iambic ca pentametru iambic, replicile în versuri neștirbind cu nimic interesul pentru ce se întâmplă pe scenă. Exemplar, la acest capitol, Angel Rababoc cu lunga tiradă a Primului Actor despre moartea lui Priam și a Hecubei sau același actor, secondat de Costinela Ungureanu, în declamarea distihurilor rimate din Uciderea lui Gonzago. Într-o postare pe facebook, la întoarcerea mea de la Craiova, unde am urmărit spectacolul din data de 23 februarie, am mulțumit extraordinarei trupe a Teatrului Național „Marin Sorescu” pentru superbul spectacol oferit. N-au fost cuvinte de complezență; cred că această montare va genera câteva nominalizări la viitoarea Gală a Premiilor UNITER, iar în pole position pe lista candidaților o văd pe Raluca Păun, care realizează, în travesti, un Polonius de zile mari. Însă la fel de bune au fost și interpretările lui Vlad Udrescu (Hamlet), Flavia Hojda (Ofelia) sau Claudiu Mihail (Claudius) – acesta din urmă și-a modelat replicile, discursul regal, parcă imitându-i pe „aleșii poporului”, care, invitați la ore de maximă audiență în studiourile de televiziune, își aleg cu precauție cuvintele, cu ezitări în frazare, urmate de modulări cât mai persuasive ale tonului. Într-o postare ulterioară, am adăugat: „Declan e ca un mare dirijor: niciun instrument n-a sunat fals și au fost scene (precum cea a budoarului, mamă-fiu) care, în umila mea opinie, au ieșit mai bine decât în toate montările și versiunile cinematografice pe care le-am văzut la viața mea.” Într-adevăr, scena budoarului, magistral interpretată de Vlad Udrescu și Ramona Drăgulescu, ne-a înfățișat două personaje ajunse, din motive diferite, pe culmile disperării, tensiunea dramatică acumulată neavând nimic de-a face cu demersul freudian al lui Ernest Jones, de atribuire a complexului lui Oedip prințului danez.
Închei aceste rânduri cu convingerea că Hamlet-ul lui Donnellan și Ormerod va rămâne o pagină de referință în istoria montărilor românești ale acestei capodopere.
Caseta tehnică a spectacolului: Regia artistică: Declan DONNELLAN; Scenografia: Nick ORMEROD; Asistent regie: Laurențiu TUDOR; Asistent scenografie: Adelina GALICEANU; Asistent mișcare scenică: Gloria BUCĂTARU; Muzica: Tibor CÁRI; Lupte scenice – scrimă: Antonie MIHAIL;
Hamlet: Vlad Udrescu; Claudius: Claudiu Mihail; Gertrude: Ramona Drăgulescu; Polonius: Raluca Păun; Ofelia: Flavia Hojda/ Theodora Bălan; Laertes: Alex Stoicescu; Fantoma: Eugen Titu; Rosencrantz: Cătălin Vieru; Guildenstern: Darko Huruială; Gropar 1/Al treilea actor din piesă: Marian Politic; Regele din piesă/ Preotul: Angel Rababoc; Regina din piesă/ Gropar 2: Costinela Ungureanu; Străjer 1: Mircea Mogoșeanu; Străjer 2: Mihnea Presură.