Primul raport ordonat cu lumea se constituie atunci când copilul se separă de mamă. Este vorba despre o separare psihologică, nu fizică, de cea fizică a avut parte la naștere, când a părăsit trupul ei și cordonul ombilical a fost tăiat, lăsând în urmă angoasa primară a bebelușului, care-și va căuta căile de elaborare toată viața, refulată fiind. Dar nu orice părinte are capacitatea de separare psihică de copil. Astfel, el va crește, dar va rămâne un copil căruia mintea mamei nu-i dă drumul să crească și psihic. Apoi, toată viața – lungul drum al maturizării – este o sumă de separări. Fiecare separare este o înțărcare. Ne separăm de părinți, de colectivele de elevi din fiecare etapă de școală, de joburi trecute pentru joburi viitoare, de iubiri, de prieteni, de copiii noștri. În cele din urmă, de viață. Maturizarea absolută este moartea.
* * *
Mă ucid câteva dintre ideile psihologiei de sorginte progresistă, atât de vehiculate azi de inepții din branșă. De exemplu, ni se predă optimismul drept coregrafie a vieții. Iluzionarea. Suntem învățați că a fi optimist ține de normalitate și că asta este viziunea potrivită asupra vieții, așa că trebuie să ne mutăm rapid în pozitiv, unde totul este roz. Chiar dacă totul în jur e ca dracuʼ datoria noastră este să vedem că e bine; doar astfel putem fi mulțumiți și doar asta e calea spre fericire. Cum ar veni, suntem îmbolnăviți întru bine. Da, dar viața nu e așa. Din contră, nimic nu-i bine, dar ești instantaneu încadrat printre spitalizabili dacă susții evidența. Nici nu ai avea nevoie de alt motiv pentru a fi veșnic pesimist, în afara celui că, din inconștiență, ți-ai adus copilul pe lume doar ca, în cele din urmă, să moară. Nicio altă izbândă a vieții nu poate compensa singura certitudine absolută: moartea. Dar dacă am fi suferit de luciditate, specia ar fi dispărut de mult. Iar despre cât de inconștienți suntem vorbește numărul celor care populăm planeta: 8 miliarde. Doar având cifra asta în minte, realizezi că nu mai e nimic de salvat.
* * *
Dacă nu plecăm în căutarea celui dinăuntrul nostru, vom rămâne identici cu ceilalți, cei mulți. Fericiții. Vom rămâne în obscuritatea de sine, în peștera personală. În religia tribului – nimic altceva decât gândirea magică a copilului de 3 ani, care se sperie de balauri și crede-n bagheta fermecată a zânelor. Vom fi condamnați la întuneric nu prin comandament extern, ci prin proprie alegere. Vom alege moartea din noi, în locul vieții care stă să răsară în orice clipă. Vom rămâne unul din mulțime și ne vom risipi darul care ni s-a dat. Și ne vom condamna copilul la aceeași soartă, prin propriul exemplu. Adică vom fi criminali. Fanatici ai întunericului, devenim criminali și condamnăm la crimă și la sinucidere și pe cel pe care, fără voia lui, l-am adus pe lume. Pentru că sinucidere este alegerea de a rămâne în bezna minții.
* * *
Oare nu ne-am săturat să tot scriem despre moarte, de parcă asta ne-ar rezolva cu ceva problema? Nu. Pentru că fiecare scrie despre moartea lui și o face din perspectiva fricii lui. Iar frica lui nu poate fi, niciodată, a altuia. Dar, cum despre propria moarte nu putem spune niciodată nimic, avem nevoie să ne acomodăm cu gândul ei, scriindu-ne frica.
* * *
Dacă viața e tulburătoare, este pentru că știm că în ea există nu doar iubirea, ci și moartea. Și dacă-i facem față, este pentru că există în fiecare dintre noi un nucleu narcisic care nu vrea să știe nimic despre moarte și care face ca eul să se simtă mereu triumfător asupra ei, negând-o. Moartea, ca trădare a vieții. Și, în același timp, ca apogeu al ei.
* * *
Azi, o pacientă care abia și-a îngropat bărbatul. Tragedia când cineva iubit moare nu este a celui care nu mai este, ci a celui care rămâne. Plângându-l pe cel dispărut, ne plângem pe noi înșine. Dispariția celui iubit ne aruncă în colivia sufletului în care stăm chirciți de-atâta durere, în timp ce mintea noastră se zbate într-o neînfrânată suferință expansivă, care ne împletește ființa cu cea a celui plecat, în gânduri și emoții pe care lumea nu le-ncape. Un hău se cască între suflet și minte și în hăul acela ne zbatem o vreme. Iar acolo suntem în pustiu, abandonați unui abis din care va trebui să ne reconstituim limitele. Căci nu doar cineva iubit moare, ci ne moare. Nouă și, totodată, și pe noi. Și rămâne să fim, mai apoi, cu ceea ce mai rămâne din noi, după ce cei iubiți au luat cu ei, pentru totdeauna, bucăți enorme din sufletele noastre, lăsându-le goale de ei. Nu doar ei rămân (nemaiexistând în realitate) în sufletele noastre, ci și noi rămânem ai lor și fără de noi, prin ceea ce ne confiscă, definitiv, prin moartea lor.
* * *
Singura certitudine absolută este moartea, iar gândul ăsta este atât de de-negândit încât, instantaneu, simți nevoia de a-l transforma, pe orice cale, în contrariu. Poate de aici, nevoia de a atinge absolutul prin iubire. Doar că nu oricui îi este dat și, chiar de i-ar fi, rămâne nedemonstrabil.
* * *
Suntem revoltați că lumea merge înainte, nepăsătoare, odată ce-am ieșit din viață. Și chiar dacă lumea s-ar cutremura la moartea noastră, și chiar dacă pământul s-ar despica, ar mai putea asta compensa ceva? Ce atâta văicăreală? Dar ce simplu e să tot scrii despre moarte comod instalat în viață, la căldura încăperii și cu o cafea alături.
* * *
Nu e cinic să spunem că moartea nu schimbă nimic? Un singur suflet sfâșiat dacă rămâne în urma celui care a murit, asta schimbă întreaga lume, căci lumea lui nu va mai fi niciodată la fel. Iar despre sufletul acela nu avem voie să spunem că e „nimic”, de vreme ce e un întreg univers.
* * *
Pulsiunile de viață și pulsiunile de moarte cu care venim pe lume, acești Cain și Abel ai fiecăruia dintre noi. Suntem, de la bun început, purtătorii certitudinii unei viitoare crime. Viața este nimic altceva decât așteptarea ca această crimă să fie înfăptuită. Venim pe lume condamnați să sfârșim Abel. Moartea, ca o crimă anticipată și care rămâne, pe veci, și de neoprit, și de nepedepsit. Secreta complicitate a pulsiunilor.
* * *
Cu cât moartea le este mai aproape, cu atât distanța față de cei care ne vor muri trebuie să fie mai mică. Nu punând distanță (încercând să ne punem la adăpost), ne vom micșora dorul de ei, ci tocmai punând-o, vom adăuga sfâșierii dorului o nouă dimensiune: vinovăția.