(atitudinea florii de cireș)
Ce este un om întreg? Cine poate fi numit un om întreg și echilibrat? Cel care nu-și pierde calmul, nici răbdarea? De la răsăritul soarelui până la apus? Uneori, în anumite situații, nu cele mai faste, răsăritul poate fi și la miezul nopții, când flăcările cuprind zone întregi din înălțimile și văile din Attica Greciei, spre exemplu. O realitate a verii și a vremurilor din ce în ce mai calde (nu neapărat din punct de vedere meteorologic).
Realitate și fapt mediatizat. Două ipostaze. Între ele curge viața cu timpul ei de tip Kairos sau Chronos. Kairos e timpul lui Dumnezeu, răgazul plăcut, tihnit. Viața cu gradele ei de suportabilitate, cu invitațiile ei de a ieși uneori din noi și de a privi lumea dintr-o altă perspectivă, curățată, înnoită, candidă. Pare ușor de zis: să nu ne pierdem calmul! Dar merită încercat, pentru că în toiul acestei atitudini avem șansa să gustăm adevărata viață. Aș numi-o atitudinea florii de cireș. Cea care se arată, se dezvăluie, îndrăgostită de lumină și de admiratori, cea care nu rezistă prea mult, acceptă ofilirea, căderea, plecarea ca pe un fapt firesc. Nicio undă de resentiment, niciun sentiment de nedreptățire, de ranchiună. Firesc al vieții care cuprinde fizicul și metafizicul și le ține împreună fără a le amesteca.
Într-o ceartă îți mai poți păstra calmul, dar, atunci când dealul din preajma casei tale arde punând în pericol viața ta și a familiei, agoniseala ta și a familiei, starea de neliniște se accelerează. Stăpânirea de sine e o virtute importantă, iar în aceste clipe e vitală.
Mediterana. Toridă, naște viață. E Mediterana lui Camus, a lui Kazantzakis. Potecile, plajele, stâncile au nuanțele vaselor de lut, ale amforelor sparte, tonuri de sete neostoită, de iubire trăită mai mult în starea de anticipare. Aici și banalitatea capătă un sens, vara nu prea ai unde te ascunde de căldură, parcă totul scoate din tine strigătul adevărului. Calmul și căldura merg mână în mână, ca doi buni amici care-și cunosc deja profunzimile și nu mai au de ce se ascunde. Prinsă în chingile soarelui, mintea se înalță spre cer. O explozie înăuntrul ființei te expune gol, larg deschis către viață. Cuvintele lui Baudelaire. „Là, tout n’est qu’ordre et beauté,/ Luxe, calme et volupté.” Limbajul folosit de artiștii simboliști e deseori calm, așezat, geometric. Se potrivește acestei stări pure, ca o reflectare a infinitului. Și infinitul e calm. Orice tulburare ne-ar pulveriza.
În ziua de azi, calmul și răbdarea par virtuți pierdute sau demodate ori, pur și simplu, nu mai sunt considerate virtuți de către marea majoritate. Rumoarea permanentă a lumii globalizate e năucitoare, peștera globală tremură din toate încheieturile. Rămân, cu fiecare generație, întrebările fundamentale: cine suntem, care este sensul vieții noastre, de unde venim? D’où venons-nous? Que sommes-nous? Où allons-nous? (titlul unui tablou celebru al lui Paul Gauguin).
De câte ori nu ne-am întrebat cum să facem să păstrăm starea bună pe care ne-o dau vacanțele reușite? De multe, de foarte multe ori, am lăsat garda jos cu tristețe că acea stare fuge, dispare și nu ne-am gândit că, de fapt, nu o căutăm unde trebuie. Liniștea este în interior. O purtăm cu noi peste tot, doar că nu reușim s-o accesăm mereu.
În Orient, în spiritualitatea tibetană, se vorbește despre refugiul interior, cel la care putem face apel ori de câte ori este nevoie. În Ortodoxie, avem isihia. Calmul, răgazul, tăcerea prin care ne apropiem de Dumnezeu. Liniște, reculegere. Și, până la urmă, o viață împlinită. Fără războaie personale purtate fără rost, fără miză majoră și cu pierderi mari de energie.
Omul trăiește frica zi de zi. Din neliniștile peșterii preistorice până la omul de azi, temerile sunt un mod de raportare la lume. Un fel de a „testa” limitele spațiului și timpului dat. Starea de împăcare cu tot ceea ce ne înconjoară e greu de realizat. În Orient, se pomenește de teama că, dacă se schimbă ceva, pierdem ceva. Mereu o teamă că ceva se va termina. Orice. Oricând. În orice fel.
Detașarea e un instrument ce poate deveni o delectare zilnică, foarte utilă pentru cei care doresc să facă din drumul lor prin viață o experiență frumoasă. Și cine nu vrea? Fiecare clipă e desăvârșită. Sigur că avem contra-argumente pentru asta. Și poziții diferite. Cât se poate de firesc pentru omul viu. Și totuși. Adevăratul Sine e indestructibil și este etern. Observă. Nu complica. Lasă totul așa cum e. Încrederea vine din faptul că nimic nu e de pierdut. De aici izvorăște și compasiunea, cea care este prea des confundată cu mila, cu pomana. A fi plin de compasiune nu înseamnă a-l urma pe celălalt în exilul său personal, în stările tulburi ale sinelui său egoist, în senzațiile sale de nedreptățire. Nu îi este de niciun ajutor, ba mai mult, aduce o tulburare generală care este contraproductivă. Compasiunea este o formă înaltă și foarte elegantă de a trăi.
Răbdarea este geometrică. Are o anticameră a așteptării, un hol al pașilor mărunți și o încăpere mai mare izolată fonic. Poate avea uneori forma unui tunel lung cu șine de cale ferată, cu zgomote ritmice și liniștitoare. Dacă există o luminiță la capătul tunelului, asta nu e deloc important. Răbdării nu îi este caracteristică soluția, rezolvarea, ci drumul și, mai ales, bunătatea și blândețea cu care îl parcurgi.
Se tot vorbește despre un ritm alert și de neoprit al lumii de azi, al lumii căreia îi suntem cu toții contemporani. Totuși, observăm cu mare plăcere că în diferite țări ale Europei încă se mai pune preț pe calmul și tihna unei conversații, ale unei decizii cumpănite, ale unei prietenii adevărate lipsite de orice urmă de ipocrizie. Observațiile „pe teren”, făcute cu propriul discernământ, în mod rațional, cu răbdare și bunăvoință, fără patimă, sunt foarte importante. De multe ori, observațiile colective adunate de pe rețelele de socializare sunt ca un organism amorf, gelatinos, o pastă plină de ego-uri mâhnite, plin de frustrare, confuz, cu informații eronate și violență și, în consecință, total nefolositor. Și, nu în ultimul rând, o cedare a propriei voințe în fața unui mecanism pseudo-justițiar, ce ne invită să luăm loc în vagonul său și să intrăm în logica sa. „Lăsați orice speranță, voi ce intrați”, să ne amintim de fraza scrisă deasupra intrării în Infern, așa cum apare în textul lui Dante.
Calmul adaugă stil persoanei, scoate la iveală calitățile și le arată într-o lumină strălucitoare. Oferă un spațiu în care omul se poate simți relaxat și el însuși. În preajma unei persoane calme te simți, să zic așa, ca la Ritz.