Zoia, personajul narator din noua carte a Liliei Calancea, Alionușka, atinge vârsta pubertății înainte de a se muta în școală nouă. Micile traume ale adolescentei se suprapun pe marile drame ale societății: lupta pentru identitatea națională, prăbușirea imperiului, împrăștierea în lume a resturilor acestuia. Moldovenii și rușii se dușmănesc. Protagonista, președintă a detașamentului de pionieri, preferă disciplina în ritmuri paramilitare și detestă textele sentimentale. Katia, colega din școala nouă și fiică a unor părinți români (tatăl ei e abonat la toate mitingurile care cer „limbă și alfabet”, mama se ocupă cu bișnița), dar rusofonă îndârjită, iubește un tânăr interlop, de la care rămâne gravidă și avortează. O carte despre adolescenți, spirite rebele prin definiție: Alionușka, apărută anul trecut la Polirom.
În răspăr cu textele anterioare, moderat lacrimogene, Lilia Calancea scrie o furioasă poveste autobiografică, revendicând un paradis pierdut și polemizând cu cei care îl considerau un lagăr, „în care profesorii erau gardieni și torționari”. Abordarea „în răspăr” e o miză literară cu șanse, dar micile și insignifiantele delicte producându-se în perimetrul școlii, furia nu prea are unde să se dezvolte. Fiică de bibliotecară, alintată acasă („mama nu mă lăsa să gospodăresc: «ai toată viața înainte să curăți și să speli»”), Zoia învață bine; deși e prietena Katiei, nu o urmează pe pârtia lunecoasă a relațiilor intime cu interlopii. Zice că învăța într-o clasă de mici delincvenți, dar ce fel de delicte? Fuga de la ore a unui coleg, găsit apoi în raionul de televizoare al unui magazin, privind desene animate și hlizindu-se? Eroina nu a fugit de acasă, nu a dat foc școlii, nu a pus piuneze pe scaunul profesoarei urâte.
În lipsa dramei, ea trebuie inventată. Schimbarea școlii, ca schimbarea pielii: vechile repere au dispărut, noii colegi te privesc cu suspiciune, profesorii sunt distanți. În școala veche, cu exigențe scăzute, erai eminentă la „limba moldovenească” (și la rusă!), aici o iei de la zero, cu o profă care te anunță că va fi „ca la români”, îți penalizează palatalizarea rusească în vorbire și alte carențe. Consecutiv, profa de română, doamna Zdub, e o caricatură. Reținem amintirea mamei, bătută în copilăria ei sovietică cu rigla peste mână (sic!), deoarece vorbea prost rusește. Din acest motiv, mama declară: „nu voi lăsa pe nimeni să-și mai bată joc de copilul meu din cauza limbii” și… o dă pe micuța Zoia la o grădiniță rusească! Strategia a eșuat: în Chișinăul postsovietic va conta mai mult cunoașterea limbii române. Traumele copilului răbufnesc mereu, justificate literar în contextul clasic al terorii școlii. Dar ceea ce strică borangicul ficțiunii literare este intervenția permanentă a scriitorului omniscient, care se confundă mereu cu scriitorul de azi, în carne și oase. Rezultă o poveste tezistă, moralizatoare și cusută cu fapte pro domo sua.
Trama e pusă în cârca trecerii la alfabetul românesc, deși adevărata dramă a limbii române era totala ei marginalizare în spațiul public, unde rusa era suverană. Naratoarea țese o „teorie” despre existența la Chișinău a unui slang, numit „limba bâcească”. Dar nu era o invenție a anilor `90, ci așa numeau, disprețuitor, șovinii ruși din Basarabia limba vorbită de moldoveni: limba boilor (după bourul din vechea stemă, probabil). Atitudinea peiorativă a vulgului se năștea, ca ciuperca de băligar, din politica oficială: ștergerea semnelor identitare, limitarea limbii materne în comunicare într-un scenariu „civilizator”, în care băștinașii sunt „salvați” de „marea cultură”.
„Drama” (fără de care nu am avea intrigă) e anunțată în prima replică: „Ce facem cu limba?”. Dirigintele nu știe răspunsul și o trimite pe protagonistă după explicații… la mama, bibliotecara școlii. Eroina pornește în căutarea sensului, dar se rătăcește printre fraze, se împotmolește în istorie și nu o mai întreabă până la sfârșitul romanului – deși tocmai bibliotecara i-ar fi putut spune ce este limba, dar și literatura română (care lipsea în cvasitotalitate din biblioteca școlii – excepție fiind scriitorii „moldoveni”). I-ar fi răspuns, probabil, și la o altă întrebare (retorică, având răspunsul inclus): de ce toți vorbesc de limbă și alfabet și nimeni nu spune nimic despre deportări, foamete, rusificare, sovietizare forțată? Autoarea trișează: odată ce le numește, înseamnă că auzise de ele. Și chiar despre ele se vorbea la blestematele mitinguri. Despre asta scriau ziarele și revistele (la care biblioteca era, bineînțeles, abonată) epocii glasnostʼului (ironizat în roman). Ce li se iartă ignoranților, nu i se iartă omului bibliotecii.
Da, viteza de informare era diferită. În școală (instituție oficială, inevitabil conservatoare), istoria decomunizată avea să intre mai târziu, dar scriitorii, blestemați de-a valma și în particular de autoare, au fost aici printre deschizătorii de drumuri. Și tocmai pentru asta erau blamați: adevărul deranjează, precum Povestea mancurtului a lui Cinghiz Aitmatov, pe care două june îl urau (taica Freud ar fi explicat această percepție traumatică a adevărului). Adolescentele sunt îngrozite de detaliile naturaliste din povestea lui Aitmatov (o legendă, totuși), deși doi ani mai devreme (copii fiind!) au rămas fascinate de un film propagandistic, în care tinerii eroi sovietici au rezistat torturilor, chiar dacă au fost „mutilați, schingiuiți, bătuți, violați, arși de viu, spânzurați…” Receptarea bolnăvicioasă mi-a amintit de Măgarul de aur al lui Apuleius: personajul e acuzat de magie, dar nu atunci când e transformat în animal, ci, invers: când redevine om.
Totuși, nici istoria elevei eminente, care se burzuluiește pentru a fi considerată „fată rea” (lucru imposibil, din vina educației!), dar nici noua grafie, împreună cu lecțiile traumatizante ale doamnei Zdub… nu prea țin de intrigă: orice fost elev are în memorie vreo doamnă (sau domn) Zdub. Și dacă nici traumele școlarului nu sunt suficiente pentru o tramă mai de ochii lumii, vine din umbră durerea autentică, fie și străină: avortul. Un roman povestit de Katia ar fi fost o soluție bună, ea trăind cu adevărat o dramă în cascadă: înlocuirea limbii ruse cu româna, iubirea criminală și discretă, ultrajul avortului, văzut de autoare ca homicid.
O miză specială a romanului, o bombă, anunțând o catastrofă ce trebuie să justifice revolta, e povestea despre „inchiziția moldovenească”: scoaterea din bibliotecă a cărților îndrăgite de copii. Anunțată din primul capitol, ca un camerton, ea revine, ca leitmotiv. Elevii – care, cu excepția naratoarei, nu prea mergeau la bibliotecă – au început, subit, să se revolte: ce se va întâmpla cu poveștile copilăriei noastre, tipărite cu litere rusești? Tabloul devine distopic-fantasmagoric: „Mi-am închipuit cum dispar, una după alta, cărțile din bibliotecă”.
Povestea asta cu zmeii inchiziției este inventată. Nimeni nu a pus în discuție, în 1989, problema epurării bibliotecilor. Niciodată cărțile nu au fost topite din cauza grafiei rusești. Ele pot fi găsite și azi, la trei decenii de la evenimentele descrise în roman, în toate bibliotecile (mai ales în cele din afara Chișinăului, care duc lipsă acută de cărți românești în veșmântul firesc). Nici tipăriturile în limba rusă nu au dispărut. Le găsești din abundență în biblioteci și în librăriile din Moldova, inclusiv, în rețeaua Cărturești Chișinău, care vinde și cărțile Liliei. Trimiterea la topit a unor volume din bibliotecile publice, care i-a servit autoarei la construcția unui scenariu autodafé, este o altă istorie și e despre altceva. Urmare a puciului de la Moscova, care a condus la prăbușirea URSS, a fost interzisă ideologia comunistă, inclusiv, tipăriturile impregnate de propagandă. O scoatere din circuit a altor cărți decât „poveștile copilăriei”. Aici e marele secret al prozei de ficțiune înșurubată pe resorturile istoriei: a ficționa fără a trișa.
Autoarea își împletește narațiunea pe fuioare de coincidențe simbolice, convertite în relații de „cauză-efect” (primul ciclu menstrual naratoarea îl are pe 31 august, de aceea Ziua Limbii Române pentru ea e o altfel de sărbătoare; fătul nenăscut este avortat pe 27 august, de aceea sărbătoarea Independenței pentru ea nu este sărbătoare; Zoia Kosmodemianskaia, eroina comsomolistă, este „născută într-o zi cu mine”). Discursul, polemic, e construit pe antiteze. O poveste languroasă, pe model sentimental rusesc: violent, agresiv, necruțător și neiertător, din cel care nu doar sfâșie pieptul, ci face ravagii în jur-împrejurul povestitorului. În dorința de a-și spune adevărul (nu de a afla adevărul), cartea nu e o aserțiune, e o invectivă. O poveste furioasă, tezistă, etalând punctul de vedere al autoarei, cu un sistem de personaje învățat în școala sovietică: pozitive și negative. Criteriul de împărțire a personajelor e simplu: cine a trădat și cine nu? Cine a trădat vechea patrie? Cine a trădat copilul nenăscut? Cine te-a trădat pe tine, confidentul care asculți această poveste cu zmei? Cine te-a avortat?
Trădătoare absolută e doamna Zdub, cu modelul ei „ca la români”. Personaj negativ colectiv e Piața, cerând „limbă și alfabet” în timp ce semenii nu își primesc pensiile (cauza declinului economic, în opinia autoarei, ar fi mișcările de emancipare națională, deși istoria zice că imperiul s-a prăbușit din cauza inconsistenței economice). Trădător e poetul care a compus versuri despre Lenin, apoi – de dragul carierei! – a ticluit poezii despre Ștefan cel Mare, în fine (ignorând cariera?!) a evadat în America. Un mic trădător e odrasla acestuia, un fricos, care, în timpurile noi, a cutezat s-o înjure pe profesoara de limba rusă. Personaj negativ e Cinghiz Aitmatov, scriitorul kârgâz, care a scris (în limba ocupantului!) Legenda mancurtului. Personaj negativ e tatăl Katiei (nu și mama, exclusă mutual din ecuație), din cauza căruia – deducem din invectiva autoarei – nepoata i-a fost avortată exact în ziua proclamării independenței. Trădătoare ar trebui considerată, până la urmă, și Katia: la mulți ani după avort, ea a născut o fetiță care, de Ziua Limbii Române, recita o poezie de Grigore Vieru! Katia, „rusoaica”, a născut o româncă!
Pe contrasens, personajele pozitive nu au trădat. Ca Zoia Kosmodemianskaia, eroina comsomolistă, având misiunea de a incendia satele din preajma Moscovei, comandamentul sovietic preferând să le ardă, împreună cu locuitorii, de vreme ce nu le putea apăra. Un personaj pozitiv colectiv e școala sovietică, pe care naratoarea o apără, cu înverșunare, de detractori, cu bustul lui Lenin la intrare; cu ora („cea mai extenuantă”) de educație militară; cu mărșăluirea detașamentului de pionieri; cu expunerea delincvenților oprobriului public „în fața careului școlii”.
Și autoarea râvnește titlul de eroină („eu nu am să te trădez”). Doar că faptele o contrazic. Ea trădează baștina (vezi cazul poetului blamat pentru că emigrase în America), merge în Occident, scriindu-și (benevol!) cărțile cu blestematul alfabet românesc, editându-le în România și uitând că-l stigmatizase pe Cinghiz Aitmatov pentru duplicitate! Nu pleacă (d.e.) în Transnistria, o veritabilă uniune sovietică în miniatură (unde se vorbește rusește, unde s-a păstrat „limba moldovenească” cu grafie rusească), nici în Rusia, țara care azi încearcă din răsputeri să reînvie URSS, trecând prin foc și sabie fostele „republici unionale”. Dacă e adevărat ce zice ea (că 99% din cei care ieșeau la mitinguri ar fi fost turmă inconștientă și doar 1% ar fi profitat), atunci trebuie s-o trecem și pe ea, dezertoarea, la categoria de profitori ai mitingurilor din piață. Iar asta înseamnă – în ecuația propusă – trădarea copilei avortate. Ca și idolul ei, Zoia Kosmodemianskaia, autoarea dă foc propriei biografii, sperând să scoată, din scrumul istoriei incendiate, dividendele unui parcurs eroic.
Coperta ediției, cu o reproducere după „Alionușka” lui Victor Vasnețov, explică pleonastic titlul romanului, dublat și de finalul cărții: „Lacrimile curg, râul curge, totul curge. Tabloul perfect. Alionușka.” Nedumerește această asociere, de vreme ce pânza o reprezintă pe eroină tăinuindu-și dorul pe malul unei ape profund stătătoare: iaz, heleșteu, baltă. Simbol al unei Rusii fără orizont, al deznădejdii, nicidecum al unei lumi etern curgătoare, în veșnică schimbare. Înțelegea asta până și jurnalistul Dolgopolov, autorul unei cărți pe care o invocă autoarea (fără să citeze): „Balta neagră e fără nicio mișcare.”; „Pădurea, de nepătruns, e înspăimântătoare.”; „Piatra cenușie este rece, neprimitoare”. „Fundătură mută”.
P.S. Autoarea se plânge că scriitorul Dmitri Bîkov, pe care l-a întâlnit la Bruxelles, s-ar putea să fie ultimul rus în carne și oase pe care l-a ascultat. Nicio șansă. La Bruxelles, la Chișinău și în toată Europa vor fi prezenți tot mai mulți fugari din țara lui Putin. Bîkov e condamnat să rămână multă vreme în afara Rusiei, deoarece acuză vehement încercarea criminală a furioșilor nostalgici din Kremlin de a resuscita imperiul totalitar. Acești nostalgici au purces la sustragerea cărților noii emigrații ruse, dar și ale clasicilor (am citit despre ultimele interdicții, din 2023, par incredibile!). Precizez: vorbesc de epurarea librăriilor de la Moscova, nu de la Chișinău! Pe contrasens, îmi amintesc că prima ediție – din tot spațiul încă sovietic – a romanului lui Vladimir Nabokov Lolita a fost publicată la Chișinău, în limba rusă, exact atunci când Lilia visa coșmarul cu inchizitorii moldoveni care ard cărțile cu grafie rusească.
P.P.S. Am râs (deși nu exclud să fi fost un caz real) când o profesoară basarabeană, ca să îmbuneze un grănicer român, a exclamat, așa, nitam-nisam: „Trăiască România Mare!”. Personajul Liliei îl citează, fără să bănuiască, pe Ostap Bender, care la finele romanului lui Ilf și Petrov Vițelul de aur, încercând să evadeze din URSS în lumea liberă (prin România), rostește același cuvânt de acces, sperând să-l măgulească pe grănicerul român. Fără șanse.
Lilia Calancea, Alionușka, Polirom, 2023