După mult-așteptata „eliberare” din decembrie 1989, toți cei interesați de literatură așteptau cu sufletul fremătând marile romane de sertar, lăsate ani la rând la „dospit” din motive de incompatibilitate ideologică cu directivele culturale ale partidului-stat. Teme și idei descătușate, turnate în narațiuni de mare întindere, urmau să ostoiască dorul de literatură adevărată, într-o aliniere cu marile creații venite din „afară”.
O așteptare înfrigurată sufla la ușile librăriilor, scotocea prin revistele literare, prin munții publicațiilor ridicați pe tarabele unde recolta relatărilor politice atingea cotele abundenței. Nevoia de informare politică a românilor hrănea condeiele jurnaliștilor și, deopotrivă, ale multor scriitori, care trecuseră peste granița creației literare clasice, intrând pe teritoriul unei actualități imediate.
În această tot mai amânată împlinire, din pământul uscat al așteptărilor zadarnice, au început să răsară, la început timide, apoi tot mai viguroase, firele narative ale unui gen literar închis mult timp în cutia amintirilor personale: memoriile. Prin ele se putea, în sfârșit, spune – și aduce la cunoștința oamenilor –, tot adevărul unor vremuri care au lăsat urme adânci în multe destine, fără acele „șopârle” strecurate, pe ici, pe colo, în celebrele romanele ale „obsedantului deceniu”. Scrise, în primul rând, în respectul adevărului faptelor și întâmplărilor cărora autorii memorialiști le-au fost, în cele mai multe cazuri, protagoniști sau martori, jurnalele și memoriile acestora au trecut, în majoritatea cazurilor, granița spre literatura adevărată, îmbogățind cititorul cu informații necunoscute, dar și încântându-l estetic.
Explicația acestei alegeri este dată cel mai fidel de Annie Bentoiu, autoarea mult-apreciatelor memorii cu titlul Timpul ce ni s-a dat: „Ani de zile, am pregătit fișe și însemnări pentru un roman al vieții sub comunism, la care într-o zi am renunțat brusc. La ce bun să inventezi personaje fictive când știi că faptul brut, detaliul concret, decizia administrativă, hotărârea judecătorească și viața politică reală ar alcătui, la un loc, cel mai exact și mai halucinant tablou de societate?”
Această mărturisire trebuie completată cu concluzia pe care Nicolae Manolescu a formulat-o în Istoria critică a literaturii române, în capitolul „Memorialiști de ieri și de azi”, referitor la literatura memorialistică: „Acest eterogen capitol de istorie literară își află locul ca un epilog al epocii comuniste, fie și numai fiindcă îndreaptă imaginea strâmbă despre o istorie pe care literatura realist-socialistă a falsificat-o până la nerecunoaștere.”
A fost necesară această poate prea lungă introducere, pentru a trece la scrierile cu o puternică amprentă memorialistică, care adună, indiscutabil, și elementele romanului, pe care Niculae Manolache le-a publicat în ultimii ani. Om al legii prin profesie, Niculae Manolache aduce și în proza sa, situată la intersecția genurilor (memorii-roman), acel respect pentru adevărul faptelor, care este, totodată, și adevărul istoric, pentru dreapta judecată a unor timpuri pe care prea mulți încearcă, astăzi, să le dea uitării sau, chiar, să le acopere cu mantia unor perfide justificări. El s-a dedicat acestor scrieri, cu modestia ce-l caracterizează, nu pentru o iluzorie glorie literară, ci, cum spune, pentru a mărturisi despre întâmplări petrecute, în adolescența și tinerețea sa, Sub vremurile securității.
Acesta este și titlul recentei sale cărții, publicată în 2023 la Editura Timpul, iar trimiterea directă la acea epocă nu este, desigur, întâmplătoare. Acele „vremuri” de oroare nu trebuie date uitării, pentru că ele au lăsat urme adânci în viețile tinerilor – și nu numai ale acestora – de acum 50-60 de ani, într-o Românie desfigurată de puterea comunistă.
Autorul-narator aduce în fața cititorilor atât întâmplări pe care le-a trăit personal, în anii ʼ70 ai secolului trecut, dar, mai ales, crunta teroare pe care securitatea comunistă a declanșat-o asupra studenților care încercau să se opună comunizării țării la câțiva ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin fapte rememorate de o participantă la acele cumplite evenimente. Totodată, Niculae Manolache extinde aria dezvăluirilor și cu privire la criminalele demersuri ale activiștilor comuniști și ale securiștilor, inspirați de bolșevismul sovietic, privind colectivizarea forțată a țărănimii. El ridică, astfel, miza cărții, punându-ne în față un tablou complet al acelor întunecate decenii, în care rolul securității a fost unul major.
Pentru un tânăr de azi, relatările lui Manolache îmbracă, cu siguranță, haina neverosimilului. Cum să fie anchetat de securitate, hărțuit și umilit zile în șir, un elev de liceu, pentru simplul fapt că a trimis o scrisoare la secția muzicală a postul de radio „Europa liberă”, manifestându-și aprecierea pentru muzica pe care o difuza? Cum să fii declarat și ostracizat „dușman al poporului” pentru că îți împărtășești, cu alți colegi, preferințele muzicale, fie ele și ale unui post de radio din afara țării? Da, pentru că toate acestea, în accepția aberantei vigilențe securistice, trebuiau sancționate fiindcă nu intrau în tiparul restrictiv și dezumanizant pe care îl fixase pentru fiecare om.
Niculae Manolache intervine rar în desfășurarea firului epic al cărții. Miezul său este dat de relatările directe ale personajelor, de o autenticitate totală, fără urmă de înflorituri stilistice, ceea ce dă marca unei verosimilități indiscutabile.
Sunt multe scene izbutite în această carte, dar cele la care „participă” oamenii securității, cu limbajul lor, cu înfățișările și obsesiile lor adesea caricaturale, rămân memorabile. Dezumanizarea acestor reprezentanți ai opresiunii ia înfățișări monstruoase, iar numele sub care ni-i înfățișează autorul sunt semnificative – Palmarenko și Pumnarenko –, dezvăluind modul în care aceștia își desfășurau temutele lor anchete.
Sub vremurile securității este o carte prin care autorul ei ne mărturisește drama sa, dar și a altor oameni care au îndrăznit să se opună monstruoaselor practici comuniste, să gândească liber, să ignore dogmele și privațiunile unei ideologii străine de spiritul nostru. Scrisă cu doza de dramatism dată de realitatea faptelor, având și infuzii de fin umor, cartea este, totodată, și un îndemn, cum spuneam, la neuitarea ororilor cu care securitatea și-a îndeplinit nefastul rol.
Niculae Manolache, Sub vremurile securității, Editura Timpul, Iași, 2023