ROMÂNIA LITERARĂ 9 / 2024
Din 1 martie. G.C. (Gabriel Chifu), „Avem o singură zi a lecturii, celelalte zile din an sunt ale ne-lecturii?”: Suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană la citit, iar 11 milioane de români au declarat că n-au citit nici o carte în ultimul an. N-au citit, fiindcă au fost ocupați sau fiindcă au sentimentul că să citească nu le aduce nici un beneficiu personal. Dacă la aceasta adăugăm faptul că, așa cum s-a anunțat tot din surse oficiale, peste 40% dintre elevi sunt analfabeți funcțional, atunci avem perspectiva unui dezastru colectiv. Un popor neșcolit, needucat, incult, este o populație ușor de manipulat, de prostit, de subjugat (la modul concret, politic, ideologic, dar și ca gândire și sufletește). În alte pagini, Vitalie Ciobanu (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Un „Zid al Berlinului” îi despărțea pe români în interiorul aceluiași lagăr supravegheat de Moscova. Noi am avut comunism în limba rusă și eram persecutați dacă citeam cărți românești. Voi, cu toate restricțiile politice, n-ați avut problema asta. Noi, basarabenii, ne-am născut expulzați din cultura română. La rubrica sa, Alexandru Călinescu, „Llosa despre literatură și despre politică”: Admirabil e surprinsă ambiguitatea ficțiunii: ea „aspiră la autonomie, știind că servitutea ei față de real e inevitabilă, și sugerează, prin tehnici alambicate, o independență și o autosuficiență care sunt tot atât de iluzorii precum cele ale melodiilor unei opere despărțite de instrumentele sau vocile care o interpretează”. Dar valoarea unui roman este dată chiar de această capacitate de amăgire, care îi face pe cititori să accepte „minciuna”; în romanul prost, dimpotrivă, „minciuna” apare ca ceva artificial, arbitrar, fără viață proprie… Dacă ficțiunea înseamnă „minciună”, atunci când opinia publică transformă adevărul în minciună și invers, organismul social este viciat. Minciuna se impune acolo unde oamenii sunt prizonieri ai unor scheme ideologice. În politică, spune Llosa în altă parte, nu prea intră oameni cinstiți… „acest lucru e îngrozitor pentru o țară, căci dacă numai cei mediocri fac politică, rezultatele vor fi, de asemenea mediocre”. Democrația este singurul sistem care permite pluralitatea opiniilor, dar este o instituție fragilă, căci „tradiția arhaică este bâta, forța brută, autoritarismul”. În sumar (selectiv): N. Manolescu, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Vasile Igna, Răzvan Voncu, Ovidiu Pecican, Gh. Glodeanu, Gh. Grigurcu, Ana Stanca Tabarasi-Hoffmann, Varujan Vosganian, Emil Nicolae, Adrian Lesenciuc, Marina Constantinescu.
APOSTROF 2 / 2024
Gheorghe Glodeanu (interviu realizat de Radu Constantinescu): Literatura fantastică s-a dezvoltat foarte bine în acele țări în care a existat un folclor viu. Pe tărâm autohton, s-au manifestat două direcții esențiale. Pe de o parte, proza de factură metafizică inițiată de Mihai Eminescu și continuată în mod strălucit de Mircea Eliade. Cea de a doua dimensiune – mult mai bine reprezentată – pornește de la tradițiile populare autohtone. Este o direcție inaugurată de I.L. Caragiale și continuată de numeroși creatori. Într-una din cărțile sale de critică literară, N. Steinhardt atrăgea atenția asupra diferențelor existente între fantasticul de tip oriental, care mizează mai mult pe meditația filosofică, și cel de tip occidental, care se bazează, cu predilecție, pe efecte, îndeosebi pe efectul de spaimă. Se poate observa însă un fenomen interesant. Asemenea romanului, fantasticul este un gen deschis, care se metamorfozează continuu, adaptându-se noilor realități sociale și estetice… Nu sunt rare nici azi confuziile care apar între o serie de concepte înrudite, precum fantastic, fantasy și literatură S.F. Clarificările sunt necesare, deși există numeroase suprapuneri și interferențe. Autorii de proză fantastică au scris și literatură S.F. de calitate. De exemplu, Mircea Eliade (cu Tinerețe fără de tinerețe, Un om mare, Les trois Grâces) sau Ioan Petru Culianu. Fantasticul se întoarce, de regulă, înspre trecut, valorifică tradițiile, credințele populare, mitologia locului. El pornește, de regulă, de la o iluzie realistă care este apoi fisurată, producându-se astfel un șoc. Există însă și un fantastic modern care pornește de la cercetarea realităților contemporane. În ceea ce privește literatura de anticipație, aceasta plasează întâmplările în viitor și presupune existența unei teorii (pseudo)științifice. Spre deosebire, literatura fantasy este mai apropiată de basm, de miraculos. La fel ca în basme, prezența supranaturalului nu șochează în acest gen de literatură. Balaurul este la el acasă în lumea poveștilor. Drept consecință, apariția lui este firească. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ioan Cristescu, Iulian Boldea, Ștefan Melancu, Emilia Poenaru Moldovan, Ligia Csiki, Iulia Micu, Vladimir Tismăneanu, Ion Bogdan Lefter, Cristian Vasile, Dan Gulea, N. Coande, Mircea Moț, Maia Ciobanu, Kocsis Francisko, Ștefan Hagimă.
DILEMA VECHE 1035
Săptămânal din 8 februarie 2024. Alexandru Călinescu (interviu realizat de Stela Giurgeanu) răspunde la întrebarea: „Prima parte a recentei dumneavoastră cărți, O lume care a luat-o razna, este ca un caleidoscop al noilor forme de fanatism propagate de corectitudinea politică: mișcarea woke, ideologia decolonială, ideologia de gen, antirasismul extremist, feminismul extremist, ecologia extremistă. «Rotirea» acestui caleidoscop începe cu două capitole: «Vorbind în șoaptă» și «Epoca de aur a propagandei» care ne reamintesc ororile comunismului. Are legătură corectitudinea politică cu ideologia comunistă?” – Are, cu siguranță. Gândiți-vă, de exemplu, la ce s-a întâmplat în China în timpul așa-zisei „Revoluții culturale”. Orice abatere de la dogmă era aspru pedepsită, recalcitranții erau ostracizați, se miza pe „reeducare”, pe intoxicare ideologică. Să nu uităm apoi că un principiu de bază al wokismului este principiul intersecționalității, ce implică punerea în relație a trei factori: rasă, clasă, gen. Unul din aceste elemente este de fapt actualizarea „luptei de clasă”, deoarece presupune o confruntare permanentă între „opresori” și „oprimați”. Toate regimurile comuniste au practicat, în forme mai mult sau mai puțin violente, „cancel culture”, au demolat statui și au rescris istoria. Ca și în comunism, adepții corectitudinii politice încurajează delațiunea: în multe instituții (îndeosebi în universități) există un fel de „comitete de etică”, în fața cărora sunt aduși cei care au avut un comportament „deplasat”… În fine, și wokismul, și comunismul și-au propus să construiască un „om nou”. Firește că sunt și multe diferențe. În materie de erotism, societățile comuniste se caracterizau printr-o pudibonderie ridicolă, wokismul privilegiază etalarea sexualității, îndeosebi a celei marginale. Ideologic, wokismul se reclamă de la gânditori (filozofi, sociologi) care la rândul lor au fost influențați de marxism. Sunt și influențe care vin dinspre stânga extremă, de sorginte troțkistă, spre exemplu, de unde ideea că ordinea statală trebuie demolată… Și Alexandru Călinescu continuă, răspunzând la alte întrebări: Cred că de asta atrage comunismul, și discursul radical de stânga în general: pentru că s-a perpetuat mitul egalitarismului. Or, din fericire, oamenii nu sunt toți la fel și, în consecință, nu sunt egali. Da, trebuie să fie egalitate în fața legii, altfel însă trebuie să funcționeze, peste tot, meritocrația… Cei ce se recomandă drept „progresiști” sunt, de fapt, de un dogmatism înfiorător. Cine nu e de acord cu ei este imediat taxat ca reacționar, conservator, de extremă dreapta etc.(…) Ecologiștii, ca și neofeministele ori antirasiștii de rit nou, practică intens vânătoarea de vrăjitoare. Ideologia woke propovăduiește incluziunea, dar, în realitate, adepții ei adoră anatemizarea și excluderile. Nu degeaba au promovat cultura anulării… (…) Când ți se pun etichetele de „conservator” sau „reacționar”, mai e un pas (mic) până când ești clasat la „extrema dreapta”… Lipsa de umor a wokiștilor face ca râsul să fie incorect politic, umorul riscând oricând să devină suspect. În sumar (selectiv): Andrei Pleșu, Andrei Cornea, Codrin Liviu Cuțitaru, Andrei Manolescu, Adrian G. Romila, Rodica Zafiu, Sever Voinescu, Iaromira Popovici.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 2 / 2023
Ioana Diaconescu, „Din arhiva CNSAS-ului”: Este un miracol că literatura anilor 80 a supraviețuit în condiții atât de vitrege… Cercetarea Dosarului Documentar 120 A.C.N.S.A.S. Artă-Cultură apropiindu-se de sfârșit, dispunem acum și de unele concluzii cu privire la motivele supravegherii informative a intelectualilor – așa cum sunt formulate ele în tabelul de la fila 195, tabel intitulat Aspecte cu care ne confruntăm: „- Relații suspecte cu elemente ostile din emigrație sau alte cercuri ori organisme anticomuniste; – Comentarii politice necorespunzătoare: – Inițierea unor acțiuni de protest și șantaj politic pentru rezolvarea problemelor personale; – Crearea de anturaje ostile; – Realizarea unor lucrări literare deficitare sub raportul viziunii ideologice”. În anii 80, intelectualitatea tinde să devină pentru organele represive o masă amorfă, fără nume sau personalități, căreia trebuie să i se anihileze orice reacție, de la cea mai mică și imperceptibilă mișcare până la cea mai evidentă și amplă încercare de rezistență. Toți cei încadrați în categoria „Artă-Cultură” devin „periculoși”, începând cu marile personalități și sfârșind cu amatorii. Întreaga piramidă construită de dictatura bicefală se baza pe organele de partid și de stat care dirijau aparatul operativ al Securității. La Cronica literară, Dan Cristea, „Curajul locului comun”: Bacovia este cel dintâi dintre poeții noștri care are curajul de a renunța la limbajul sublim al poeziei și la viziunea estetică asupra vieții sentimentale pentru a-și apropia, cu o intensitate fără egal, sentimentul vieții nude și al intimității nemijlocite, proza existenței cotidiene și radiația magnetică a locului comun. El este primul poet care are curajul de a te invita într-o lume depoetizată și practică (fără să ignorăm, firește că există tot aici și o alta, stilizată și artificială), de a te invita, așadar, să-l urmărești pe stradă, acasă sau la slujbă, în gesturile lui dezordonate și în dezordinea gândirii, în atitudinile care singularizează ființa umană, dar și în cele care apropie și confundă ființele între ele prin firescul și tipicitatea lor, să-l urmărești în impasul sufletesc, dar și în cursivitatea unui suflet care ne descoperă propriile noastre profunzimi… În sumar (selectiv): Lucian Vasiliu, Ion Munteanu, Ovidiu Genaru, Anastasia Dumitru, Ovidiu Pecican, Marian Ilea, Mihail Gălățanu, Linda Maria Baros, Ana Dobre, Emil Lungeanu, Ana Herța, Dan Stanca, Simona-Grazia Dima, Horia Gârbea.
STEAUA 1 / 2023
Ovidiu Pecican, „Probleme vechi, reformulări noi”: Continuitatea românească nu este de căutat nici în sânge, nici în limbă, deși româna se va fi vorbit și în vremea când cancelariile domnești foloseau limba sacră a sud-estului european nebizantin: mediobulgara. De n-ar fi fost așa, cei pe care azi îi numim români – vlahii/ valahi, „olahii” – nu ar fi fost recunoscuți, prin însuși acest nume colectiv al lor, drept latinofoni. Continuitatea este de găsit într-o anume conduită politică, distinctă și, nu o dată, tranșantă în raport cu pretențiile puterilor zonale de a anihila, într-un fel sau altul, modul de a fi în istorie al românilor. Ion Vodă cel Cumplit a fost armean, Despot Vodă – un grec care a chemat în numele romanității la ridicare la lupta antiotomană; Mihai Viteazul, grec și el, măcar în parte; Gaspar Graziani, un italian catolic. Sunt numai câteva exemple de domnitori de origine etnică străină care au făcut, într-un fel sau altul, o politică proprie în folos românesc, chiar dacă unii vorbeau în numele Țării Românești, iar alții în cel al Moldovei. Să vorbim despre oamenii de rând? Aici exemplele scriitorilor români pot fi la fel de lămuritoare. Bulgarul Anton Pann, grecul Caragiale, sârbul Ioan Slavici, secuiul (după mamă) Tudor Arghezi sunt scriitori români reprezentativi; semn că o continuitate etnoculturală sau națională nu este de căutat analizând grupa sanguină sau ADN-ul oamenilor. Cine puteau fi românii în vremurile când istoricii nu reușesc să îi zărească? Foarte probabil cei care, provenind din felurite etnii și culturi, dar dornici de o identitate proprie, alta decât a puterilor regionale care îi marginalizau, au ajuns să vorbească un idiom neolatin devenit, odată cu grecizarea Imperiului Bizantin, periferic și care și-au știut construi propria fizionomie de macrogrup atât în Pind, în Thessalia, în Haemus, cât și în cutele Carpaților, în luncile dunărene, pe Mureș, Crișuri, Olt și alte râuri, dintre care unele pomenite deja în scrieri din secolul al XIV-lea redactate în slavonă… În sumar (selectiv): Rodica Marian, Traian Ștef, Eugen Pavel, Gabriel Chifu, C. Cubleșan, Adrian Popescu, Leo Butnaru, N. Leahu, Virgil Mihaiu, Marko Bela, Liviu Georgescu, Ion Pop, Viorel Mureșan, Marcela Ciortea, Virgil Rațiu, Gh. Glodeanu, Radu Toderici, Adrian Țion, Hanna Bota, Laura Poantă, Vlad Moldovan, Cassian M. Spiridon, Radu Jude.
EUPHORION 4 / 2023
Gheorghe Grigurcu, jurnal: 1) Senectute. Și nu mai ai în față decât câteva pagini albe. Nimic nu pare terminat, nici viața, nici moartea. 2) Introspecția: o aviditate a eului de sine însuși. 3) Scriptor. Stă în fața oglinzii cu senzația că stă în fața infinitului. 4) Nimic dincolo de ceea ce este, nimic dincoace de ceea ce este: nihilism. Totul dincolo de ceea ce este, totul dincoace de ceea ce este: credință. În alte pagini, Ion Dur, „Noica n-a urlat de revoltă precum Iov și nu și-a mărturisit culpa”: Pentru rolul duplicitar, ascuns în tăcere, docil și compromițător pe care Noica și-l asuma cu o evazivă conștiință a culpei, mi se pare semnificativ ce scria Monica Lovinescu după discuțiile avute cu filosoful la prima lui vizită în Occident: „A urmat o argumentare pe care am auzit-o apoi la fiecare venire a lui și pe care, rezumând-o într-o frază-două, o voi schematiza inevitabil. Nu credea în altă rezistență decât prin cultură. De fapt, dăinuire și nu rezistență. Dăinuire prin cultură. Nu trebuia – insista el – să repetăm greșeala intelectualilor munteni și moldoveni sub fanarioți, care au refuzat să colaboreze cu voievozii din Fanar când asta ar fi fost singura cale de a face cultură… Istoria folosirii lui Noica de către regim începe însă încă de când era în pușcărie, prin 1962. Securitatea a pus atunci la lucru ceea ce retorica numește „captarea bunăvoinței”. Noica nu refuză o atare momeală, o momeală pe care o va arunca însă înapoi aliatului, cu ingrediente mult mai rafinate și aducătoare de izbândă în obsesivul său rost cultural… Frica dobândită de Noica în pușcărie, un spațiu pe care filosoful l-a edulcorat, și obsesia misiei sale în cultura română l-au făcut să joace un rol docil de complice („complexul deținutului” de care aminteam)… Noica, zice Monica Lovinescu, era posibil „să atace pe Soljenițîn și să găsească în schimb că N. Ceaușescu reprezenta un rău necesar dar trecător, că trebuie «colaborat» pentru salvarea culturii”… Ahoreticul de la Păltiniș (ahoreticul este un individ care suferă de o maladie a spiritului manifestată prin refuzul determinațiilor și al acțiunii participative) a ales calea unei aparente pasivității, a indiferenței active, existența lui fiind congruentă cu ceea ce el însuși numea, în perioada interbelică, „singurătate comunitară”. În sumar (selectiv): Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Leo Butnaru, Marin Malaicu-Hondrari, Flavia Adam, Liviu Georgescu, Al. Cistelecan, Savu Popa, Rita Chirian, Rodica Grigore, Emil Cătălin Neghină, Bogdan Federeac. Dosar: Traduceri / Retraduceri.
MIȘCAREA LITERARĂ 4 / 2023
Olimpiu Nușfelean, „Unde-s debuturile de altădată?”: Ce facem cu cei care se încăpăținează „să fie recunoscuți” drept scriitori, deși mâna care scrie nu îi ajută? Cineva, recent, căruia i-am refuzat o recenzie, mi-a spus că sunt invidios, că nu vreau ca și el să fie… scriitor! Absurdități care îți erodează liniștea. Pe gratis. Ce-i mână pe asemenea oameni în luptă? Tendința de afirmare, „explozia” egoului? Descătușarea ideologică? Ocazia de a fi luați, cumva, în seamă, de a fi lăudați? (…) Prestigiul… literaturii e cariat. Literatura este transformată, într-un fel sau altul, într-o afacere personală. Golită de esență. Nimeni nu mai învață nimic, de la nimeni. Nici măcar criticii care fac (și) critică de serviciu. A, pe un scriitor de vocație asemenea lucruri îl pot lăsa rece. Scrisul de talent merge înainte. Dar, totuși, peisajul literar, în care ne place să ne mișcăm, se încarcă de umbre. În alte pagini, Victor Felea (la „Dosar”): În ce constă oare activitatea mea poetică? În faptul de a scrie din când în când câte o poezie și a o publica într-o revistă? Desigur că atâta ar fi într-adevăr puțin și poetul care s-ar mărgini la o asemenea activitate ar putea fi considerat pe drept cuvânt doar un meșteșugar. Activitatea adevăratului poet înseamnă o meditație continuă la rosturile sale adânc omenești, la ceea ce reprezintă actul acesta de taină și reculegere prin care propria-i viață, și viața în genere, se afirmă întru adevăr și frumusețe. Activitatea poetului e marșul chinuitor al conștiinței pentru a pune stăpânire prin cuvinte pe ceea ce e esențial și incoruptibil în sufletul său… Aș fi putut poate să fiu un om de succes, dar am preferat să fiu comod, liber, să nu mă supun unor obligații plictisitoare… N-am mimat o atitudine de fațadă. Asta explică rămânerea mea în umbră, eticheta de personaj cenușiu necunoscut. Am lăsat să-mi scape toate ocaziile pentru că am simțit că nu o să pot suporta prea multă vreme hărțuiala, apreciind că-mi sunt mult mai necesare singurătatea și independența. Și, dacă din cauza lor am rămas fără avantajele popularității, am totuși satisfacția de a-mi fi păstrat nealterate gustul și sensibilitatea, credința în arta adevărată, izvorâtă din sinceritatea și frumusețea inimii omenești. În sumar (selectiv): Mircea Popa, Menuț Maximinian, Adrian Țion, Victor Știr, Virgil Rațiu, Andreea Zavicsa, Iacob Naroș, Icu Crăciun, Gela Enea, I.R. Zăgreanu.
OLTART 1 / februarie 2024
Apare de 12 ani la Slatina (redactor-șef C. Voinescu). La Vitralii, Alexandru Ruja, „Jurnal din mileniul acesta”: 26 mai 2002, duminică. Posturile de televiziune anunță moartea lui Doinaș. Lucrurile sunt neclare, la început. Apoi se precizează că a făcut infarct în spital, în urma unei intervenții chirurgicale. La aflarea vești, soția sa, Irinel Liciu, s-a sinucis; a fost găsită moartă în apartamentul lor din str. I.C. Brătianu din București. Am scris despre Doinaș în Orizont, numărul din aprilie, când a împlinit 80 de ani – Născut, crescut, trăind în Utopia. Cred că, după Slavici, este cel mai valoros scriitor pe care l-a dat Transilvania de Vest. De altfel, comuna sa natală, Caporal Alexa (sau Cherechi, cum știu eu că o numeau mai înainte și cum îi ziceau consătenii mei din Șimand, înainte de a primi numele tânărului militar mort pentru apărarea satului) se află în Câmpia de Vest, într-un fel de zonă de interferență banato-transilvană. Nu știu ce se va întâmpla cu imensa valoare literară care a rămas în casa din București. Normal ar fi ca să ajungă la Biblioteca Academiei, altfel se va pierde, cum atâtea lucruri de valoare ale scriitorilor nu s-au mai găsit. Doinaș nu a avut copii. Doamna Delia Cotruș îmi spune că are un frate, care trăiește la Caporal Alexa, dar nu știu dacă este un lucru exact. În sumar, selectiv: Paul Aretzu, Simona Dumitrache, Gela Enea, Petruț Pârvescu, Dan Rotaru, Leo Butnaru, Ioan Baba, Ioan Radu Văcărescu, Victor Rusu, Liana Nicolae, Ioan Popoiu, Florian Copcea, Jean Dumitrașcu, Ioana Burghel, Gina Zaharia, Ottilia Ardeleanu, Ana Ardeleanu.
HYPERION 1-2-3 / 2024
Gellu Dorian, la Editorial: Ce-ar fi dacă de mâine toți scriitorii români s-ar aduna la un loc și ar da semnalul unei înțelegeri generale, în așa fel ca exemplul lor să fie urmat de restul societății românești, una care acum se află în mai toate topurile lumii pe ultimul loc, în așa fel ca nici o nemulțumire să nu mai fie pusă în seama celuilalt, sau o întâmplare din grupul cutare să fie deschisă și pentru celălalt grup cutare, să nu mai fie rupturi greu de repus la loc, să fie iertat cel ce-a greșit și a picat pradă păcatului securist, turnând pe un confrate, cel ce-a greșit să-și facă mea culpa, deschis, în așa fel ca rolul unor instituții pecunofage, care se ocupă cu deconspirarea/ spălarea/ ascunderea unor astfel de fapte și făptași, oropsiți oricum, să dispară, și paginile tuturor revistelor să fie deschise tuturor, iar cei care se urau până ieri să se simtă aproape azi și mâine… În alte pagini, Leo Butnaru la Invitatul revistei (interviu realizat de G. Motroc): Unii scriitorii își formează și ating, dacă ating, un anume standard de autor, însă alții dintre ei rămân la poalele acestei intenții, neprofesionalizându-se. Sau din lipsă de talent, sau din lipsă de inteligență, studiu, perseverență. Ar fi mai multe cauzele… Iar asociația scriitoricească nu e locul, spațiul bunăvoinței și săritului la greu, unde toată lumea are spirit și talent, inteligență și principii, generozitate și onestitate… Și Al. Cistelecan (interviu realizat de Daniel Cristea-Enache): Aud mereu judecăți radicale de tipul „asta nu e poezie“. Așa ceva nu spune nimic despre poezia în cauză, ci spune doar că judecătorul a venit de-acasă cu pretenția să i se scrie poezia pe care o vrea el… Nu sunt – și nici n-am măcar veleități – „critic de direcție“, pentru că eu cred că responsabilitatea criticii literare e față de literatura care a fost sau este acum, nu față de cea care va fi. Criticul e, de fapt, un om al trecutului. De aceea îl și surprind – adesea neplăcut – inovațiile și revoluțiile… E bine ca un critic să se țină cât mai aproape, fie și gâfâind, de pasul alergător al literaturii, dar n-are nicio șansă să i-o ia înainte… În sumar (selectiv): N. Corlat, Hristina Doroftei, Ioana Diaconescu, Liviu Pendefunda, Gabriela Botici, Rodica Bretin, D. Ungureanu, Lucian Scurtu, Visarion Alexa, V. Spiridon, Paul Gorban, Victor Teișanu, Savu Popa, Adi G. Secară, Raluca Faraon, Radu Voinescu, Val. Coșereanu, Ioan Holban, Marius Chelaru, Simona-Grazia Dima, Magda Ursache, Doru Scărlătescu, Christian W. Schenk, Vianu Mureșan.