În capul scării, la intrarea în sediul Miliției de pe strada Eforie, un milițian gesticula, precum agenții de la rutieră, îndrumând grupurile de arestați în pas alergător, urmate cu aceeași repeziciune, de misiune îndeplinită, de soldații cu pistoalele mitralieră atârnându-le de umăr.
Am urcat astfel două etaje, cu iuțeală, de parcă alergam într-o simulare de incendiu, până ce am fost împinși într-o sală pregătită în pripă să ne primească. Mobilierul fusese îngrămădit claie peste grămadă spre unul dintre pereți: mese lipite unele de altele, scaunele de-valma deasupra, cu picioarele în sus, ca și cum n-ar mai fi fost nevoie de ele. Nu știu dacă peretele acela fusese ales dinadins, e posibil, căci deasupra scaunelor răsturnate rămăsese portretul lui Ceaușescu, zâmbind șăgalnic și privindu-ne pieziș, cum că ne-a făcut-o. Probabil că dacă ar fi fost ales un alt perete pentru depozitarea mobilierului și ne-ar fi lăsat nouă pereții ceilalți dezgoliți, ar fi trebuit să dea și portretul, altminteri stingher, jos de pe perete, ceea ce, la ora aia, încă nu știau dacă e de bine sau de rău.
Pereții rămași disponibili erau destinați crucificaților de stil nou. E drept că nu exista nicio cruce pentru vreunul dintre noi, dar ne așezau de parcă ar fi existat. Zidul folosea la sprijinirea mâinilor. Era însă un sprijin precar, zidul ne oferea un ajutor pervers, care, pe măsura trecerii timpului, se dovedea din ce în ce mai greu de suportat. Ca de multe alte ori în viața mea de până atunci, zidul nu era menit să mă apere, ci să mă împresoare. Poziția asta o mai văzusem prin filme, dar nu-i dădusem importanță. Cei siliți s-o adopte erau mai ales răufăcătorii percheziționați și cât dura percheziția dura și poziția, de obicei câteva minute. Noi nu eram răufăcători sau, mă rog, depinde pe cine întrebai, și totuși a trebuit să stăm în poziția aceea ore îi șir. Asta am socotit retroactiv, atunci mi s-a părut un timp fără sfârșit. Și, după o jumătate de ceas, nici comparația cu răstignirea nu mi s-a mai părut de prisos.
Brațele trebuiau întinse și ridicate deasupra umerilor, iar palmele, lipite de perete. Privirea îndreptată înainte, deși nu aveai ce privi altceva decât zidul, iar capul nemișcat. Picioarele depărtate, proptite în pardoseală. Primul supliciu într-o asemenea poziție este nemișcarea. De altfel, nemișcarea este un supliciu în orice poziție. De la un moment dat, când știi că n-ai voie să te miști, corpul intră într-o stare de revoltă tacită și sâcâitoare. Miriapozi nevăzuți încep să-ți circule pe sub piele, dându-ți senzația irepresibiă că trebuie să te scarpini. Habar n-aveți ce înseamnă mâncărimea fără putința scărpinării. La un moment dat, miriapozii devin scarabei, piciorușele lor capătă țepușe, dacă nu cumva de-a dreptul pinteni. Pielea ți-e mâncată ca de râie. Îți vine să sfidezi orice amenințare, să începi să te scarpini, îndrăcit, ca dansatorii din Saltarello-ul lui Felix Mendelsohn.
Și totuși nu asta e cea mai grea povară a neclintirii. După o vreme, brațele încep să se golească de sânge. Amorțesc până nu le mai simți. Se desprind; de la umeri încolo nu mai ai trup. Trebuie să te sprijini în continuare de perete, dar ești schilod, un bust fără brațe, nu mai știi cum să faci. Cât timp brațele tremură, e încă bine, când nu le mai simți ai senzația stranie că te sprijini de ceva, însă nu ai idee cum se întâmplă asta. Îți privești cu coada ochiului degetele albite, ele nu mai sunt ale tale, te sprijini parcă cu palmele altuia, te rogi ca acela să nu plece, să nu te lase baltă, te rogi de trupul tău să nu plece, dar știi că trupul, care nu mai e al tău, te va vinde. Și atunci te prăbușești spre perete, cu obrazul lipit de tencuială, într-o tentativă disperată de a te sprijini, de parcă miezul pământului nu mai stă sub tine, ci s-a mutat undeva în fața ta.
Singura salvare, în prăbușirea asta, e fruntea care se proptește de zid, iar durerea pe care o simți e o adevărată binecuvântare în comparație cu lipsa de durere a brațelor neputincioase. Cineva strigă la tine să te ridici și, în același timp, te lovește cu bastonul în spinare. Nu-ți pasă, ai învins. Sângele a găsit drumul spre vârfurile degetelor, năvălește ca un potop de munte când zăpezile se desprind și brațele se reîntorc în trup ca o jivină cu botul umed care își regăsește vizuina. Le ridici din nou și jocul de-a clepsidra în care, în loc de nisip, sângele picură prin gâtuirea încheieturilor, reîncepe.
Ochii trebuie să fixeze peretele, n-ai voie să-ți miști privirea nici într-o parte, nici în cealaltă. Te uiți la tencuială într-o orbire nătângă. Poți închide ochii, dacă vrei, dar asta ar fi o mare greșeală. Aplecat asupra muribunzilor care mai pot fi salvați, doctorul repetă fără încetare: „Rămâi cu mine!” și le spune vorbe în care nici el nu mai crede. Câtă vreme privești, câtă vreme te încordezi să auzi, să simți ce e-n jurul tău, e ca și cum cineva te-ar apuca de guler și te-ar trage în sus, nu te lasă să te scufunzi. În clipa în care închizi ochii, cufundarea în propriul trup, cu toate neputințele lui de a face neclintirea suportabilă, devine copleșitoare.
Nu înțelesesem de ce Dante a ales pentru chinurile celui de-al nouălea cerc, treapta cea mai adâncă și mai apropiată de capătul subteran al Infernului, tocmai neclintirea. Ce poate fi atât de teribil, îmi spuneam, în această pedeapsă, mai rău decât să fii smucit de vântoase, zvârcolit în mocirlă, strivit sub stânci, sfâșiat cu furie, perpelit în jăratic, cufundat în mâluri însângerate sau spânzurat cu capul în jos, cu tălpile numai o rană? În clipa în care am fost supus nemișcării, am înțeles că, suportată o veșnicie în stare de trezie, devine, între pedepse, cea mai cumplită.
N-aș ști să vă spun care dintre dureri vine prima. Ce parte a trupului e mai trădătoare. Dar ceafa e una dintre cele dintâi. Fruntea plecată, pentru ca unghiul privirii să fie cât mai îngust, face în așa fel ca, încetul cu încetul, ceafa să înțepenească. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă treziți noaptea și, într-o stare de semiconștiență, să aveți senzația că nu vă puteți mișca, sunteți întemnițați în trup, ca și cum ați fi îngropați de vii în propria carne. Mie mi s-a întâmplat de mai multe ori, am încercat să strig, dar nu reușeam să articulez niciun sunet. Mă încordam să mă eliberez din acea cușcă ce semăna cu instrumentele de tortură ale Inchiziției, străduindu-mă zadarnic să-mi mișc capul în dreapta și-n stânga. Reușeam, în cele din urmă, să mă trezesc de-a binelea și miceliile nervoase își lipeau sinapsele una de alta, sentimentul era copleșitor, mă reîntorceam în lume, mă îmbrățișam cu propriul corp, nebun de bucurie.
Acum însă eram treaz și propriul corp îmi întorcea spatele. În poziția aceea, ceafa înțepenea și nu găseam puterea să-mi mișc capul. Rigiditatea cobora spre umeri, care înțepeneau la rândul lor, era ca și cum ochiul Meduzei mă privea și mă transforma în piatră, celulă cu celulă. Acea suferință era neînduplecată, de neevitat. Căci, dacă de alte dureri te puteai apăra, de data asta nu puteai s-o faci nici fugind, nici acoperindu-te cu brațele, ea creștea dinăuntru, din rărunchii pe care nu-i poți arunca, smulgându-i cu unghiile.
Orice tentativă de dezmorțire era imediat pedepsită. Ei nu bănuiau că umerii mei rigizi nu mai simțeau durerea. Singurul lucru la care țineau morțiș era să nu-i privesc. N-aveau de ce să se teamă de noi, mă gândeam, dar ei știau că mai urmează ceva de care trebuie să se apere. Istoria lumii este și o istorie a privirilor. Ea poate fi povestită prin felul în care oamenii se privesc, în ochii lor simți totul, de la trădare până la iubire, de la compasiune la cruzime. Uneori privirea poate fi răzbunătoare și chiar ucigătoare. Chiar și legendele ne spun asta, de la privirea Meduzei până la cea a cerbului cu stea în frunte din povestea lui Harap Alb. N-am știut, până în ziua aceea, că privirea mea poate fi atât de primejdioasă. Cea mai mare grijă a supraveghetorilor noștri era să nu-i privim. „Fața la pământ!”, răcneau culegătorii și plasatorii de trupuri din colțul străzii Câmpineanu. „Fața la perete!”, le țineau isonul cei din sediul Miliției de pe strada Eforie. Ei rămâneau întotdeauna în spatele nostru, iar noi trebuia să stăm cu privirile în pământ sau spre ziduri ce deveneau, la rândul lor, obstacole ale vederii.
Nu doar ceafa, umerii și brațele au avut parte de suferință în poziția aceea. Pentru ca nemișcarea să fie deplină, trebuia ca tălpile să fie bine proptite în podea. Ținuta aceea cu picioarele împreunate ar fi fost mai degrabă odihnitoare și, cu un genunchi ușor îndoit, ar fi semănat cu poziția pe loc repaos. Dar răstignitul cu fața la perete nu trebuia să simtă nicio clipă odihna, membrele să fie în permanență încordate, iar capul și trunchiul, înțepenite. De aceea, tălpile rămâneau depărtate, ceea ce nu permitea îndoirea sau relaxarea, împreună sau pe rând, a genunchilor. Așa încât, după o vreme, genunchii începeau să tremure, iar tremurul cobora, odată cu sângele, spre glezne.
Cum bine se poate vedea, poziția era aleasă anume pentru a oferi fiecărei părți de corp partea ei de supliciu. Cât timp arestatul reușea să se țină pe picioare, nu era lovit. Nici nu era nevoie să i se provoace o durere din afară, durerea se năștea înăuntru și se răspândea prin toate ramificațiile nervoase. Încetul cu încetul, omul pierdea dreptul asupra propriului trup, carnea se revolta împotriva durerii pe care era nevoită să și-o provoace singură, trupul refuza supliciul umilitor de a-și fi propriul călău. Și atunci, genunchii se muiau și omul se prăbușea. În spatele nostru, stăteau câțiva militari pe post de gardieni. Rolul lor era simplu și se rezuma la aceeași îndeletnicire: să pedepsească orice abatere de la poziția răstignirii fără cruce. Cartilagiile ți se scurgeau, înmuiate, încheieturile nu se mai întâlneau os peste os, iar trupul rupea legăturile care-l țineau una cu sufletul și începea, la rândul lui, să plutească spre alte ape întunecate. Eram destul de antrenat, îmi plăcuse sportul, alergam kilometri întregi, ridicam haltere. Am rezistat, așadar, ceea ce nu înseamnă că nu percepeam tot mai acut iminența momentului când trupul o să cedeze. Altora din jurul meu, mai ales femeilor, le-a fost mult mai greu.
Fiecare abatere își avea represaliile ei. Când fruntea ți se lipea de perete, încercând să substituie sau, măcar, să ajute brațele amorțite, pedeapsa era bastonul peste ceafă. Când arestatul încerca să fure peisajul, trăgând cu coada ochiului, dar ajutându-se și de înclinația capului în direcția privirii, bastonul poposea între umeri. Dacă tălpile se apropiau, cel care lovea era bocancul și tocmai între picioare, acolo unde erau testiculele. Probabil că lipsa de apărare a testiculelor fusese un alt motiv pentru care poziția cu picioarele crăcănate era preferată. Singurul mod de atenuare a durerii după o asemenea lovitură era strângerea pentru o clipă a pulpelor în jurul părților vătămate. Ceea ce atrăgea o nouă lovitură. Iar dacă omul se prăbușea, protocolul era la liber, gardianul putea lovi cum și cu orice îi venea la îndemână.
Numărul loviturilor varia în funcție de recidivă, de iritarea sau plictiseala gardianului ori de încăpățânarea sau rezistența victimei. Unii considerau că durerea pricinuită de supunere e mai mare decât cea pricinuită de pedeapsă și rămâneau pe podea, ghemuindu-se cu genunchii la piept și brațele peste creștet. Asta li se întâmpla mai ales celor două fete aduse odată cu noi și care, după câtva timp, au fost târâte afară și duse cine știe unde.
Absurdul era deplin. Fuseserăm percheziționați, n-aveam arme la noi, firește. N-aveam de ce să stăm ore în șir cu mâinile ridicate. Eram vlăguiți, mai ales după câteva ore de stat în poziția aceea, n-aveam de ce să fim loviți, dacă ne prăbușeam. Exista, totuși, o explicație pentru comportamentul acestor gardieni improvizați. Erau supărați pe noi. Supărați că din cauza noastră, în loc să stea liniștiți acasă, fuseseră nevoiți să-și piardă noaptea la serviciu, să-și complice existența, siliți să facă atâtea nefăcute. Noi eram vinovați că fuseseră siliți să alerge după noi pe străzi, să ne arunce în dube și, acum, să ne păzească.
Pierdusem noțiunea timpului. A doua zi, numărând orele de la coadă la cap, am socotit că am stat în poziția aia cam cinci-șase ore. La un moment dat, a intrat un personaj care, după pocnetele bocancilor gardienilor noștri, părea a avea un grad mare, și care a spus, în silă, ca dimineața să fim duși cu toții jos, să fim dezbrăcați și spălați (e un fel de-a spune) cu furtunul de apă rece, să ne vină mintea la cap. Comandantul sau ce-o fi fost el greșea în așteptările lui, atât în ce ne privea pe noi, cât și în ce-l privea pe el. Zorii zilei nu ne-au mai prins acolo. Și, probabil că, dimineața, el a avut orice altă treabă, în primul rând să se ascundă, decât să se ocupe de dușurile reci ale arestaților.
Din când în când, gardienii fumau, nu toți aveau țigări, își cereau unii altora. Cred că făceau asta ca să-și treacă timpul, dar și ca să ne enerveze pe noi, cei care mai obișnuiam să tragem din țigară. Unul dintre arestați s-a prăbușit brusc, ca un sac, nu doar genunchii, dar și nervii îi cedaseră, a început să bolborosească și să strige în același timp, strigătele se auzeau întretăiat, ca și cum ar fi țipat alergând. A fost potolit cu o terapie șoc și proptit la loc pe perete. Fata de lângă mine s-a prăbușit de mai multe ori. În privința pedepselor pentru cei căzuți nu existau diferențe, tratamentul era unisex. Într-una dintre căderi, i s-a deschis geanta și din ea a căzut o carte. Tocmai atunci a reintrat ofițerul care voia să ne igienizeze mințile cu furtunul de apă rece. A ridicat cartea, era probabil mai avizat decât cei care făcuseră percheziția, a apucat fata de păr și i-a tras două palme, dar nu cu dosul mâinii, ci cu coperțile cărții. A folosit cartea ca s-o pălmuiască, ceea ce putea fi o pedeapsă pentru ea, dar și pentru carte. „Fundațiile regale?, a scrâșnit. Numai pentru asta iei doi-trei ani de pușcărie!” Fiecare perioadă istorică își are canoanele ei, pentru perioada aceea tot ce era regal, mai ales legat de ultimii doi regi, era interzis, iar ieșirea din canon, precum se vede, pedepsită.
Cel mai important lucru de care mi-aduc aminte în cele mai mici amănunte a fost, evocând un scriitor uitat astăzi, Emil Gârleanu, cu Lumea celor care nu cuvântă, întâlnirea cu furnica. În asemenea clipe, când totul în jur e călcat în picioare și spațiul intim se reduce, uneori, la o împunsătură de ac, fiecare detaliu capătă o semnificație profundă, hipertrofiată, lucrurile par mai mari decât sunt, de parcă le-ai privi printr-o lentilă.
M-am uitat ore în șir la cei câțiva centimetri pătrați de perete din dreptul privirilor mele. Tencuiala era învechită, poroasă, pe alocuri crăpată, cu o tentă gălbuie. Am început să număr porii, unul după altul, apoi din doi în doi, mi se părea că peretele capătă viață, tencuiala se îmbujorează. La un moment dat, prin dreptul ochilor, mi-a trecut o furnică. S-a oprit, în fața ei se deschidea în tencuială o crăpătură. Pentru mine nu era decât una dintre dungile pe care le urmăream cu privirea, imaginând figuri geometrice și labirinturi, nu mai mare și mai adâncă decât urma unui vârf de cuțit. Pentru furnică, părea un obstacol de netrecut, un abis. Zăbovise o clipă când trecuse de marginile umbrei mele, o derutase, probabil, schimbarea culorii, dar, cum muchia dintre lumină și umbră e netedă, adulmecase cu antenele, umbra nu are miros, și pășise înainte. Totul în jur încremenise, nu mai existam decât noi doi, eu și furnica. Singurul ceas care ticăia era mersul furnicii pe zid, tot universul stătea în picioarele ei subțiri, amintind de Ispitirea Sfântului Anton din pictura lui Salvador Dalí. Furnica se oprea, milimetru cu milimetru, pipăia din nou cu antenele subțiri locul care i se părea din cale-afară de abrupt. Trebuie să reușească, îmi spuneam, de parcă salvarea mea stătea în puterea ei de a depăși tranșeea aparent insurmontabilă. Destinul meu era în vârful antenelor și piciorușelor ei filiforme. Mă metamorfozasem într-o furnică, dar, spre deosebire de Gregor Samsa, personajul lui Franz Kafka, insecta nu însemna pentru mine captivitate, ci iluzia izbăvirii. Eu nu eram una cu furnica în ce privește neputințele trupului, ci în ce privește năzuințele lui. Toată dorința de a mă elibera se focalizase în furnica aceea care încerca să sară peste falia deschisă în tencuială. Dacă ea reușea, atunci puteam și eu.
Părea că nu exista nicio șansă, crăpătura șerpuia până în colțul tavanului. Și, totuși, la un moment dat, în conul vederii mele, furnica a găsit un vad și s-a încumetat. A trecut cu piciorușele din față, s-a proptit cu cele mai numeroase, dindărăt, și a reușit să treacă. S-a oprit o clipă, am avut senzația că se uită în sus, spre mine, poate pentru ea, în clipa aceea, eram ochiul lui Dumnezeu. Apoi furnica și-a continuat drumul, mersul îi era întreg, vioi, fără rană, nu se luptase cu îngerul la trecerea de pe un mal pe altul. Nu puteam pleca împreună, a tras după ea, eliberând-o, o părticică din umbra mea, ca pe o firimitură de pâine.
În paginile astea nu-mi propun să scriu o istorie a Revoluției Române. De altfel, o astfel de istorie nici nu s-a scris, pentru că n-ar fi decât o istorie a victimelor. Despre ucigași se știe atât de puțin, în unele cazuri chiar nimic, încât s-ar lăsa impresia că a fost, mai degrabă, o revoluție sinucigașă, ceea ce, în anumite privințe, e chiar adevărat. Moartea neasumată, moartea bună – a murit de moarte bună, se zice, cam aiurea, în popor – are sens prin ceea ce pierzi după moarte, nu prin ceea ce câștigi, în timp ce moartea asumată, sacrificiul, are sens prin ceea ce câștigi după moarte, nu prin ceea ce pierzi, mai ales că, de cele mai multe ori, nu mai ai nimic de pierdut. Singura și adevărata istorie a Revoluției Române este a mărturiilor, chiar dacă adesea ele nu se potrivesc una cu alta. Și nici nu e de mirare, eu însumi am putut constata că lucrurile păreau atât de ireale, încât oamenii trăiau parcă în închipuirea lor, aș putea spune, chiar dincolo de orice închipuire. Ca în îndemnul lui Magritte de a nu lua de bun ceea ce vezi. Fiecare dintre noi a trăit revoluția lui, în felul ei, neîmplinită. Revoluția Română n-a avut un Fidipide, soldatul de la Maraton, care să strige celor ce așteptau: „Bucurie vouă! Am câștigat!”. Căci nu mult timp a trecut după revolta din Piața Universității și unii dintre cei care am fost acolo a trebuit, în același loc, s-o luăm de la capăt.
În noaptea aceea însă nu știam că sunt revoluționar și că în jurul meu se desfășura o revoluție. Eram doar un rebel într-o noapte luminată de un neon care clipea strâmb, străduindu-se, chior cum era, să rămână viu, într-o cameră de la etajul al doilea din sediul Miliției de pe strada Eforie, și oblăduit, din tablou, de privirile amuzate ale lui Ceaușescu, pantocratorul care zâmbea din cupola lui sfărâmată.
După atâtea ore, înțepenit, amorțit, fără să fi băut nicio picătură de apă, ajunsesem la capătul puterilor. Dintre imaginile ce mi se perindaseră prin fața ochilor minții, cele de care îmi amintesc cu claritate sunt legate de scenele cu dansatorii epuizați din filmul lui Sydney Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa?, agățându-se unii de alții, aproape dormind, să nu se prăbușească. Nu mi-era somn, dar aș fi vrut să mă pot sprijini de cineva, eram singur, între mine și zid nu eram decât eu și zidul. După un timp, braţele mi s-au sleit cu totul, rupte din umeri, genunchii s-au muiat, tremurând, grumazul s-a aplecat. Mă împingeam în zid, ca şi cum acolo ar fi fost o poartă. Dar orice-ar fi fost, nu s-a deschis, un dans grotesc, ca în filmul lui Sydney Pollack, un altul ca mine se proptea, probabil, de cealaltă parte. Suferinţa lui devenea limita suferinţei mele, fără s-o ştiu, suferinţele mele sporeau şi mai tare suferinţele lui. După un timp, mă rugam la Dumnezeu şi El parcă mă auzea, căci Dumnezeu s-a preschimbat într-un cârlig de măcelărie care ţinea halca inertă ce eram să nu cadă.
După un timp, am simțit că nu mai există timp.
Când au strigat la noi să coborâm brațele pe lângă corp și să ne apropiem călcâiele, am oftat din rărunchi, m-am întâlnit cu corpul meu și l-am îmbrățișat, îmi venea să-mi înfund brațele până la coate în carne, să iau din sângele meu în căușul palmelor și să beau. Dar cei ce ne ordonaseră asta n-o făcuseră spre binele nostru. Ei primiseră ordinul să ne ducă la subsol și cu asta, basta.
În ce ne privește pe noi, am încercat sentimentul amăgitor al unui licăr de compasiune. Încercam, ca orice victimă, iluzia că lipsa de sens a cruzimii va fi percepută și de gardienii noștri. Iluzia ne-a făcut să nu ne opunem, coboram treptele așa cum, cu cinci-șase ore mai înainte, le urcaserăm, asta putea să însemne parcurgerea în sens invers a încarcerării, ceea ce ar fi fost, în firescul lucrurilor, descarcerarea. M-am gândit, în scurtul interval al coborârii, care o să fie primul lucru pe care o să-l fac odată ajuns în stradă. Sfântă naivitate! S-a dovedit că, față de urcuș, coborâșul avea să fie mai lung. Am coborât până în punctul de unde începuserăm să urcăm treptele, dar nu ne-am oprit, am mai coborât un etaj și am bănuit că acolo trebuie să fie subsolul, pentru că nu exista nicio fereastră, iar văzduhul era muced.
Pesemne că în lipsa ferestrelor, absența luminii poate fi folosită după bunul plac și multiplică spaimele, făcând ca subsolurile să fie preferate pentru scopurile lugubre, pentru destinațiile cele mai atroce ale temnițelor. În partea ei cea mai sângeroasă, istoria, de-a lungul vremurilor, a fost o groapă care călătorește. Subsolul e o astfel de groapă, măcar pentru că subsolurile păstrează ori ascund întotdeauna ceva, o coborâre spre trecut în care supliciul e adesea atât de traumatizant, încât, chiar dacă te întorci printre cei vii, ceva din tine nu se mai dezgroapă niciodată. Ca orice ieșire, reîntoarcerea din mormânt – și subsolul este un asemenea mormânt – nu se face fără jertfă.
Subsolul spre care am fost îndreptați părea o cameră nu prea înaltă, așa cum sunt mai toate subsolurile lipsite de bolți. Era însă un spațiu destul de larg, să tot fi fost vreo cincizeci de metri pătrați. Până la tavan nu erau mai mult de doi metri și jumătate, dacă m-aș fi săltat pe vârfuri aș fi putut să-l ating. Încăperea fusese, probabil, până atunci, goală, fără niciun mobilier. Judecând după porțile deschise, la un moment dat, uruind, și după panta care urca spre trotuar, probabil că servea drept garaj. Nu ni s-a mai cerut să stăm cu fața la perete sau cu privirile aplecate, de data asta trebuia să vedem. Sau, ca să fiu mai exact, eram siliți nu doar să simțim durerea a ceea ce ni se întâmplă, fiecăruia dintre noi, dar să vedem și ce li se întâmplă celorlalți. Imaginile erau halucinante. Dacă aș fi fost însoțit de Dante, el ar fi putut adăuga, descriind această priveliște, câteva terține Divinei Comedii. Nu putea fi Purgatoriul, căci la capătul lui nu ne aștepta Paradisul. Ar fi fost, mai degrabă, încă un cerc al Infernului, poate primul dintre ele, un fel de prolog. E drept că în Divina Comedie suferințele infernale sunt destinate păcătoșilor. În poemul lui Dante nu există și un Infern al inocenților. El trebuie adăugat însă, fără un infern al inocenților, istoria nu ar fi completă. Și, de vreme ce există un astfel de iad al celor fără de păcat, înseamnă că istoria este nedreaptă. „Totuși este trist pe lume”, cum ar zice poetul.
Ceea ce vedeam în fața ochilor era o cameră de tortură, în sensul întreg al cuvântului.
Fragment din volumul Dublu autoportret,
în curs de apariție la Editura Polirom