Înainte crezuse, ca atâția alții, că noi existăm ca mici unități de sine stătătoare, niște „mini-uzine” generatoare de fericire, care primesc din mediu unele, să le zicem așa, influențe și, prin acțiune și interacțiune, generează anumite efecte. Aici mini-unitatea de viață „Angela” acolo- Marea Sursă a universului. Surpriza avea să vină în preajma morții. Mai ales atunci. Prin minunare, cele ce păruseră dintotdeauna știute erau puse între ghilimele. În proximitatea marilor treceri, toate își schimbau sensul, însă, dincolo de această suspendare a convenției, mai era ceva: viața nu doar interacționa, ci trecea de-a dreptul prin ființe, ca o taină, o apă care se revarsă prin jgheaburi ori vântul care răsună prin uluci.
Când bunica suferi un infarct, ea, pe atunci o copilă și mama ei făcuseră ceva de-a dreptul de neînțeles, despre care nu mai aduseseră niciodată vorba după aceea în deceniile care aveau să treacă. O lăsaseră pe bătrână în spital, în comă și se duseseră pe malul râulețului care traversa micul târg de provincie, întinzându-se de-a dreptul pe pământul reavăn. De parcă ar fi avut nevoie de o porție zdravănă de viață, de hrana solului ca să poată duce atâta neostoită moarte. Căzuseră secerate de somn și adormiseră numaidecât în susurul molcom al râului și foșnetul învăluitor al ramurilor de salcie ce se aplecau generos asupra apei. Și cu cât se adânceau ele în existență, cu atât se desprindea de ea marea dătătoare de viață, pe linie maternă, în spitalul din celălalt capăt al orașului. Toată acea după amiază fusese neîndurător de intensă, într-atât încât îi trebuiră zile întregi să îi estompeze duritatea de cristal și încă aproape un an să o uite. Așa crezuse. Că a reușit. După mulți ani detaliile țâșniră cu neașteptată claritate din așa-zisa „uitare”. Fiecare clipă, toate nuanțele acelei zile grele, cu stranietatea ei inițiatică. La înmormântare, văzându-și mama că îmbrăcase rochia pe dos, dar neîndrăznind să-i spună, avea să înțeleagă că, uneori, lacrimile împietresc pe treptele abrupte ale morții, iar doliul e ca un soi de rătăcire sub un cer pustiit, plumburiu, când nu mai știi încotro să o iei; temporar, îți pierzi centrul.
După ani, alături de ea răsufla bărbatul cu care își unise existența, și ades se întâmpla să se amestece între ei, ca o unică „făbricuță”. De multe ori femeia avea strania senzație că el se cufunda în somnul ei, dându-i în schimb propria insomnie, în zadar se zbătea să nu se trezească, să mai rămână ancorată în vis, transferul tot avea loc; ea nu i-ar fi dat somnul, el i-l lua oricum. Așa e în iubire. Principiul vaselor comunicante. Într-o vară toridă, îl invită pe bărbatul care nu mai dormea de mulți ani alături de ea – se despărțiseră, totuși îi legau amintiri, bune-rele și, mai ales, băiatul – să petreacă vacanța împreună la țară, ca buni prieteni, cu neamurile sosite din toate colțurile bătrânului continent. Spre marea lui uimire, el se simțise fericit cum poate nu fusese niciodată cât ei doi trăiseră împreună, consumându-și mult prea repede scurta lor căsnicie și sărind ca două arcuri care încotro, mai răniți decât atunci, când intraseră în relație. Acolo însă, între toți acei veri și verișoare ale fostei neveste, bărbatul se descoperea iubit și acceptat pentru simplul fapt că exista, într-un fel învăluitor, cum nu simțise niciodată, nici măcar în copilărie. Ca un „da” generos, spus cu dezarmantă simplitate. Femeile găteau la ceaun în curte, trimițând droaia de copii cu tații la pădure sau la râu, la o scurtă plimbare, seara se adunau toți în jurul focului de tabără sau pe prispă, adulții beau vin, cei mici se jucau și se ciondăneau, într-o rânduială clară și cât se poate de strictă a lucrurilor, o ordine atât de vetustă, de demodată a lumii și totuși cât de iubitoare și de vastă! De parcă noutatea s-ar fi camuflat în rigiditate, tot astfel libertatea era prinsă în forme clare, limitatoare și izbucnea la răstimpuri prin ele.
Și când într-o după-amiază ea se întinsese puțin într-un hamac la ceasul amiezii – tații erau plecații cu copiii, mâncarea era pregătită – trăise cum, împreună cu ea, răsuflă și lasă povara jos multe generații de femei din neam, cine să știe câte. Respirau toate prin ea, odată cu ea, ușurate să renunțe la istorisiri nespuse, la tăceri sau nenorociri pe care Angela n-avea să le mai afle niciodată, dar poate că îi influențaseră nenumărate hotărâri luate în viață.
Când tatăl ei trecu de vămile văzduhului, deși nu avuseseră o relație foarte apropiată, iar în ultimii ani abia dacă apucase să îl mai vadă, trăise senzația unui scaun căruia i-au tăiat cele două picioare, din dreapta. Subtil, nu mai era în echilibru. Zile întregi Angela merse clătinându-se ca un om beat și reînvățase treptat să meargă cu această conștiință a unei pagube fără leac, de care ne procopsim, doar acum simțea, din clipa când ne naștem. Era o durere surdă, care îi smulgea jumătate din nevăzuta parte a lucrurilor pe care să clădește o viață de om. Și care, fără să fi fost întru totul nici înainte, acum chiar dispăruse de-a binelea. Poate că tata n-a pășit prin poarta morții, își spuse ea, ci se înălțase de-a dreptul în ceruri, în căruța de foc trasă de cai a proorocului al cărui nume îl purtase.
După ani, un alt membru al familiei se duse. În acel miez de noapte, pe tânăra femeie o apucă brusc un zvâcnet ascuțit. N-ar fi putut spune ce anume, poate apendicele sau ovarele? Durerea era însă alarmant de puternică. Pe dreapta. O fi apendicită? O să fac niște analize de rutină, n-am mai făcut de câtva timp, încercă ea să se liniștească fără prea mult succes. Adormi așa, cu durerea. A doua zi dimineață află că unchiul dinspre mamă, cel împătimit de vin murise în toiul nopții, după o furtunoasă agonie – l-au dus la spital într-o marți și au aflat că mai are cel mult câteva zile de trăit, o formă rară de leucemie galopantă – mușcând perna de durere. Resemnată, mama ei mai adăugă aproape în treacăt că avusese în acea noapte dureri mari – poate apendicele sau ovarele? – ca de apendicită acută. Alarmante. Pe dreapta. Carevazăsică. Dreapta. Pesemne că și fiicele unchiului trăiseră aceeași durere, dar nu aduseseră vorba.
Există o vârstă a fiecărei familii și un trup comun, alimentat de un rezervor de viață care îi străbate pe toți membrii ei. Dinspre tată. Ori dinspre mamă. Îi traversează ca un fluviu subteran. Tu te lovești, și pe mine mă doare. Tu ai greșit, ei plătesc. Și atunci când cineva se duce, viața lui iese și din ceilalți din neam, de care nici nu știa că e legat. Pe unii poate nici nu i-a cunoscut. Se resoarbe din fiecare, apoi se scurge ca dintr-un vas spart. Și face să îi zvâcnească mamei și fiicei aceeași parte dreaptă, strângându-se de suferință, că viața comună se împuținează, sperând că apoi se redistribuie din nou, rămânând să trăiască fiecare de acum doar propria poveste.
Doamne, rădăcinile tale îşi croiesc drum prin noi, dincolo de chip, dincolo de timp şi strălucesc mai orbitor decât lumina.
Cine știe, pesemne că așa se întâmplă cu toată lumea, dar suntem prea plini de vise și nu dăm atenție Timpului care trece majestuos prin trupuri, traversându-le ca niște torente sau neauzite valuri de muzică.