Aud adesea: vechea periferie a orașului s-a apropiat cu timpul de centru și nu este imposibil ca peste câțiva ani să fie declarată centrul civic al urbei… Ei, cum?… Foarte simplu. În ritmul în care se construiește, orașul se extinde, vechile cartiere periferice devin microraioane, câmpia învecinată cu orașul își oferă generoasă spațiile, pentru că agricultura nu mai este o prioritate, construcțiilor edilitare și tot așa… Am înțeles… Însă este nevoie și de șansă ca fosta comună să devină orășel, orășelul – municipiu iar acesta, într-un timp mai lung sau mai scurt, să se numească metropolă…
Orășelul în care trăiam era vitregit de o astfel de șansă. Periferia a rămas până astăzi înțepenită în timp, apărată ca de-o baricadă de un deal pe care, cu siguranță, edililor nu le va trece niciodată prin minte să-l excaveze, să care pământul la dracu-n praznic, pentru a face posibilă extinderea orașului… Nenorocit destin i-a hărăzit natura fiindcă, altfel, Dumnezeu s-a dovedit suficient de generos cu locurile și cu oamenii…
Și cu periferia… La periferia orașului mă gândesc, când rememorez…
Cu ce să încep?… Am descoperit miracolul periferiei în adolescență. Inițial, locuisem cu părinții într-un cartier select al orașului: lume bună, cultivată, educată, dar rece… Rece, în ce sens?… Comunicativă, mereu pregătită să-ți dea un sfat, elegantă în abordare, și totuși… Pragmatică, incapabilă să viseze. Iar eu, adolescent fiind, descoperisem visul… Tatăl meu, profesor de liceu și director de școală, dispunea de o bibliotecă imensă, în care obișnuiam să-mi petrec timpul liber. Descoperisem în cărțile vechi, ruginite, o mulțime de lumi fascinante, atât de diferite de snobismul lumii în care mă născusem și trăiam ca o plantă într-o seră în care lumina soarelui se filtra prin sticla groasă, semialbastră, dar nu și curenții de aer, nici fulguirile zăpezii, picăturile de ploaie și așa mai departe. Cerând lămuriri, tata obișnuia să-mi răspundă: „Lumile despre care-mi vorbești, dacă nu le simți în jurul tău, pe stradă, în grădina publică, în amfiteatrele școlii, nu există… Te amuză, înțeleg, dar realitatea e cu totul alta…” „Și de ce le-ai mai păstrat, dacă…”, îl ispitesc. Înalță din umeri… Altădată, mi-a explicat că nu are cum să se debaraseze de ele. Cine mai crede în cărți, când existența de zi cu zi este atât de trepidantă ?… Mă îndoiam că vorbește serios, dar foarte curând am înțeles că tata nu glumise. În rafturile bibliotecii noastre, am descoperit cărți noi: Pedagogie școlară, Principiile educației moderne și multe broșuri cu un titlu sec: Managementul școlar… Nu-mi spuneau nimic. Continuam să visez, imaginându-mă în universul cărților prăfuite, pe care – îmi spunea tata – niciun anticar nu le dorea…
Întâmplări neclare pentru mine, astăzi, m-au împins pe făgașul visului meu…
Cele mai solide case de la periferia orașului fuseseră plantate direct în coasta dealului. Nu pe deal sau de-a lungul lui, cum s-ar putea înțelege, ci cât se putea de adânc, spre inima dealului, cu încăperi de-o parte și de alta ale unui culoar pardosit cu cărămidă din pământ… Existau și case tradiționale, chiar și puține vile cu etaj – noi locuiam în cea mai impunătoare, casa școlii sau casa directorului, fiindcă era administrată de școala din mahala și oferită gratuit directorului, atunci, ca și mai târziu, tatălui meu… Dar cui îi venise ideea să sape locuințe în coasta dealului, când la periferia orașului existau numeroase locuri intravilane, nerevendicate de nimeni?… Răspuns sec: „Unor țigani… Țiganii cei de demult, bătrânii bătrânilor celor care trăiau pe-atunci la periferie alături de majoritarii români și câteva familii de ovrei…” Și cum le-a trăznit prin cap să facă asta?… Întrebare la care nimeni nu se hazarda să dea un răspuns cât de cât plauzibil, cu excepția părintelui meu, învățatul domn director al școlii din mahala: „Așa e tradiția locurilor de pe unde au venit…” Nicio explicație în plus: de unde au venit și când au venit și ce i-a determinat să rămână aici, să facă purici la noi?… La urma urmei, un răspuns credibil tot n-ar fi interesat pe nimeni…
Istoria lor, aici, își are începuturile cu câtva timp în urmă, pe când bunicul meu era învățător și directorul singurei școli cu patru clase de la periferia fostului târg. Vremuri cețoase de foamete și de pomenire ale celor morți în război. Frații bunicului se prăpădiseră și ei. Rudele apropiate nu mai contau față de numărul care creștea amețitor. Bunicul și tata, se bănuia, vor rămâne curând singurii bărbați din periferie. Plus câțiva moșnegi și tineri lăsați la vatră, infirmi…
Dar să mă întorc mai încoace…
Vara anului 1942. În țară se petreceau evenimente pe care lumea periferiei – deopotrivă bărbați și femei – le comenta la cârciumă, detașată afectiv de ele, fiindcă n-o afecta în niciun fel. Cel mai comentat: șeful cel mare de la București, mareșalul Antonescu, decisese expulzarea țiganilor din țară. Mii de familii au plecat într-un exod al morții spre ținuturi care i-ar fi primit cu brațele deschise – susțineau unii –, sau pentru a li se da lovitura din urmă – credeau cei mai mulți. Bunicul meu, singurul intelectual din periferie, încerca o explicație complicată, cu purificarea rasei albe prin eliminarea tuciuriilor, care în decurs de sute de ani se amestecaseră cu etnicii români, trăgându-i în jos și în privința educației culturale ca și în ce privea nivelul de viață, în general. Demonstrațiile bunicului erau și greoaie și sofisticate pentru înțelegerea mahalagiilor noștri. Nu pricepeau mare lucru, în afară de răspunsul tranșant al bunicului la întrebările lor naive: „Și e bine?… E rău?…”; „E de neînțeles cum un român, care nu e nazist, cum un creștin autentic poate lua o astfel de hotărâre ce va duce, inevitabil, la un holocaust mascat…” Cuvinte ciudate pentru puterea de înțelegere a mahalagiilor din periferie; ce să înțeleagă prin holocaust mascat?… „Adică, nu-i trimite pe față la moarte. O fac indirect, prin desțelenirea lor de pe pământul în care cred că au aceleași drepturi ca și românii, fiindcă aici s-au născut și ei și părinții lor și multe alte generații, în urmă…”
Bunicul, un apostol al mahalalei de la periferie, n-a ascuns că se opune acestei practici barbare a guvernului de la București iar când puținele familii de țigani care reușiseră să se sustragă prigoanei antonesciene au ajuns în periferia noastră, singur a hotărât, la început, să-i găzduiască în propria lui casă. Nu erau prea mulți și exemplul său l-au urmat și alții…
Eram un țânc, n-aveam cum să înțeleg prea multe lucruri iar când am mai crescut, tatăl meu, înlocuindu-l pe bunicul la școala din periferie – învățător și director –, mi-a mai deslușit câte ceva despre prezența acolo a vecinilor noștri. Ei săpaseră în coasta dealului ciudatele galerii, în care se adăpostise prima generație ajunsă în mahala pe vremea bunicului. Pe urmă, țiganii și-au ridicat căsuțe pe unde au putut, nu diferite de cele ale românilor, cu care se asimilaseră, cu naturalețea care le era în fire.
O țigancă, aproape albă la chip, ne frecventa casa. Era văduvă. Trăia împreună cu o copilă de vârsta mea într-o căsuță de lângă deal, pe malul fostului canal colector, devenit apoi depozitar de gunoaie. Bătrâna se numea Fira; fie-sa – Mianda… Mama strâmba din nas când le vedea strecurându-se în curtea noastră cu un aer firesc de parcă ar fi fost copropietare. În schimb, tata dădea de fiecare dată impresia că se bucură; cel mult că nu-l deranjează prezența lor în familia noastră. Fiindcă nu veneau pentru ceva anume, cum obișnuiesc țiganii, când îți calcă pragul, ci numai din plăcerea de-a comenta cu părinții mei evenimentele picante ale periferiei: cine cu cine s-a luat în colți, de ce s-a întors la mă-sa a lui cutare, promisiunea neonorată a primăriei de a canaliza periferia și de a băga lumină electrică în toate casele, bineînțeles fără contribuția mahalagiilor, și multe altele care, cel puțin pe mine și pe Mianda nu ne interesau. Rămâneam în sufragerie până se servea desertul – de obicei, clătite cu dulceață, preferința tatei – după care ne făceam nevăzuți pe terenul viran din spatele școlii, alăturându-ne gloatei de băieți și fete, angrenați în diferite jocuri; până seara târziu când, întorcându-mă acasă, îmi aflam părinții întorși pe dos, taciturni. Se certaseră, în lipsa mea… Bănuiam motivul, fiindcă mama, uneori, neluând în seamă prezența mea, reproșa tatei vizitele prea dese ale țigăncilor în casa noastră. Fira era o analfabetă, credea mama. Ce caută cel puțin de trei ori pe săptămână în casa directorului școlii?… Mahalaua clevetește, dar are dreptate. În casa directorului n-au fost văzute niciodată intrând familii mai simandicoase, mai educate, cum ar fi, de pildă, cea a măcelarului, care locuiește vizavi de școală și în fiecare dimineață o salută ceremonios: „Sărut mâna, doamnă învățătoare. Avem un jambon strașnic…” Sau a factorului poștal: „Domnul director dorește, preferențial, un abonament la Monitorul oficial?… Ultimele hotărâri legislative în domeniul învățământului…” Ori familia cârciumarului: „Probabil că în uichend, doriți o carafă de vin neadăpat… L-am primit de la mama soacră să-l vând în localul meu… Vin curat, de buturugă… Și tare… Un pahar te dă peste cap… Or, eu vreau binele mahalagiilor mei. Nu-mi place să-i văd adormind prin șanțuri…” Încerca să motiveze de ce-l îndoaie cu apă… „Nu-mi trebuiesc!” reacționa tata de fiecare dată. Nu explica niciodată de ce le acceptă pe Fira și pe fie-sa. S-ar putea ca mama să cunoască amănunte care mie, la vârsta adolescenței, îmi erau interzise…
Nu stărui asupra disensiunilor repetate dintre părinții mei. Mianda, prietena mea de circumstanță, pe linie feminină, se infiltrează, naiba știe cum, în gândurile mele, pe urmă în unele visuri cu ochii deschiși, mă provoacă, involuntar, să-i caut compania, să doresc să fiu numai cu ea, desprinzându-ne din „banda”cu care ani de-a rândul ne-am ocupat timpul liber pe maidanele mahalalei, în timpul copilăriei. Devenind adolescenți, interesele noastre s-au cam dispersat. Eu frecventez liceul din oraș, câțiva – școala profesională, mai puțini au renunțat să-și mai tocească coatele pe băncile cine știe cărei școli… Mianda… Mianda vrea să învețe croitorie și o face în particular la „o tanti” profesionistă care nu i-a promis nimic în afara deprinderii meseriei. Adică nu și diplomă, o patalama care să-i ateste și documentar abilitățile dobândite prin perseverență și seriozitate. Părerea tatii… „O s-o mărit c-un cizmar, mă fierbe Fira. Mahalagiii noștri vor încălțăminte și țoale modeste, pe care să dea bani puțini. Cei cu hârțoaga de la stat pretind parale și pentru timpul pierdut prin școli, de parcă ea, hârțoaga, ți-ar ține de cald și te-ar feri de umezeala din ghete…”
Tulburat de cuvintele Firei, trag cu coada ochiului spre fie-sa. Mianda nu pare impresionată în niciun fel. Ce să cred ?… Probabil că știe de hotărârea mă-sii și poate că gândește la fel… Tu?… Ce vrei tu de la mine? par că-mi vorbesc privirile ei… Suntem amici. Atât… Nu contează că vei fi doctor, inginer sau plutonier la jandarmi iar eu numai croitoreasă. Vom rămâne amici, așa cum domn director, tatăl tău, e amic cu mama, o femeie fără știință de carte… În felul ei, avea dreptate…
Evenimentele și-au urmat cursul așa cum am prevăzut. Mianda învăța croitorie, eu frecventam cel mai bun liceu din oraș; și cel mai exigent. Continuam să mă văd cu Mianda în mahala, la ea acasă și mai rar la noi. Răceala mamei, tot mai ostentativă, le-au determinat pe țigănci să-și rărească vizitele… Împlinisem șaptesprezece ani și mă pregăteam pentru absolvirea ciclului liceal. Mianda devenise o croitoreasă excelentă, după spusele mamei ei. Începuse să primească comenzi de la familiile sărace din periferie, fiindcă croia bine și ieftin. Dar astea sunt amănunte care atunci nu mă preocupau în niciun fel…
Fira mă primea bucuroasă în casa ei, compusă din două odăițe sărac mobilate și o bucătărioară în care mâncarea era gătită pe un reșou improvizat. Obișnuia să-mi spună, de cum intram, aceleași cuvinte: „Te-ai gălbejit, mamă, ai să dai în alea!… Ce atâta învățătură, la ce-ți va folosi?…” Nu continua. Probabil, habar n-avea ce sfaturi să-mi dea… În schimb, Mianda era roșie în obraji, iar formele ei – seducătoare. Cine n-o cunoștea n-ar fi bănuit că în venele ei curge sânge de țigancă… Începusem să-i cuprind mijlocul, s-o trag discret la pieptul meu. Nu se opunea niciodată, dar nici eu nu mergeam prea departe cu acest gen de joc adolescentin. Pe urmă, întârzia cu mâinile într-ale mele chiar în prezența mă-sii. Bătrâna Fira observa, dar nu zicea nimic. Doar un surâs discret… Alteori, de cum intram în căsuța din chirpici, se făcea nevăzută în bucătărie și nu revenea decât atunci când considera că era timpul să plec…
N-am sărutat-o niciodată pe Mianda deși, uneori, buzele fetei se lipeau pur și simplu de obrajii mei. Alteori, sânii ei se făceau simțiți pe pieptul meu ca două mingi de pâslă, tari și provocatori. Eram timid, dar descoperisem că o doresc și că fără ea… Urma să plec în Capitală, la o facultate dorită de părinții mei, neatractivă pentru mine, pe măsură ce timpul se apropia. Terminasem liceul și mă bucuram din plin de scurta vacanță care mi se permisese înainte de examenul de admitere, decisiv… Bineînțeles, eram mereu în compania Miandei, a cărei prezență îmi devenise indispensabilă. Îi ignoram pe vechii prieteni, ignoram periferia în care totul se afla, se interpreta, se exagera. Așa a ajuns la urechile părinților mei că exageram în relația cu Mianda… Mama s-a înnegurat, a anticipat un eșec la concursul de admitere la Universitate, liniștită, în schimb, de tata, care nu da preț zvonurilor din mahala: „Și noi am fost la fel… Toți tinerii trec prin asta…” Și către mine, între patru ochi: „Atenție, băiete, las-o mai ușor!… Gândește-te și la viitorul tău…” N-a detaliat…
Paradoxal sau poate normal la vârsta mea, visam la un viitor alături de Mianda. Cu câteva zile înainte de a urca în trenul care mă va duce la locul supliciului meu – în absența Miandei – i-am mărturisit intenția mea de a mă întoarce în periferie… Să fim împreună… Nu doar amici… Ezitam, nu-mi găseam cuvintele… Ea nu înțelegea, a îngânat o întrebare: „Cum altfel?…” Întrebare fără răspuns, în ziua aceea…
În ziua următoare, ne-am sărutat pentru întâia oară. Nu știu dacă a fost inițiativa mea sau a ei… Mai întâi, m-a întrebat: „Ce-ai vrut să spui ieri?… Ce poate fi mai mult decât o prietenie?… Între noi… Prieteni am fost de când ne cunoaștem…” Îmi alunecase în brațe, îi mângâiam obrajii, dar asta făcusem și în alte rânduri…, buni amici… Fără să o privesc, i-am mărturisit că o iubeam și că prin împreună înțeleg o legătură care să ne unească toată viața… N-am pomenit cuvântul căsătorie, dar a înțeles… A izbucnit în plâns… Ne-am sărutat… Aveam certitudinea că depășisem pragul, spre un alt orizont…
Mă gândesc adesea la straniul deznodământ… Astăzi, am o vârstă, o familie frumoasă și un cabinet stomatologic în cartierul Titan din București. Părinții mi-au murit la o vârstă respectabilă, la fel și Fira, femeia care a înăbușit în mine un vis de adolescent… Mianda?… Despre Mianda n-am să mai vorbesc…
În preziua plecării mele în Capitală, am intrat în căsuța țigăncilor, eliberat de îndoieli. Cuvinte frumoase pregătisem în gând. De cum mi s-a deschis ușa, am fost șocat că nu mă întâmpină Mianda, ca de obicei, ci mama ei. „Mianda?…” am bâiguit, încercat de o presimțire rea. Fira nu a motivat absența fetei de-acasă. Mi-a prins mâna și m-a tras într-una din cămăruțe. „Băiete, vreau să-ți vorbesc… Trebuie să cunoști adevărul… O fac, încălcând blestemul mărturisirii, promis cândva tatălui tău…”
Și astăzi, după mulți ani, nu reușesc să reproduc cuvintele Firei, resimțite de mine ca o curea de bici, care-mi plesnea fața, întregul trup, în timp ce mi se destăinuia… Mi-a vorbit despre refugiul țiganilor în periferie, despre omenia bătrânului director de școală, care le-a oferit fugarilor hrană și adăpost… Firei, țigăncușa cu pielea aproape albă, frumoasă și exuberantă, fiul bătrânului i-a dăruit, în plus, dragostea lui… O iubire sinceră, nu o simplă aventură… „Mianda este fata lui, a adăugat la sfârșit… Sunteți frați după tată, cum ar veni… N-ai știut-o niciodată și n-ar fi aflat asta nici Mianda, dacă nu ți-ar fi trecut nebunia aia prin cap… Ce a fost între mine și tatăl tău și nașterea unui copil din flori, Dumnezeu mai iartă. Dar căsătoria între frați – niciodată…”
A urmat o noapte albă în care am căutat soluții imposibile și am plâns. Fiecare soluție părea că o mărturisesc, în același timp, Firei, iar cuvintele ei, mereu aceleași, mă inhibau: „Căsătoria între frați nu e pe voia lui Dumnezeu. Aduce nenorociri, suferință și abia într-un târziu moartea, ca izbăvire…” Același răspuns la fanteziile mele de-a rămâne cu Mianda… Abia spre dimineață, mi-am mai dorit un lucru, în rest, condamnarea fiindu-mi pecetluită: să nu afle părinții mei nimic din ce mi-a povestit Fira… Era evident că femeia n-o va face. Dar pentru ca focul să se stingă și să fie înăbușit definitiv sub cenușă, eu trebuia, pentru un timp, să ies din căpușorul bălai al Miandei. Însă impresia că și ea suferea…
Cei patru ani petrecuți în capitala țării, la facultatea dorită de părinții mei, nu m-au schimbat prea mult. În vacanțe, îmi făceam drum spre stațiunile de pe litoral ori la munte, cu un grup de colegi, între care o fată, semănând izbitor cu Mianda, încerca să-mi fie mai tot timpul prin preajmă. N-o evitam, dar nici n-o încurajam…
În mahalaua noastră de la periferia orășelului de câmpie, am mai ajuns cu prilejul unor evenimente nefericite: moartea părinților mei. Am evitat să întind prea mult vorba cu rudele și foștii prieteni. Mi-au respectat tăcerea, judecând că în asemenea momente, răvășit de durere, e mai bine să eviți alte amintiri, să te destăinui într-un anume fel.
N-am recunoscut-o pe Mianda într-atâta lume care se perinda în casa noastră, ca să aducă un ultim omagiu domnului director de școală; câțiva ani mai târziu – doamnei învățătoare… Și nici țigăncușa de odinioară n-a venit la mine să-mi șoptească, fără să fie auzită de ceilalți: „Știi, eu sunt Mianda… , prietena ta din adolescență…” Sau, vorba Firii de mai demult: „Sora ta, după tată…” Nu… Nimic din toate astea…
Periferia nu s-a schimbat… Și probabil nu se va schimba vreodată… Însă nu voi ști niciodată asta… Nimic nu mă mai leagă de mahalaua care se încăpățânează să ignore timpul și schimbările aduse de el…