După vreo două decenii de la debut, Vianu Mureşan, profesor preţuit de şcoală filosofică clujeană, revine la poezie. A tipărit până acum câteva culegeri de eseuri critice, filosofice, de teologie, este autorul unei substanţiale cercetări dedicate operei lui Emmanuel Lévinas (Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas, 2005, reeditată în 2023 la Editura Eikon), a scris şi un roman, Nebunul lui Dumnezeu, avându-l ca protagonist pe un miner… filosof), a evocat, tulburător, agonia unui frate al său mort la treizeci şi trei de ani într-un spital spaniol (Bravo, campeón. Memorialul agoniei, 2019), cu secvenţe precedate de câte-un vibrant poem… Este şi autorul eseului Altul decât Dumnezeu. Schiţe pentru o teologie a urmei (2017) şi al unor reflecţii pe marginea destinului dramatic al lui Cesare Pavese….
Nu pot face comparaţia cu primele două volume de versuri (Epifania tăcerilor, 2000), Ceasurile mamifere, 2003), dar cel dintâi e sugestiv chiar prin titlul care poate semnala deja un fel de „obsesie modelatoare”: densa carte de versuri publicată în 2022 la Editura Eikon, trimite la aceeaşi tematică: Cele două capete ale tăcerii. S-ar zice că scrisul liric al lui Vianu Mureşan se lasă străbătut de o sugestie fundamental blagiană, căci tăcerea este, cum se ştie, starea fiinţei mirate în aşteptare de epifanii, de întrupări fenomenale ieşite dintr-un teritoriu al muţeniei originare şi al contemplaţiei din umbră a lumii. Dar şi a unui soi de transfigurare finală, de dincolo de cuvinte, stare a contemplaţiei, din care nu dispare însă cu totul tensiunea unor frământări care ţin fiinţa în alertă interogativă. În poemul pe două voci ce dă tillul cărţii îndemnul cumva asumat este la un echilibru reflexiv care se poate asocia cu „cântecul” liric: „- „ tu să fii liniştit/ tu să fii liniştit/ meditează şi cântă/ cântă de bine’” .
Cartea de două sute de pagini a poetului se deschide, însă, cu câteva clare delimitări, exprimate programatic, în meta-text, faţă de orientările scrisului poetic mai recent, care ar sta sub semnul extrem-relativizant al postmodernismului. Este un discurs de fluenţă muzicală cumva dimoviană, în care reflecţia conceptual-abstractă capătă mlădieri ce ascund, în parte, pericolul uscăciunii, atenuat şi de caracterul firesc-confesiv, lipsit de orice emfază. „Programul” e totuşi limpede: continuarea tradiţiei mari a poeziei universale, angajate în problematica gravă a existenţei umane, „o lume/ care nu va fi antică în stil, nici modernă, / ci simplă precum rostirea eternă”, cu conştiinţa că „în poezie nu există nimic vechi, nimic nou,/ decât în formă”, una şlefuită („oglinzi”), fără a se uita „farmecele cuprinse în sălbăticie”, cu „inteligenţa culturii aşa-zis fundamentale”. „Ridicola vanitate” a celor ce „se cheamă postmoderni”, reducerea adevărurilor la „opinie”, goana după „isme”, mizerabilismul poeziei mai recente sunt, ca atare, respinse, mizându-se pe „cuvintele comune, cele de zi cu zi/ pe care vorbitorii de secole le-au adăpat cu simţirile lor,/ cu visurile lor”. O perspectivă, deci, mai cuminte, urmând calea marii poezii de pretutindeni, enunţată deocamdată în termeni ce pot trimite şi ei la repertoriul echilibrat al unei, am putea spune, „sinteze moderne”. Poemele ce urmează au, însă, un caracter tot mai accentuat confesiv, autobiografic, vorbesc simplu despre o subiectivitate dificil închegată (v. Născut cu ţârâita), despre desprinderea de inerţii şi gesturi stângace, o „ieşire în lume” nesigură, în căutare de sine şi de expresie verbală adecvată: ar fi acesta un capăt, dinspre începuturi, al tăcerii, o ieşire, de fapt, din muţenia confuză, încă lipsită de „epifanii”. Acestea prind contur destul de repede, discursul poetic cu trimitere la momente trăite, în decoruri cu detalii de „corelative obiective”, eficiente pentru sugestia unor stări de aşteptare nedefinită, ca în excelentul poem Sibiu, în care, din câteva notaţii bine alese, pentru a compune o ambianţă sugestivă: întunecime, senzaţie de ameninţare, un orb vânzăor de flori în piaţa oraşului, un câine lingând cutiile goale de conserve, un ghiveci floral care cade răspândindu-şi lutul pe asfalt, faţa unei bătrâne care „răceşte înserarea”, o „mare absenţă [care] invadează străzile” şi, în final, un biet bătrân, ce „ţinea aprinsă acolo o voce,/ o suflare”… O atmosferă sugerată, aşadar, cu mare economie de mijloace, aproape bacoviană, cu oarecari ecouri din tablourile unui De Chirico. O „marină” de pe altă pagină atrage un joc de răsfrângeri picturale ca şi evanescente, „tăcerea orizontului”, de data aceasta „iese din scoică”, întunericul învăluie din nou tabloul, atmosfera e plină de adieri rarefiate, însufleţite de prezenţa femeii iubite, abia sugerată senzorial. Ceva mai departe, nişte Rime pun în ecuaţie, în acelaşi registru imaginar aerian, vibraţia pleoapelor „în tremur” ale femeii cu „ziua-n amiază”, starea sentimentală decorativizează datele locului („palmele tale cum se adună/ la capătul liniştii într-o cunună/ gura ta păzită de trandafir”), echilibrul sufletesc al bărbatului e susţinut, sugestiv, de respiraţia femeii iubite: „mâinile tale pe trup mi se scurg/ în umbre molatice către amurg/ cu răsuflarea mă prinzi să nu cad/ adânc în tristeţe ca într-un vad”… Prezenţa femeii poate evoca chiar „un mister teologic”, o sacralitate difuză, mersul ei urmează o linie „dictată de un parfum ascuns”, trupul „dispare la fel de misterios în nimic”, nodul care se cere desfăcut este tot al unui parfum, de liliac, jocul eteric devine transfigurare festivă a subiectului: „în carnea mea se face sărbătoare/ mă înalţ în răsuflarea ta de parcă aş fi ecou”, iar trimiterea biblică la zilele Facerii adaugă o culoare de ritual acestui moment trăit printre inefabile: „a fost cândva zi/ la sfârşitul căreia n-a mai fost seară” (Cunoaştere).
O mare parte dintre poemele cărţii se mişcă în acest spaţiu ale nepipăitului şi probabilităţilor, al unor incertitudini definitorii pentru însăşi starea de reverie sentimentală aproximată de texte, ca în poemul Te-ai cuprins într-o rochie neagră („te-ai cuprins într-o rochie neagră/ ca să devii improbabilă”, „curenţii îţi preschimbau trupul în muzică/ şi cu fiecare tresărire te înălţai/ nimeni nu îndrăznea să te strige pe nume/ ca să nu te prăbuşeşti”. („Nu striga, va cădea un somnambul/ de pe muchia catedralei în mare” – scrisese cândva, înconjurat şi el de frăgezimi şi de fragilităţi, foarte tânărul Adrian Popescu). Întreaga suită de poeme inspirate de iubire – cea mai consistentă şi convingătoare liric zonă a cărţii – care domină în prima parte a ei, se mişcă în acest regim al imaginarului cavsiimpalpabil, nu lipsit, totuşi, de unde de senzualitate filtrată, ca să zic aşa, spiritual. Există în aceste versuri ceva de Cântare a cântărilor: ceremonialul adoraţiei lasă, însă, în aerul luminiscent, doar urme ale unui soi de balet uşor intimidat de frumuseţea şi puritatea fiinţei omagiate liric. Formulările, în prag de metaforă, ale acestor stări de iluminare sunt adesea memorabile, de o reverberantă expresivitate, mai ales în poezii precum Tablou impresionist cu tine, Poate că acel vuiet, Cele două capete ale tăcerii, de unde se pot extrage, cu regretul scoaterii din contextul mai larg, sintagme şi secvenţe ca acestea, însufleţite de duhul transfigurării prin dragoste: „nici nu ai simţit când m-am făcut alb/ şi m-am adăpostit în pielea ta”, „cele nevăzute luau forme orbitoare”, „atenţia ta fixase lumina pe piersici”, „cu un oftat/ gingăşia ta m-ar fi descompus”, „clipea în mine o necontrolată pornire sfioasă/ de unde să-mi iau putere/ să nu te privesc?/ de unde să ştiu cât de mare va fi păcatul/ dacă te voi lăsa/ să-mi înfloreşti în sânge”, „încercam să-ţi vorbesc şi-mi răneam gura”, „poate acel geamăt stins/ ca de înecat când îi intră soarele în gură”: „retorică” de discurs amoros stilizat, cu naivităţi şi simţite şi uşor mimate, o ţinută ceremonioasă, ca şi hieratică: „ştiu, sfârşitul se despică dintr-o îmbrăţişare/ teama mă face solemn ca într-o stampă”, „icoana mă primeşte cu ochiul ei bizantin/ îmi întinde purpură peste răni/ din sângele meu alege numai aburul”, „îţi vine să te pui în genunchi şi să arzi în uimire/ să nu scapi acea clipire a luminii într-o floare improbabilă/ pe care mâine n-ai s-o mai vezi/ există o frumuseţe care vine odată cu întristarea/ un fel de bine înfricoşător/ rămas de la sfâşieri şi ţipete care s-au stins”… În câteva poeme, subiectul liric se chiar pune în genunchi, cu o umilinţă preluată, ca prin delegaţie, de la o generaţie (ori chiar umanitate mai largă) ce nu mai ştie să se roage, având „ochii împăienjeniţi/ să nu intre prea multă slavă în noi dintr-odată”, având „inimile hodorogite”, dar năzuind totuşi la un fel de purificare euharistică, mântuitoare: „învaţă-ne să ne trezim în crucea nopţii/ să ne spălăm mâinile în pâine/ arată-ne frângerea care nu e în oasele noastre/ până ne vom nelinişti”… (v. Ruga nevrednicilor). Câteva versuri absolut remarcabile traduc această stare de confuzie a omului incapabil de conştientizarea faptului trăit, confruntat cu Spiritul: „Doamne, când stăm cu sufletele înaintea ta vorbim pe ocolite/ îngânăm să se vadă că ne tremură limbile de spaimă,/ dar nu pricepem tot ce spunem şi asta ne mai linişteşte”… Un Psalm [al] fericirilor pierdute vorbeşte, din nou, mai încolo, despre „fericirile simple” absente la noile generaţii de poeţi; într-un alt Psalm, se vorbeşte despre „profetul ignorant”, cu ”lumina [care s-]a oprit în gură”, care a turnat beton peste vechile altare,/ de unde se mai auzeau încă tânguirile lui Pan”, ba chiar despre propria însingurare, un început de înstrăinare de Divinitate, efect al deziluziei transmise de o omenire fără speranţă, pradă a golului existenţial. Într-un loc, apare, pe urme argheziene, şi nevoia de „o confirmare/ dacă nu de un semn ceresc/ sub care să tremur de sfinţenie”, în momente „când toată speranţa mea se mută în acea zonă de evanescenţă şi nesiguranţă”, în „dimineaţa [ce] vine zgomotoasă cu gura murdară de blasfemii”…
Aceste ultime poeme din sumar sunt, totuşi, prea diluate în comparaţie cu inspiratele versuri de dragoste din prima jumătate a cărţii. Nu lipseşte acum dintre teme nici pandemia recentă, cu obligaţia izolării de semeni, prin „distanţa socială”… Odată cu aceste texte mai lungi, revin şi o seamă de clişee şi convenţii poetizante, de tipul metaforelor „in praesentia”, care încearcă să plasticizeze nişte abstracţiuni: „gheaţa visărilor”, „plânsurile în care-mi pluteau visele înecate”, „izvorul nesecatei deşertăciuni”, „gemetele deşertăciunii”, „doliul [care] roade cu dinţii stricaţi/ agăţat de pereţi ca un nebun gol”, „porţile nimicniciei”, „bucuriile din palma viselor” etc. Apar şi secvenţe de cugetare seacă precum: „noi nu mai suntem la locul nostru/ aici unde ne-am înălţat pe turnuri de iluzii/ noi nu mai avem timp să plângem răul/ pe care ni l-am făcut de dragul succesului/ noi suntem goi/ şi de o vreme ne dor locurile/ în care mai demult simţeam viaţă”. Cam aşa stau lucrurile, doar că…
Valoarea acestui volum, remarcabil în ansamblu, nu este, totuşi, foarte grav afectată de astfel de formulări inexpresive poetic, prin care discursul alunecă în „metatexte” ori în expresia incoloră. Prezenţa lor este oarecum firească la un gânditor dedat prin statut reflecţiei abstracte. Poetul autentic care este Vianu Mureşan va trebui să fie, totuşi, ceva mai atent la „alunecări” ca acestea.
Vianu Mureşan, Cele două capete ale tăcerii,
Editura Eikon, Bucureşti, 2021