ROMÂNIA LITERARĂ 5 / 2023
Din 2 februarie. La Ochiul magic, N.M. (Nicolae Manolescu), „Când cărțile sunt apreciate la valoarea de piață”: Problema e a cititorilor, prin urmare romanele sunt pe placul celor lipsiți de gust. Dar și a criticii, în măsura în care aceasta nu pledează îndeajuns… cauza literaturii adevărate și nu combate cu argumente convingătoare o concepție nu numai greșită despre literatură, dar periculoasă, care flatează prostul gust, mediocritatea, stupiditatea, în loc să promoveze valoarea. Faptul că succesul și valoarea nu se mai suprapun în cultura modernă reprezintă o evidență pentru critici și sociologi. Dar ei sunt cei dintâi care ar trebui să se bată pentru valoare. La Cronica literară, Răzvan Voncu, „Visul estetic. Nicolae Breban la 90 de ani”: Fără antimodelul Rogulski din Don Juan, tipologia navetiștilor și marginalilor din proza optzecistă nu ar fi fost nici ea acceptată. Mă tem, totuși, că aceste rupturi și inovații cu bătaie lungă, ieșite dintr-un „vis estetic” pe care nici adversarii nu-l pot ignora, produc efecte astăzi, într-o epocă în care literatura nu mai reprezintă nici pe departe ceea ce reprezenta în perioada în care visul acesta a fost zămislit. Aceasta, împreună cu un comportament intemperant al lui Nicolae Breban, după 1989, au făcut ca asupra creației sale din ultimele decenii, apărută în condițiile unei societăți democratice și în absența cenzurii, să se aștearnă progresiv tăcerea… De vină nu e numai „demisia” criticii de întâmpinare – cum a sugerat romancierul, între altele, în eseul Trădarea criticii, din 2009 –, cu toate că aceasta se află, e limpede, de cel puțin un deceniu încoace, într-o vizibilă disoluție. Aceste mari cicluri romanești, ca și romanele de sine stătătoare, sunt vizibil inegale și, deși conțin indubitabil numeroase pagini demne de autorul lor, înfățișează nu puține erori de concepție și de finisare. Coroborate cu intervențiile publice neinspirate – cum a fosta atacul la adresa lui Horia-Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu, inacceptabil ca limbaj și ca vehemență – și, mai ales, cu ieșirea completă a publicului de literatură de sub fascinația viselor de natură estetică (prin care, în comunism, ne apăram de ideologia regimului), inegalitățile enorme ale creației de după 1989 au dus la scăderea entuziasmului față de întreaga operă. Ceea ce e o dublă nedreptate… La rubrica sa, Mircea Mihăieș, „Expediție la Polul Mono”: Demagogii de școală nouă au profitat de vasta operațiune de corupere a vocabularului politic clasic petrecută în ultimii ani. Așa după cum socialisto-comuniștii din Vest și-au pus în piept insigna de „liberali”, la fel tendințele xenofobe și rasiste se ascund sub pavăza „suveranismului”. E vorba de o doctrină încă imprecis definită, care-i adună în bazinul comun al resentimentelor și frustrărilor pe cei incapabili să se adapteze mersului ineluctabil al istoriei. Opunându-se gureș „globalismului monopolar” (o aberație terminologică la nivelul nemuritorului „curat murdar” al lui Pristanda), această tagmă pestriță, din care nu lipsesc foștii generali de armată, securiștii, turnătorii, și alți ejustem farinae, beneficiază de o suspectă atenție din partea mass-media… În sumar (selectiv): Horia Bădescu, Al. Călinescu, Vasile Spiridon, Ioan T. Morar, Dan Stanca, Gh. Glodeanu, Cristian Pătrășconiu, Ovidiu Pecican. Horia Gârbea, Cristian Vasile, Radu Tudorancea, Traian Ștef, Gh. Grigurcu, Maria Grădinaru, Ioan F. Pop, C. Abăluță, Adrian Lesenciuc, Marina Constantinescu.
RAMURI 12 / 2023
La ancheta „Un bilanț al postmodernismului” răspund: 1) Ion Bogdan Lefter: „Progres” al umanității?! Crizele și instabilitățile generează frici și traume sociale, provoacă tensiuni, alimentează radicalismele. Politicienii populiști au simțit în acești ani că le suflă puternic vântul în pânze și au declanșat noi campanii ofensive. Intelectualii ultraconservatori au devenit și ei foarte vocali în spațiul public, înconjurați de vastele coruri de stridențe de pe scena globală a Internetului. Vehemențe. Negativisme. Resurecții ale ideologiilor extremiste și diversificări în forme noi. Verdicte sumbre. Profeții negre. Asistăm – așadar – la inversarea sensului de evoluție a civilizației? Avem în urmă exemplele celor două conflagrații mondiale din secolul al XX-lea: enorme, tragice, oripilante, îngrozitoare, precedate și ele de șiruri de crize economice, sociale, politice. Au inversat ele sensul de evoluție a civilizației pe mica noastră Planetă? N-aveau cum, căci n-au fost decât „reculuri” ale „progresului”, ale dezvoltării, ale avansului incontestabil și inconturnabil al timpului și-al istoriei. La fel și-acum, și-n anii care vin: crizele trec, civilizația își continuă mersul înainte. Progresează… 2) Ion Pop: Câștigurile aduse de viziunea „postmodernistă” nu sunt puține. Eliberați de obsesia progresului continuu și a noutății cu orice preț, clamate de avangardă, aceasta a încurajat o nouă „umanizare” a scrisului literar, o apropiere de viața omului concret, mai modest și mai atent la propriile precarități, a impulsionat spiritul critic anticonvențional (anunțat, totuși încă în interiorul modernismului, prin poeți ca simbolistul Jules Laforgue, cu personajul său mult evocat, Lord Pierrot, ce afirma că „totul e relativ” și că e timpul „să renaștem ironizând”), contra închistărilor dogmatice de orice fel, a avut un rol recuperator de tradiții culturale prin recursul masiv la „intertextualitate”, a micșorat distanța față de conformismul constrângător prin cultivarea „autoficțiunii” în proză, a biografismului și narativității în poezie, a continuat să „democratizeze” limbajul, amendând estetismul excesiv al modernismului înalt. Dar… pericolul anomiei, al lipsei de „lege” rămâne mereu grav, istoria, memoria colectivă, e mereu amenințată de uitare, viciată de ideologii iresponsabile…, prezenteismul superficial dezechilibrează periculos buna așezare în lume a omului contemporan… În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, N. Prelipceanu, M. Ghițulescu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Gabriel Nedelea, Gela Enea, Cristian Liviu Burada, Mihaela Albu, Doina Jelea (interviu realizat de Simona Preda).
CAIETE SILVANE 1 / 2024
Daniel Săuca, „La sfârșit / început de an”: La birou, îmi aduc aminte iar că am sute de cărți cu dedicație abandonate prin dulapuri. Deloc confortabil, mă întreb: ce voi face cu ele? Adevărul e că nu m-am gândit serios, realist. Le voi dona unei biblioteci? Oare mai există vreo bibliotecă dornică să primească o asemenea donație? În alte pagini, Marcel Lucaciu, „Neliniști răzlețe”: Investim noi speranțe în fiecare început de an și sfârșim, sublim, prin a ne vindeca de iluzii… Viața merge înainte, ne oferă de toate – și mai bune, și mai rele! –mai puțin certitudinea unui viitor pe măsura doleanțelor noastre… În vremurile noastre perfide, când alergăm cu toții după ziua de mâine, ne digitalizăm gândurile și ne importăm starea de bine, oare mai avem nevoie de Poezie? Mai este necesar lirismul, într-o lume, prin excelență, pragmatică? Veacul acesta, anost și bântuit de inteligențe artificiale, mai poate fi cucerit cu penița (sau tastatura) Poetului?… Scrisul este terapia permanentă a sufletului… Și Ioan F. Pop, „Texte de trecut (in)existența”: Am ajuns să respirăm falsitatea ca pe un aer ozonificat, transformând adevărurile eterne în minciuni cotidiene. Suntem în stadiul în care nu mai discernem între adevărurile care mint şi minciunile care spun adevărul, amestecându-le în babilonia unei false trăiri. Lupta nu se mai duce, dialectic, între învingători şi învinşi, ci doar între învinşi care se cred eterni învingători… Într-o continuă disoluţie a identităţilor tari, a fi ceva distinct, bine conturat, devine o anomalie greu de suportat de către cei care se definesc doar prin indistincţie şi impersonalitate… O ultimă lovitură dată raţiunii şi logicii binare – post-adevărul. În sumar (selectiv): Viorel Mureșan, Menuț Maximinian, Gh. Glodeanu, Alice Valeria Micu, Viorel Gh. Tăutan, Balázs F. Attila, Adrian Lesenciuc, Alexandru Jurcan, Loredana A. Știrbu.
EX PONTO 4 / 2023
Angelo Mitchievici, „De ce un festival de poezie la Constanța?”: Dintre toate genurile literare, poezia este și cel mai volatil, mai înclinat spre abstracție, spre concizie, chiar și în formulele sale dilatate. Aparent acest fapt îi conferă un avantaj în fața romanului, de pildă. Un poem este epuizat rapid la lectură, nu neapărat și asimilat, înțeles, apoi, genul liric pare accesibil oricui știe să facă o rimă, se simte traversat de o emoție pe care vrea s-o exprime în absconsul unei metafizici de uz curent, „și tot ce-i nențeles se schimbă-n nențelesuri și mai mari”, cum spunea un mare poet metafizic. De departe, poezia și-a pierdut astăzi demnitatea de care se bucura nu mai puțin de acum trei, patru decenii… Libertatea de exprimare într-un context democratic i-a făcut poeziei un rău, i-a confiscat puterea de a exprima ceea ce era interzis, de a proba o altă putere, cea a verbului poetic, de a oferi un trăirism autentic, armonizând spiritul cu litera, de a juca pe cartea libertății când atât de mulți tânjeau după ea. Situația poeziei este aceeași în concertul literaturii europene într-o societate care trăind într-un regim al asurzitorului a surzit pentru sunetul fin, delicat al poemului. Acum poezia suferă de un deficit de rol social, fără să fi coborât estetic, explorând în continuare posibilitățile limbajului, aducând dovezi de excelență, pe lângă inerent de mult veleitarism, căci nimic nu e mai comod decât veleitarismul pe intervale scurte, fără gâfâială. Într-un fel, poezia trăiește din inerție, într-un moment de democratizare a valorilor în sensul cel mai nefericit, într-un moment în care se citește puțin literatură și încă și mai puțin poezie. Șansa poeziei de a supraviețui este de a ieși pe scenă ca în artele spectacolului, de a se oferi vizual publicului prin poeții care își recită poemele, de a se face, la propriu, auzită. În alte pagini, Valentin Ciorbea, „145 de ani de la unirea Dobrogei la România”: În vara anului 1878, conducerea României, domnitorul Carol, guvernul Ion C. Brătianu, Parlamentul, jurnaliștii și opinia publică așteptau deciziile finale ale Congresului de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), pe a cărui ordine de zi se aflau teme de vădit interes pentru viitorul țării: confirmarea independenței afirmată în Parlament și câștigată militar pe teatrul de operații din sudul Dunării, și reconfigurarea geopolitică a Dobrogei prin unirea la România, acceptând sacrificiul cedării către Rusia a județelor basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad. În sumar (selectiv): Eugen Uricaru, Anastasia Dumitru, Titi Damian, Diana Dobrița-Bîlea, Gabriel Rusu, N. Rotund, Ovidiu Dunăreanu, Ana Dobre, C. Miu, Gh. Filip, Gh. Șeitan, C. Cheramidoglu.
RĂSUNETUL CULTURAL 1 / 2024
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor la Bistrița. Olimpiu Nușfelean, „Literatura păstrează și fertilizează o conștiință ascunsă, cu funcții întemeietoare și valorizatoare, care rezistă la multe încercări ale lumii noastre precare”: Cu adevărat important este poate faptul că gândirea mea și-a adâncit meditația asupra morții, în relație cu două evenimente nefericite, plecarea tatălui meu de lângă noi și accidentul (nu de mașină…) care a dus o persoană apropiată în proximitatea pierderii vieții. A trecut pe lângă moarte, cum se zice, razant. Tema morții, veche, se înnoiește cu fiecare suferință a noastră și ne pune gândul la încercare. E o problemă personală, dar și una care implică rolul scrisului, condiția acestuia. Și apoi e misterul acelui Dumnezeu „necunoscut” – în mod direct, într-un enunț „slab”, nu intru în detalii – care validează și dă tărie rațiunii noastre, atât de neputincioase. Ce-ar fi necunoscutul înaintării noastre prin viață fără prezența acestui Necunoscut care aprinde tot felul de luminițe pe calea noastră? Avem – poate cu toții, dar nu e sigur – senzația că trecem într-o altă galaxie a cărții. Vom transfera evenimente și personalități în noua galaxie? E mai greu decât a trece din comunism în capitalism. Anul acesta m-am întrebat, cu mai mare durere – păstrând proporțiile, ce se va alege din cărțile mele (o speranță de viitor!?…), cu cărțile din biblioteca mea. Le pot oferi Casei Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu din Bistrița, dar rezolv dilema cu asta? Scriitorii sunt, în general, cam pesimiști pe ideea confruntării cu viitorul. În sumar (selectiv): Antoaneta Olteanu, Alexandra Cotoi, Gavril Țărmure, Macarie Drăgoi, Cornel Nistorescu, Icu Crăciun, Loredana Știrbu, Al. Jurcan, D. Cerna, Damaschin Pop-Buia, Vasile V. Filip.
ARGEȘ 1 / 2024
Leonid Dragomir, „Solilocvii”: Regizorul Andrei Șerban povestea într-o emisiune TV că atunci când a ajuns în America diversitatea culturală, socială, sexuală etc. era peste tot. Astăzi, când ea este impusă de corectitudinea politică, nu mai e nicăieri, generând numai excluderi. În altă pagină, Gh. Grigurcu, Jurnal: 1) Senectute. Atât de relativ e succesul, încât nu numai atenția semenilor, ci și propria conștiință îl șterge fără dificultate. Nu și insuccesul. 2) Senectutea scriptorului. Sterilitatea, o stare prin forța lucrurilor oarecum acceptabilă, pierderea criteriului autocritic, un dezastru. 3) Senectute. Scadența se apropie văzând cu ochii. Marea primejdie nu e acum să detești lumea, ci s-o iubești ca mai înainte. 4) De la o vreme reții mai mult ceea ce oamenii vor să-ți ascundă decât ceea ce vor să-ți înfățișeze. Și Daniel Cristea-Enache, Remember (în dialog cu Diana Serena-Bunea): Acești oameni dragi nu mai sunt în viață, nici unul dintre ei (Mama, Tata, Valeriu, Doina, ca să-i enumăr după oribila cronologie a morții), îmi face și mai grea „misia” de a scrie despre ei, „la persoana I”. Trebuie să evit clișeele idilizării și totodată accentele prea intime; să nu le simplific complexitățile caracterologice, dar nici să nu-i idealizez — fiindcă au fost oameni, chiar oameni minunați, dar nu niște personaje ideale, cum creează scriitorii fără experiență sau fără talent. De aceea nu mă prea conving, de multe ori, memoriile scriitorilor noștri (onoare excepțiilor!), care s-ar presupune că sunt niște autori cu experiența acestei complexități omenești și care știu că nu există oameni perfecți — dar, în memoriile lor, se proiectează în exact această lumină a perfecțiunii, a eroismului, a însumării de calități și virtuți. Memorialistul autohton se idealizează adeseori și se eroizează falsificându-și, conștient ori involuntar, datele existențiale. În sumar (selectiv): Calinic Argeșeanul, N. Oprea, Octavian Soviany, Sorin Lavric, D. Ungureanu, Radu Aldulescu, Dumitru Aug. Doman, Dan Ciachir, Sorin Antohi, Leo Butnaru, N. Coande, C. Voinescu, Elisabeta Boțan, Cornel Nistea, C. Zaharia, Jean Dumitrașcu, M. Barbu, M. Posada, Arthur Suciu.
EXPRES CULTURAL 1 / 2024
Gellu Dorian, „Rapănul și săpunul electoral”: Pe 15 ianuarie 2024, când de treizeci şi trei de ani am pus pe picioare un proiect dedicat Poeziei, Poetului, nu s-a întâmplat iarăşi nimic la Botoşani. Poate în iunie, ni se spune, fără a se asuma vreo decizie în acest sens, ci aşa, pur şi simplu, să înţelegem de la sine, că acum, nu, că poate mâine, cine ştie. Celor cărora le revine această deschidere spre viitor a unui proiect cum este Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, orice deviere de la normal li se pare normală şi de acceptat. O ordonanţă care tăia elanurile unor manifestări culturale, prin anulări de fonduri dedicate acestor evenimente, le-a picat iarăşi ca o mănuşă acestora, aşa cum le-a picat şi perioada nefastă a pandemiei de Covid, când au lucrat pe ascuns la denaturarea unui proiect cultural de anvergură naţională. Iar acum speranţa că vor încununa gloria unor refaceri de imagine prin oraş cu acelaşi elan electoral din totdeauna, vor crede că la vară, în iunie, când le va fi bine, vor putea relua totul aşa cum a fost. Mă îndoiesc… Pe ultima pagină, Constantin Pricop, „Ar fi bine să știm de unde venim și unde vrem să ajungem”: Cine se bucură de prestigiu la noi? Cel care își clădește viața conform unor valori, le atinge în urma unei educații corecte, a unor eforturi de perfecționare oneste, a unor acumulări meritorii? Sau cel care „se descurcă”, indiferent de traiectoria lui morală, cel care acumulează prin orice mijloace bunuri materiale? După principiul arhaic al supraviețuirii, aceasta ar fi forma supremă a inteligenței. Numai așa se explică de ce în România oameni cu merite minime în ceea ce privește pregătirea, fără nici o confirmare morală ș.a.m.d. se bucură în ochii mulțimii de… prestigiu, devin modele și idealuri pentru mulți din cei tineri –, iar majoritatea tinerilor care înțeleg exact ce ar trebui să fie viața lor își mută existența sub alte orizonturi… Același impuls îi face pe mulți să afișeze ostentativ o bunăstare de suprafață (mașini, vile etc.) chiar dacă de fapt nu și-o pot permite – dar în felul acesta apar ca oameni care au reușit, „s-au descurcat” și se bucură în ochii celorlalți de prestigiu… După cum arată societatea de azi lucrurile se vor perpetua (până când? până unde?) și oameni de prestigiu vor fi în continuare cei care se descurcă (chiar dacă sunt analfabeți), cei care își afișează acumulările (chiar dacă fură), cei care ies deasupra legilor (chiar dacă prin înșelătorie), cei care se impun mereu în fața celor din jur (chiar dacă prin grosolănie, prin violență)… În sumar (selectiv): Nicolae Panaite, C. Coroiu, N. Mecu, Leo Butnaru, Ioan Țicalo. Dan Bogdan Hanu, Al. Cistelecan, Adrian Dinu Rachieru, Cristina Scarlat, C. Cubleșan, Daniel Ștefan Pocovnicu, Emanuela Ilie, Magda Ursache, Nicolae Tzone, Eugen Munteanu, Flavius Paraschiv, Pavel Toma. Lucian Vasiliu – 70.
NEUMA 11-12 / 2023
Andrea H. Hedeș, la Editorial: Acum creatorii nu creează opere ci conținut – „creație” efemeră și inconsistentă, consumată de către… consumatori, la fel ca, pe vremuri, semințele la un meci de fotbal. Este aceasta creație? Este ceea ce produc MuseNet, Bard, Chat GPT creație? Pot instrumentele să creeze sau este actul creației unul specific omenesc sau, măcar, biologic (mă gândesc aici doar, de ex., la caracatița care își face „o grădină în fața casei”)? (…) Atât timp cât IA (inteligența artificială) trebuie pornită, trebuie programată prin cuvinte cheie, tipare, modele de recunoaștere, chiar dacă va livra un produs cu rapiditate și perfecțiune, acest produs nu va fi creație și actul nu va fi unul creator. Idealul de atingere al perfecțiunii e marca de creație a ființei omenești. La rubrica sa, Horia Gârbea: Literatura, știm bine, e o chestiune „de gust, nu de silință”. Un algoritm cât de perfecționat, cel puțin așa cum mi-l pot eu imagina, poate genera texte utile pe baza unui număr enorm de date pe care mintea umană nu are cum să le proceseze cu viteza unui computer și nici nu le poate măcar stoca în memorie, pentru a le accesa la nevoie. E limpede! Dar este la fel de limpede că numai creierul omenesc poate asocia și deopotrivă disocia elemente extrem de diferite sau de similare într-un mod surprinzător și, de fapt, creator. Ceea ce este uimitor și copleșitor în lucrul cu bazele de date: mulțimea înregistrărilor și viteza de accesare a lor, este de fapt limitator în sensul creativității. În alte pagini, Gh. Grigurcu, la Invitat special: Numai organicitatea în evoluție a existenței noastre, asumarea ei ca o continuitate nescutită de dificultăți ne îngăduie a avea un simțământ al împlinirilor. Fără o raportare la dubii, decepții, anxietăți, cele mai aparent categorice realizări se pot risipi cum frunzele autumnale. În sumar (selectiv): Simona Antonescu, Vlad Alui Gheorghe, Silvan Th. Stâncel, Adrian Țion, Dana Banu, Rodica Bretin, Gh. Glodeanu, G. Volceanov, Ioan Holban, Flavia Adam, Menuț Maximinian, Monica Grosu, Ana Dobre, Gelu Negrea, Ion Cocora, Ioana Diaconescu, Florica Bud, Simona-Grazia Dima, Evelyne Croitoru, Sandu Frunză.
CALIGRAF 1 – 2 / 2024
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor la Alexandria de 24 de ani. Florea Burtan (interviu realizat de Iulian Talianu): Aș putea spune că sunt poet de profesie jurnalist, cum se precizează în diploma mea de licență… Deși trăim într-un prezent agitat și confuz, când scara de valori este dată peste cap, încât parcă nu mai știi din ce parte mai răsare soarele, mă străduiesc să mă mențin la suprafață, să-mi păstrez limpezirea sufletului și a cugetului, scriind ceea ce simt cu adevărat, urmărind atent scena noastră culturală și literară, cu urcușurile și coborâșurile ei, ca însăși viața de fiecare zi. Continui să fiu optimist, nu fac zgomot în jurul meu, sunt preocupat de cărțile mele, de revista Caligraf, de care răspund, în calitatea de redactor-șef. Încă mai cred în… salvarea noastră prin cultură, artă, literatură… – Pe cine citește poetul Florea Burtan dintre poeții de azi? Te încearcă invidia? – O întrebare incomodă. Mai mult decât altădată, acum se scrie și se publică foarte multă poezie. Apar, desigur, cărți interesante, valoroase, dar și puhoi de maculatură, promovată de edituri obscure, unde primează aspectul economic, neglijând criteriul estetic. Mă străduiesc să evit căderea în aceste ape tulburi, să nu-mi consum timpul lecturând producții veleitare, amorfe, lipsite de orice urmă de fior liric. Reperele mele de azi înseamnă, desigur, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Constantin Preda, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea, Marian Drăghici, Liviu Ioan Stoiciu, Ștefan Mitroi și lista poate continua chiar cu cel care m-a provocat la acest dialog. De ce invidie? Poate permanenta mea dorință și preocupare de a scrie în așa fel încât să fiu luat în seamă. Să mi se comenteze cărțile, să mi se publice versurile în reviste prestigioase… În sumar (selectiv): Stan V. Cristea, Ana Dobre, N. Coande, Otilia Sîrbu, C. Cubleșan, Iulian Bitoleanu. Ștefan Mitroi, Mihaela Albu, Liviu Nanu, Nicoleta Milea, N. Scurtu, Titi Damian, Marian Nencescu, N. Dina.