Imaginea literaturii între 1941-1971, cuprinsă în scrisorile adresate lui Miron Radu Paraschivescu[1], arată o seismografie complicată a câmpului literar: Război Mondial, dictatură de extremă dreaptă, comunizare rapidă a țării, proletcultism, „dezgheț”, deschidere și experimentalism – și, mai ales, cenzură – principalii termeni ce descriu reorganizările succesive de la jumătatea secolului trecut.
Totul, din perspectiva unui comunist, care nu a ezitat să se situeze mai la stânga decât Partidul, atunci când realitatea o impunea – și o impunea cotidian imediat după 1948. Miron Radu Paraschivescu a fost cel mai cunoscut descoperitor de talente din literatura noastră, adunând în jurul său, de fiecare dată, energiile tinerilor.
Drumul său începe de la albatrosiști, în 1941, cu reverberații la Timpul și Ecoul, cotidienele unde a făcut pagina a doua, de cultură, în anii următori 1942-1943, până în septembrie 1944; a venit aici cu backgroundul suprarealist, cu o viziune avangardistă asupra artelor, de tip sintetic, aureolată de cel mai reprezentativ volum al său, Cântice țigănești, apărut în această vreme. Este omul potrivit să conducă alte reviste: Revista literară, în 1947, Almanahul literar, în 1949-1951; să răspundă la poșta redacției, o rubrică pe care o inaugura la Ecoul, în 1944, și pe care o va continua la Contemporanul, la jumătatea anilor ’50. Omul potrivit să înființeze, în 1966, Povestea vorbii, supliment al Ramurilor craiovene. Dacă identitatea sa, a descoperitorului de talente, începea cu Marin Preda, la Timpul, în 1941, se poate spune că, la capătul acestui interval luminat de corespondență, se află numele lui Radu Petrescu, care debutează editorial cu romanul Matei Iliescu (1970), după ce primele fragmente apăruseră în aceeași Poveste a vorbii.
Povestea începe așadar la Albatros, revista înființată în primăvara lui 1941 de un grup de tineri scriitori; după ultimul său număr, dublu, din mai 1941, Albatrosul va începe să se reconfigureze în paginile Timpului – mai precis în pagina a doua a acestui cotidian, intitulată „Popasuri”, pe care o administra Miron Radu Paraschivescu.
În articolul „Albatros” (20 martie 1941), Miron Radu Paraschivescu semnala apariția revistei: „în pragul unei primăveri atât de incerte, am primit și întâiul atestat al unei tinereți a spiritului, a versului, a îndoielii și a căutării”, menționând frontispiciul revistei: Geo Dumitrescu, Elena Diaconu, Florin Lucescu, Dinu Pillat, Al. Cerna-Rădulescu, Ovidiu Rîureanu, Marin Sârbulescu, Tiberiu Tretinescu, Virgil Untaru. Sub semnul lui Baudelaire, al cărui portret se află pe prima pagină, ei sunt „trecuți de zarea limpede a clasicismului, ca și de stufoasa retorică a romantismului hugolian”; astfel, „poeții ceasului de azi s-au întâlnit la acea răspântie singulară a poeziei «blestemate», care, la urma urmelor, este substanța și germenul adevăratei poezii.” Angajarea lor socială și politică este aproape numită: „Descinși într-un ceas de furtună, acești vrednici poeți refuză acadeaua și bibilul literei, cărora le preferă vitriolul gândului, efortul tragic și măreț către o conștiință libertară și o justiție imanentă”. Dar revista este deschisă mai multor direcții și orientări, după cum se vede din salutul pe care l-au cerut de la iconarul Mircea Streinul pentru prima pagină; și, tot în primul număr, un poem de Dimitrie Stelaru, iar în alte numere: Mihnea Gheorghiu, Ben Corlaciu (care va fi trecut și pe frontispiciu, „în grup” Albatros), Ștefan Aug. Doinaș.
Liderul grupului este poetul Geo Dumitrescu, care îi recunoaște în diferite feluri rolul de diriguitor al lui M.R.P., inclusiv prin poemul care îi este dedicat, „Despre certitudini” (datat 1943) din Libertatea de a trage cu pușca: „De mic copil, înainte de a face ceva mai bun,/ înainte de a învăța să merg pe picioare,/ cred că am început prin a căuta certitudini, certitudini…/ Obiceiul ăsta mi-a rămas și acum când m-am făcut băiat mare.” Și M.R.P. are o anumită responsabilitate, după cum scrie în jurnal: „Geo nu mi-e indiferent, fiindcă e un adevărat poet și încă unul tânăr. Simt de datoria mea să veghez la drumurile lui. Să-l împiedic de a cădea în libertinajul, în orgia cuvântului? Dar dacă-i înfund drumurile? Să-l las să facă așa cum îi vine? Dar dacă rămâne o epavă ancorată într-un incert hermetism de efecte dezastruoase?” (13 februarie 1942)[2]. O responsabilitate pentru întreg grupul Albatros, și pentru tinerii de la „Popasuri”: „Mai vreau să scriu ceva despre «băieți». Despre acești tineri poeți care vin la mine, pe care-i iubesc și care – sunt sigur – mă iubesc și ei. Marea mea teamă, când ne aflăm împreună, este să nu cumva să se uite vreunul din ei la mine cu gândul cu care s-ar uita la un profesor […] Geo, Tiberiu Bărbulescu, Ierunca, Marin Preda și – colac peste pupăză – Stelaru. Care mai de care poet, care mai de care inspirat, cu un munte de tinerețe în ei, plini de aurul talentului și de sărăcie./ Îi iubesc și îi admir. Și mă simt, mereu, una cu ei” (16 martie 1942).
O interesantă confesiune, indirectă, a fostului avangardist o face M.R.P. atunci când discută despre volumul Aritmetică de Felix Anadam – autor căruia îi dezvăluie și numele: Geo Dumitrescu, poetul care „a avut de ales: între formele – hotărât revoluționare, dar valabile pentru un anumit timp – ale dadaismului sau suprarealismului, între un tradiționalism întrecut sau dezmințit de fapte dacă nu și de sculele poetice, între lirica barbiană, înghețată, și empirismul arghezian”. Alegerea constă în „singurul loc unde [poezia] are dreptul: al luptei pentru libertăți” (9 februarie 1942).
Geo Dumitrescu veghează cumva la unitatea grupului, scrie o pledoarie pentru Baudelaire („Amenințarea poeziei”, 24 iulie 1942) și intervine în polemici, de pildă în apărarea lui Ben Corlaciu și a volumului său, Tavernale – „talent cert și firesc”; „cu ce drept al unui scepticism gratuit și ranchiunos s-a putut despre Tavernale ca despre o «carte inutilă»?” (25 februarie 1942, „Despre o «carte inutilă»”). Evaluează traiectorii, cum ar fi cea a lui Dinu Pillat, autorul romanului Tinerețe ciudată, ce a ieșit din Jurnalul de adolescent din Albatros (24 octombrie 1943, „Doi albatroși”).
În 1966, Ben Corlaciu i se adresează lui M.R.P., caracterizându-l: „La un sfert de secol, de când ai sărit în apărarea Tavernalelor mele, autorul acelei plachete de debut şi de promisiuni lirice, astăzi cal bătrân, trimite în grădina ta de la Văleni un nou poet [este vorba despre autorul Mihai Bărbulescu]. Acesta, după cum se vede, e destinul tău: o viaţă întreagă, tu să tot descoperi şi să tot catapultezi poeţi după poeţi, iar ei, în schimb, să nu-ţi dea pace nici măcar după decenii. Singur, cu sufletul tău veşnic receptiv şi generos, te-ai aşezat, de când te ştiu şi până astăzi, când în fine ştie toată lumea, în inima acelor tineri care pornesc la drum cu geamantanul doldora de talent şi de speranţe.”
Un excentric este Dimitrie Stelaru, poetul care și-a anunțat decesul și a declanșat o furtună în presă (furtună amplificată atunci când a „reapărut printre vii”): „Curată nebunie! Banca Națională a oferit pentru înmormântare 2000 de lei; «vagonul mortuar – spunea într-un ziar – pleacă spre Turnu-Măgurele»; acolo – mai târziu am aflat – așteptau vagoanele funerar, trei căruțe cu pâine și bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”[3].
Timpul îl sprijină constant pe Stelaru; anunță „Un spectacol pentru Dimitrie Stelaru” (18 martie 1942), „pentru editarea unei cărți a poetului”, unde vor participa Maria Filotti, Romald Bulfinski, Iordănescu-Bruno, Tantzi Cocea ș.a., iar în deschidere vorbește „maestrul Ionel Teodoreanu”. Geo Dumitrescu scrie despre „Dimitrie Stelaru” (16 aprilie 1942), reproducându-se un portret de Ion Vlad; poetul este un strigăt ce caracterizează: „Am găsit un om!…”, aflat în opoziție cu societatea burgheză („toți proștii își dau iluzia că îl salvează”). Un loc de frunte îi acordă neiertătorul Virgil Ierunca, autorul unui „Bilanț literar” al anului 1942 (8 ianuarie 1943): „Dimitrie Stelaru cu Noaptea geniului este în sfârșit vedeta poeziei tinere”, pentru că a scris „una dintre cele mai bune cărți de poezie ale anului”.
Din anii 1960, s-a păstrat un dialog interesant, o scrisoare primită de la Dimitrie Stelaru (și el, în ipostaza de tată), căreia M.R.P. îi răspunde într-o epistolă în limba latină, un semn de manifestare a boemei.
Criticul Albatrosului este Virgil Ierunca; la Timpul face cronica literară, găsind întotdeauna temperatura potrivită – de pildă, atunci când scrie despre volumul aniversar E. Lovinescu, semnat de Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu și Tudor Vianu: „blocul «criticii noi» a făcut cu acest omagiu și primul act de curaj și acțiune comună, în lupta pentru afirmarea adevărată – dacă vreți creativă – a criticii estetizante, pe care noi o revendicăm ca unică, în mișcarea contemporană a literelor românești” (1 iunie 1942). Nu uită nici de liderul tineretului liberal, Mihail Fărcășanu, și studiul său, Libertate și existență, „o adevărată lecție de tensiuni semnificative” (10 august 1942). Demolează fără rezerve (în cele mai multe din cronicile sale); printre victime: Straniul paradis de Laurențiu Fulga – „o nimica toată” (25 august 1942), Izvoare a iconarului Iulian Vesper este „un colț de manufactură amorfă” (27 iulie 1942).
Observarea câmpului literar, împreună cu demonul teoretizării, îl determină pe Ierunca să descrie „Literatura condițională” (18 august 1942): „oaie cuminte și docilă, literatura condițională nu indispune, nu irită, nu suscită și nu întărâtă. Dar asta până la un punct: până acolo unde începe însăți existența ei de lipitoare cafenie. De îndată însă ce o frângere de poziție ar leza înțepenirea în lene și rectilinie a obiectivelor de pe meridianul acestei literaturi, molcoma și rotofeica literatură devine tot atât de agresivă, de sfidătoare și de hurzuluită ca și cumătra sa de rubedenie directă, literatura dirijată”.
Într-un interviu din 1990, Ierunca îl încadra pe M.R.P. în categoria „păguboșilor cinstiți” – trimitere directă la Balada Păguboșilor, unde propunea înființarea unei asociații, U.I.P.A.P. – Uniunea Internațională Permanent Activă a celor Păguboși: „El a avut întotdeauna dificultăți cu Partidul Comunist, deși era realmente un comunist. Nu putea însă suporta dogmatismul de partid, tocmai pentru că era un poet autentic. Atunci, partidul a găsit de cuviință să-l trateze ca pe un nebun, iar poetul s-a mulțumit să facă pe nebunul. De aici inconsecvențele lui roditoare”[4].
În corespondență, Ierunca apare doar într-o scrisoare către Ghiță Ionescu, fostul conducător al Europei Libere (printre altele), fapt care mărturisește despre schimburile epistolare dintre M.R.P. și Virgil Ierunca și Monica Lovinescu; La apa Vavilonului înregistrează, de asemenea, un dialog epistolar, sub semnul excentricității, pentru că M.R.P. le scrie de la Paris celor doi critici[5]. Dar este cunoscută editarea în limba franceză (1976) a Jurnalului unui cobai, în traducerea Monicăi Lovinescu și difuzarea unor fragmente din acesta la emisiunea „Povestea vorbei” a lui Virgil Ierunca – un nume de emisiune care seamănă semnificativ cu cel al suplimentului Ramuri din 1966, Povestea vorbii.
După Albatros, Marin Preda este numele de care se leagă identitatea de mentor a lui M.R.P.; Preda debutează cu schița „Pârlitu’” (publicată în două părți, la 15 aprilie și 16 aprilie 1942), urmată, în ritm mensual, de „Strigoaica” (23 mai 1942), „Calul” (4 iunie 1942), „Salcâmul” (7 iulie 1942), „Noaptea” (5 august 1942). Numit de M.R.P. „genial”, după cum își amintește prozatorul în diferite interviuri din anii 1960-1970, Preda păstrează totuși un gust neplăcut despre această epocă a debutului: Timpul publica și proze de Dumitru Bărbulescu, pe care îl contestă cu malițiozitate, precum în interviul în care îl cita pe M.R.P.: „Zicea: «Tu să n-ai pretenţia asta să fii ca Bărbulescu, că nu se poate»”[6].
Preda este „un geniu elementar”, așa cum spune Jurnalul unui cobai: „raporturile pe care el le stabilește între lucruri și lume sunt grave, simple și primordiale. Aș spune analfabete. Ignare, sigur. Dar geniale. […] El e generația spontanee. Pe când eu, sunt tot numai alambic, filtru, sită, râșniță.”
În corespondența de față se înregistrează o răceală între M.R.P. și Preda, care a ținut cel puțin din 1947, momentul în care, la Revista literară, se scria: „N-are decât 25 de ani, dar gândește mult și scrie puțin, parcă ar fi de 50. Sobru, închis într-un mutism care nu-i mizantropie, ci atentă măsură de sine, muncitor, cinstit și hotărât. Marin Preda aduce în opera și în etica lui personală virtuțile neamului de țărani din Teleorman, de unde a pornit ca să răzbească singur în numai 7 ani de zile, până la conturarea unor forțe epice cu totul personale. Plecat de pe băncile școlii normale, vagabond pe ulițele Bucureștiului, ucenicind apoi, stăruitor și modest, prin lucru greu și prost plătit, de noapte, al redacțiilor, publicând rar și citind mult, Marin Preda este între tinerii din leatul lui nădejdea cea mai plină și mai realizată până acum… Cititorul își poate da singur seama de forța talentului lui Marin Preda în care îndrăznim să prevedem peste zece, cincisprezece ani, pe unul din romancierii de seamă ai literaturii noastre”[7].
Jurnalul înregistrează colportări: „am aflat de la Marin Preda, alaltăieri mi se pare, că Ion Caraion a zis despre mine că sunt «un poet ratat»” (16 octombrie 1942); dar și nemulțumiri despre Marin Preda și „mitocănelul din el”, pentru felul în care îl felicită pe M.R.P. la primirea Premiului de Stat din 1954.
Totuși, rămâne o anumită venerație; Preda este și editorul volumului Ultimele (1971), unde îi conturează un portret special: „după E. Lovinescu, nimeni n-a iubit la noi mai mult profesiunea de scriitor și nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga noblețe ca Miron Paraschivescu.” Astfel, M.R.P. ar putea spune în fața Judecății: „nu l-am îngropat, m-am străduit toată viața să-l cultiv [talentul], și pe-al altora, și nu numai pe-al poeților, ci și pe-al prozatorilor”.
Este ceea ce recunoaște și Ion Caraion într-o scrisoare din 1966: „Miroane, ţin la fidelitatea arătată de tine mereu tânărului necunoscut, căruia într-un tumult de ani i-ai sporit numărul, chipurile, oastea. Tu ai dat literaturii primilor paşi o oaste de temerari şi după ce fiecare din ei a devenit câte altceva, ce puţini au fost aceia care au înţeles să facă şi ei cu alţii ceea ce se făcuse cu dânşii!”
O altă imagine a lui Preda se vede într-o scrisoare către Titus Popovici, unde M.R.P. se autocaracterizează: „Marin Preda, cu intuiţia lui extraordinară şi cu forţa veritabilă pe care-o are în el, ţărănească, adică frustă, văzuse bine: «fac fiţe», – şi pentru nimic în lume n-aş renunţa la ele. Acolo sunt eu, în aceste «fiţe», nu în idei şi fapte care să schimbe lumea.”[8]
Dar se punea problema legatului, o senzație care se va perpetua și aproximativ 10 ani mai târziu, după ce M.R.P. mai condusese două reviste: Revista literară (15 martie-21 decembrie 1947) și Almanahul literar (1949-1951): „Dar când mă întreb: cui i-aș putea lăsa manuscrisele mele, văd cu spaimă că n-am, printre cei mai tineri decât mine, niciun adevărat prieten, frate sau fiu spiritual […] Dintre tineri, eu, care am fost numit de alții «șeful îndoielnic al unei școli», n-am nici un discipol de încredere”[9].
(Fragment din studiul introductiv la ediția de Corespondență Miron Radu Paraschivescu, în pregătire la Editura Muzeului Literaturii Române)
[1] Fondul de corespondență aparține d-nei Petruța Stan, autoarea unei teze de doctorat coordonate de Eugen Simion despre Miron Radu Paraschivescu, editată cu titlul Revolta unui cobai – Miron Radu Paraschivescu, diaristul (Editura Bibliotheca, 2022). Scrisori de la Geo Bogza au fost publicate în Caiete critice (nr. 11, 2015); de la Ioan (Ion) Alexandru au fost publicate în Viața Românească (nr. 4, 2022), precum și răspunsuri M.R.P. către Alexandru și către Titus Popovici; de la Radu Cosașu, Maria Luiza Cristescu, Tașcu Gheorghiu, în Apostrof (nr. 3, 2022); de la Ion Caraion, Matei Călinescu, Constantin Țoiu în România literară (nr. 18-19, 2022); de la Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Norman Manea, Gellu Naum, Radu Petrescu, Lucian Pintilie în Atitudini (februarie 2022). Proximul volum de Corespondență va avea cca 400 de scrisori primite de la peste 80 de expeditori.
[2] Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai (1940-1954), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu; prefaţă de Vasile Igna, Editura Dacia, Cluj, 1994, pp. 138-139.
[3] Dimitrie Stelaru, Zeii prin șoareci, Editura Pentru Literatură, București, 1968, p. 55.
[4] Interviu luat de Elena Ștefoi pentru revista Contrapunct, ap. Virgil Ierunca, Trecut-au anii… fragmente de jurnal, întâmpinări și accente, scrisori nepierdute, Editura Humanitas, București, 2000, p. 359.
[5] Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, București, 2023, p. 262.
[6] Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 465.
[7] În Revista literară, 5-6 martie 1947, ap. Ion Cristoiu (ed.), „Marin Preda, neliniștitul”, studiu introductiv la volumul Scrieri de tinerețe, Editura Minerva, București, 1987, p. VI.
[8] Scrisoare publicată în Viața Românească, nr. 4/ 2022, pp. 76-79.
[9] Jurnalul unui cobai, ed. cit., p. 371.