Privind în jur, urmărind evenimentele și raportarea oamenilor la ceea ce (li) se întâmplă, observi că una dintre emoțiile predominante este neliniștea, o anume anxietate generată de nesiguranță. Fie că e vorba de probleme din sfera geopolitică, fie că e vorba de finanțe, de starea de sănătate – chiar dacă, obiectiv vorbind, în țară se trăiește în condiții mult mai bune decât se trăia cu numai câteva decenii în urmă –, generațiile actuale nu par mai fericite, ci, dimpotrivă, nemulțumirea și așteptările cresc. Susținute și de mass-media, poate și de gena noastră, exprimată prin lamentare, prin comparațiile cu vecinul și dorința de-a-i vedea moartă și capra lui, nu dăm atenția cuvenită binelui, ci mereu exacerbăm răul.
Problema e că starea de anxietate și emoția adiacentă sunt mereu prezente în subsidiar, condamnându-ne la comportamente ca atare, amestecându-se în relații, în munca de toate zilele, condimentând nemulțumirile și nefericirea individuală și colectivă.
„Cel care a învățat să fie anxios cum trebuie, a învățat cel mai înalt lucru” – scria S. Kierkegaard, aceasta fiind propoziția pe care a ales-o și Tracy Dennis-Tiwary pentru a-și începe cartea Timpul viitor: de ce este utilă anxietatea[1]. Autoarea îl consideră pe filosof ca fiind patronul spiritual al anxietății, deoarece a descoperit ceva important: deși este supărătoare, apăsătoare, debilitantă, anxietatea vrea să ne ajute. Recunoscută, conștientizată, ascultată, prețuită și respectată, am avea o viață mult mai bună dacă am observa semnalele ei, în loc să căutăm tot felul de tertipuri ca să scăpăm de ea. Căci deși anxietatea ar putea fi diminuată, acoperită, nebăgată în seamă, problemele pe care ni le semnalează nu dispar, ci dimpotrivă, respinse, ele tind să se înmulțească.
În prima parte a cărții, Tracy Dennis-Tiwary susține că avem nevoie de anxietate. După ce o definește, stabilind ce este și ce nu este, după ce trasează înrudirea cu frica, dar și diferențele față de ea, autoarea ne descrie în capitolul doi scopul evolutiv al anxietății și de ce este necesar ca această emoție să fie neplăcută pentru a-și îndeplini rolul: funcționalitatea ei constă tocmai în faptul că induce disconfort, agitație, încordare; vom acționa și vom căuta să atingem obiectivele propuse tocmai pentru a scăpa de senzațiile rele (fenomen care poartă denumirea de întărire negativă[2]), recompensa fiind anularea sentimentului neplăcut. Din păcate, am fost induși în eroare în privința ei – învățați fiind s-o trăim ca pe o emoție negativă și debilitantă, am făcut din ea o boală pe care o tratăm cu pastile ca să scăpăm de semnalele ei. Am învățat, așadar, s-o suprimăm, în loc să ne confruntăm cu cerințele ei (se poate citi tot în partea a doua a cărții). Pentru ca, la sfârșitul părții a treia, în capitolul 10, să aflăm cum să folosim anxietatea în mod corect.
Toată povestea rezolvării problemelor legate de îngrijorare începe prin a recunoaște existența ei. Punctul de pornire al fiecărei povești de transformare începe prin recunoașterea situației de facto. Am observat cât de important este acest lucru: indiferent ce fel de carte de dezvoltare și evoluție parcurgem, indiferent cine e autorul și pe ce fel de cercetări se bazează, pentru transformare este imperios necesar ca individul să-și recunoască poziția în care se află. S-o numim Punctul A.
Pentru a ne deplasa în punctul B, e necesar să se știe foarte clar cum arată punctul A, cel în care ne aflăm. Cu cât un individ are mai multe date despre punctul său A, cu atât mai clară va fi calea spre punctul B. Fie că e vorba de recunoașterea traumei și nevoia de vindecare, despre care vorbesc cărțile lui Gabor Maté și James S. Gordon (vezi articolele mele anterioare, din cadrul rubricii de față), fie că e vorba de recunoașterea „darului sensibilității”[3], pentru a o transforma pe aceasta în putere ca să lucrezi cu ea spre propria-ți dezvoltare, sau e vorba de creativitatea descrisă de David Eagleman (autorul pe care, de asemenea, l-am comentat in extenso aici), observarea onestă a punctului în care te afli este crucială. Indiferent ce noțiuni sunt vehiculate, procesul este același.
De exemplu, printre cei șapte pași ai vindecării enumerați de Gabor Maté[4], poziția A este numită acceptare. După punctul de pornire, probabil sugerând o listă cu funcție mnemotehnică, autorul propune pașii de urmat sub forma aliterației cu vocala „a”: acuitatea, amărăciunea (tradus impropriu din cuvântul englezesc anger, furie, probabil cu scopul de a păstra vocala), autonomia, atașamentul, aserțiunea și afirmarea.
Acceptarea este punctul de pornire, cum am spus, ca observare a poziției în care te afli, ca recunoaștere a situației proprii fără a o/ te judeca, fără a o/ te condamna, fără a disimula, fără a încerca să scapi din „menghină”, fără a distorsiona, fără a te lamenta. În cazul subiectului discutat acum, vorbim explicit de recunoașterea anxietății și a îngrijorărilor, de a le urmări cauza și efectele în corpul fizic și sistemul de reacții etc., de a cunoaște cât mai multe despre aceste trăiri. O acceptare deplină și onestă a „ceea ce este” e calea cea mai scurtă de a găsi informații și resurse pentru a face pași spre „altceva”. Dacă știi concret care e punctul A, ai șanse mai mari să ajungi într-un punct B dorit de tine, altfel, continua mișcare și schimbare (căci schimbarea este singura constantă a universului nostru) te vor duce într-o poziție A prim, într-un A fals, nu în B-ul căutat. Desigur, pare la mintea cocoșului să îți cunoști poziția în care te afli, dar dacă în sens fizic și spațial e cât de cât logic, în sens psihic, relațional, de cunoaștere de sine și cunoaștere a raporturilor cu preajma, nu este deloc la fel de simplu.
Uneori, chiar poziția geografică poate fi necunoscută. La începutul anilor 2000, când apăruseră sistemele de navigare accesibile oamenilor de rând, am organizat cu un grup de liceeni o excursie la Auschwitz, cu rol educativ, bineînțeles. După o oprire de o zi la băile termale din peșterile de la Miskolc, am pornit spre Cracovia urmând traseul cel mai scurt, după indicațiile navigatorului, neștiind la vremea aceea cum ne pot păcăli setările unor cerințe incorect alese. După socotelile noastre, conform numărului de kilometri, urma să ajungem în câteva ore, cam pe la 5 după amiază, la hostelul închiriat. Ce nu știam pe atunci era că, deși am ales ruta cea mai scurtă, era și cea mai dificilă, nu urma autostrada ocolitoare, ci trecea direct prin Munții Tatra. Curând am pierdut semnalul GPS, serpentinele erau strânse, drumul îngust, înaintam cu 30 km pe oră, la răscruci ne orientam după semnale rutiere, după indicatoare incerte, căci punctul nostru A era total în ceață. Nu știam unde ne aflăm. În cea mai mare parte am înaintat intuitiv, posibil să fi făcut și cercuri ocolitoare. Deși știam unde vrem să ajungem, faptul că am pierdut datele despre locul în care tocmai ne aflam a încurcat mult înaintarea. Bâjbâiam. Se întunecase, eram responsabilă pentru liceeni, era frig și zăpadă la altitudine, ne temeam să nu rămânem fără combustibil, nu aveam rezerve de mâncare și apă. Tinerii s-au panicat, frica și nesiguranța au umplut cabina microbuzului. Într-un târziu, am coborât munții și am ieșit la drumul național. Am ajuns noaptea pe la ora două în Cracovia, epuizați, dar cu lecția învățată. Nu drumul cel mai scurt e cel mai bun, ci drumul în care știi în fiecare clipă unde te afli. Ca să știi cum și încotro să înaintezi spre punctul dorit.
Despre poziția fizică și psihică pe care o ocupi în momentul tău prezent, biologul Bruce Lipton spune că este cel mai bun punct din viața ta, pentru că este adevărul tău. Orice alt punct ar fi unul fals, unul închipuit: chiar dacă de dorit, el ar exista doar la nivelul dorinței, al opțiunii, al căutării, dar nu al adevărului. Realitatea e mai bună decât minciuna în orice situație, pentru că este singurul lucru care te-ar putea ajuta să faci pași spre un alt punct. A te familiariza cu situația prezentă, a nu o respinge și a nu o/ te învinovăți, a o accepta ca fiind adevărul prezent e un pas care garantează pașii următori.
Revenind la fricile de care nu scăpăm, cea mai rea este frica de frică, sau meta-îngrijorarea, îngrijorarea de a fi îngrijorat: „Dacă devin prea anxios și îngrijorat, o să mă îmbolnăvesc sau se poate întâmpla ceva rău. (…) Gândirea catastrofală este o atitudine obișnuită în rândul persoanelor care au trecut prin experiențe traumatizante și care rămân adesea captive într-un ciclu de gândire dureros în care viitorul este asociat experiențelor trecute”[5]. Dar îngrijorarea și anxietatea nu sunt sinonime, chiar dacă în limbajul cotidian le folosim ca atare. „Anxietatea este un amestec de senzații fizice, comportamente și gânduri…, un nod în gât, o stare generală de energie și agitație – se manifestă la nivel corporal. Comportamentele, pe de altă parte, sunt acțiunile pe care le întreprindem când detectăm un pericol.”[6] Însă aspectul pozitiv este că anxietatea poate fi canalizată în direcția atingerii scopului propus, ea transformându-se atunci, paradoxal, în curaj: „Anxietatea te alimentează cu energie, îți descătușează puterea, iar partea uimitoare a anxietății e că se atenuează în mod natural cât acționezi cu hotărâre și inteligență. Când nu mai este nevoie de ea, se dă deoparte. Cercetările arată că atunci când oamenii își acordă timp pentru introspecție – analizând și exprimând ceea ce sunt – starea de spirit, concentrarea și capacitatea de a învăța se îmbunătățesc, relațiile lor sunt mai împlinite și chiar și sănătatea primește un impuls pozitiv, beneficii care pot persista luni și chiar ani” – spune Tracy Dennis-Tiwary[7] la finalul cărții sale.
[1] Tracy Dennis-Tiwary, Timpul viitor: de ce este utilă anxietatea (în ciuda faptului că e neplăcută),traducere din limba engleză de Otilia Tudor, Grupul Editorial Trei, Lifestyle Publishing, București, 2023.
[2] Idem. p. 39.
[3] Jenn Granneman și Andre Sólo, Darul sensibilității: puterea ascunsă a oamenilor supersensibili într-o lume schimbătoare și supraîncărcată, traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Litera, București, 2023.
[4] Gabor Maté, Când corpul spune nu: costul stresului ascuns, traducere din engleză de Adriana Ionescu, Curtea Veche, București, 2021, p.327 și urm.
[5] Tracy Dennis-Tiwary, op. cit., p. 60.
[6] Idem, p. 65.
[7] Idem, p. 210.