ACUM
Acum, când ziua se îngână cu ziua următoare,
ca două pisici urmărindu-se pe acoperișul încins;
când Astăzi nu mai e iar Mâine încă nu există,
acum, tocmai acum mă podidește, brusc,
dorul de tine.
Acum, când privesc peste gardurile Walkiriilor,
când pășunile hiperboree trec dintr-o dimensiune în alta,
iar mâna ta cu degete subțiri împletește spițele Sorții
la douăzeci de ani
Acum, când briza încă mai foșnește în somn,
când glasul meu a amorțit de atâta (ne)liniște,
când ochiul e deschis înăuntru lăsând pe ecran
urmele visului…
CĂMILA PRIN URECHILE ACULUI
Se ia o cămilă cu mai multe cocoașe,
e bătută ușor pe crupă
și împinsă în scenă.
E tentată cu un braț de otavă,
cu un cocean verde,
cu pepeni rupți din vrej.
Înaintează agale pe culoar,
printre răni, ranițe și răniți,
până la margine.
E înfășurată apoi în cearșaf
până se face mică și, brusc,
e împinsă prin urechile acului.
DEȘTEPTARE
Adrianului
Dimineața, în zori, aburite de rouă, cuvintele
își scot, unul după altul, capetele din vis
și privesc, înfiorate, cerul infinit al
Limbii Române.
DUPĂ OSPĂȚ
Pe caldarâm roiuri tematice,
fagurii goi ai nopților risipite, în somn
vise calcinate prin aburul ridicându-se leneș
din necunoscutul Clepsidrei.
Ochiuri prin care străvezi amiaza din gând,
rondò al iubirii posibile,
ștergar de rugă la ușorul porții,
zălog pentru petrecere.
Melancolie pentru timpul curs,
în iarbă reci stârvuri de cuvinte.
Prin vama cerului doar umbra unui sturz
rătăcit în pliurile toamnei.
IDENTITATE
Când îți rotești privirile în jur
vezi mulțimea de aezi scăpătați, scăpați
de holeră, de ciumă, de înec, de febră,
de securea călăului, de Marele Frig.
– Unde sunt florile? întrebi privind spre Început,
când oare s-a uscat nemărginirea,
când a trecut și ultimul sărut?
Pe ciorchine numai câteva boabe
(cele mai dulci?),
pe creangă ultimele cuvinte,
pe buze freamătul întârziat.
Prin trecători s-a dat drumul Istoriei.
INTRANZITIV
Luca bătrânul n-a mai prins sărbătoarea:
un fluture de noapte-i încărunțea în ochi,
în subsoluri se lumina un câmp de chiparoase
iar caii albi plonjau în deșertul de os.
Aproape, foșnea zăpada zorilor, aproape.
Pe chenarul de malachit un corb arăta nordul.
Înalți, băieții de la Solemnități scuipau semințe.
Gerul arunca cu grenade în sus.
Iată, trece, tăiat în două, tramvaiul albastru,
pășim încet printre straturi și măști.
O dală ca un sân de femeie se desprinde sub talpă.
Fără de sens e catapeteasma câmpiei.
ÎMPĂRATUL PORUMBILOR
Pe cer întâi s-a dezlipit
o aripă pulsând ca o chemare
vâslind încet dinspre soare-răsare
urcând cercul către zenit
Purta pe cap o coroană de sare,
era poate solul de tăcere ursit
să preschimbe cenușa din mit,
neclintitul popas în mișcare
Îmbătat de lumină și zbor
străbătea zodiile fără-ndoieli
zburătăcind norii negri de vânt.
Insinua în unghiuri un fior,
urmându-și firul noilor tocmeli,
turnând eternitate în Cuvânt.
ÎNZĂPEZIREA
În golful cotropit de iarnă
viețile noastre fumegă, alăturea una de alta,
ca două nave de curând întoarse
din Mările Eternității.
Adăpostiți în umbra limesului,
săpând tot mereu înlăuntru,
siluete de îngeri în halouri albastre
plutind mai jos, pe geamul din bucătărie.
Apoi cazmaua izbindu-ne în piept,
mâna ce caută în întuneric mâna,
„Știu că ești acolo”, îmi spun,
și continui să înot în ninsoare…
Depărtarea are două mâini stângi
și continuă să trimită mesaje
din albia crăpată a Vidului.
LIMB DE VARĂ
Laerte, Laokoon & Comp. și alte echipaje consacrate
goneau pe bulevardele Antichității în droaște colorate
urmărite de elfi zdrențuroși.
Noaptea, cu toții se-odihneau cu spadele sub perini,
gata de luptă dacă cineva ar fi cutezat să-i înfrunte.
Adesea, din (prea multă) nebăgare de seamă, unul ajungea să-și
piardă avutul, uneori chiar Elena.
Atunci, toboșarul purcedea din poartă în poartă sunând adunarea:
din solidaritate toți se-ntrarmau, ciopleau un cal de lemn
și porneau să bată războiul din Troia.
PĂMÂNT SEMĂNAT CU IEPURI TIMPURII
Pe cerul lent doar ridurile toamnei
înfășurându-mă în violet, marea de ochi,
liniștea care doare, drumul însingurat.
Hoinar prin sufrageriile ierbii.
Îngerul mă scrutează din infinit
scoțând când și când capul
pe ferestrele Timpului.
Așa intri cu penița în râul limpede,
pășind de pe ușorul bolții părăginit
în acest osuar de cuvinte.
PÂNDĂ DE NOAPTE
Se înserează. Ceața se-ntinde împrejur tot mai deasă.
Un chenar de cuvinte sunt visele în cornul inorogului.
Ținuturi neîndrăgostite, temnițe
aduse la lumină de barzi arheologi,
unde s-au aruncat cele din urmă vase ale speranței.
În abisul dintre două cuvinte urma vieților nemărturisite,
iarba uscată a petrecerii, scrumul limbilor arse.
Trenuri urcând din preeriile rugii,
teritorii pustii de tundre înghețate
despre care nu vei ști nimic niciodată.
Ascuns în spatele acestei borne ruginite
aștepți convoiul dimineții să-i țâșnești înainte.
RIDURI DE IARNĂ
Pe scheletul blocurilor neterminate se așterne zăpada,
șiruri de câini se intersectează în piețe,
prin burnița-lapoviță din marele Oraș
sclipesc ochiuri de viață.
Pe limbă gustul întrebărilor nerostite,
prin pâclă doar umbre, ecouri din starea anterioară,
simulacru târziu cu tot mai puțini jucători,
simple urne de voci.
Goblenul cerului deșirându-se fir cu fir,
scena mereu mai goală, impudică,
ochiul deschis cu un etaj mai jos,
în pustia interioară.
SURPARE
În fiecare zi vâslești mereu mai sus
de cărarea dinspre Răsărit spre Apus,
trecând prin vad, lăsându-te purtat
cu moaștele și sfinții la iernat
De-atâta mers uimirea ți-a sleit în priviri,
în carne clipesc numai spinii din trandafiri,
ziua și nopțile s-au tocit de atâta uitare
galbenă, pânza de atâta plutire prin calendare
Dâra de fum încă îți indică drumul, discret,
prin labirintul dinlăuntru, secret,
repetiție pentru scena de gală
în sala mereu tot mai goală
pe nori doar urmele-stigmate.