Liliana Corobca s-a manifestat atât de activ în investigaţiile de la Comisia de studiere a crimelor comunismului (activitate soldată cu volume consistente de documente), încât cititorul ar putea să fie surprins să afle că romanul ei de debut nu a fost doar ficțiune pură, ci un joc literar explicit, o metaficţiune. Negrissimo, romanul cu care scriitoarea își începea cariera (reeditat recent de Editura Arc), povestește istoria fantastică a creării romanelor la negru, a scrierii romanelor la comanda clientului, care pretinde să fie considerat „scriitor”. Bine, printre cărțile memorabile ale autoarei au fost atât documentele totalitarismului, valorificate într-un fel sau altul, cât și romanele „sociale”, romanele-problemă. Kinderland, poate cel mai tradus op al ei, punând în discuție destinul copiilor basarabeni, părăsiți de părinții plecați la munci peste hotare, Buburuza, punându-l pe cititor în față cu fenomenul oamenilor cu dezabilități, Capătul drumului, povestind istoria unei familii de români bucovineni-basarabeni deportată în Siberia.
Romanul de la Editura Ratio et Revelatio, Maestrul şi Makarenko, ne-o readuce pe Liliana Corobca ficționară pură. Deși… n-ar trebuie să mă grăbesc. „Fenomenul Pitești” pe care îl are în vizor naratoarea (și autoarea) renaște și el din experiența de cercetătoare a crimelor totalitarismului. Or, ce mai mare crimă poți inventa decât mutilarea destinelor umane, ingineria perfidiei aplicată unor biete suflete care nu se pot apăra? Această amprentă a cercetătoarei iese atât de mult în evidență (inclusiv, prin trimiterile la document, prin subsolurile „documentare”), încât genul de scriitură l-a enervat pe Tudorel Urian, care o soma să facă una din două: ori cercetare, ori beletristică. Mie însă îmi pare că îi stă bine (și) așa. Mai exact, dacă din perspectiva scrierilor non-fiction genul acest mixt poate fi deranjant, din perspectiva ficțiunii, dimpotrivă, mixajul e benefic.
Chiar voiam să polemizez cu Tudorel Urian, prietenul și colegul de rubrică. Mai întâi, Tudorel mi-a furat tema și autorul (chiar dacă azi e bucureșteancă, Liliana Corobca intră în zona mea de responsabilități literare). Mai apoi, categoric nu sunt de acord cu verdictul emis de colegul și prietenul Urian. Liliana Corobca trebuie să îngrijească ambele postate: cea de cercetare a crimelor comunismului, dar și cea de ficționar pur. Un exemplu la îndemână e romanul ei Caiet de cenzor: la început eram convins că am în față un caz documentar, abia mai apoi am înțeles că e o ficțiune pură, dar scrisă nu doar în cunoștință de cauză, ci și cu talent. La prima vedere, ficționarea și ironizarea, fie și literară, a procesului de spălare a creierului prin tortură și de transformare a victimei în călău pare a fi o blasfemie. Dar ce e adevărata literatură, dacă nu spargerea tiparelor și eliminarea constrângerilor, contrare tuturor regulilor de corectitudine politică?
În Maestrul și Makarenko, avem o ficțiune pură, dar cu tatonări ale realităților noastre istorice, care sfidează absurdul și chiar îl bate, pe puncte. Dar e ficțiune, să nu uităm. Iar citatele (absolut autentice), formulate fidel, cu trimiteri exacte, nu sunt justificări ale incredibilelor ficțiuni, ci fac parte din jocul literar. În această idee, merită atenție incursiunile autoarei pe alte domenii decât, previzibil, cele sociale și istorice. Astfel, e absolut importantă contextuala definiție a protozoarelor, „cele mai simple organisme eucariote”, trăind în colonii, iar „colonia acționând ca un întreg”. Trebuie să spun că la început mă așteptam la o alegorie în genul Zamiatin, Orwell, Huxley sau alte exemple din lumea mirabilă a distopiilor. Dar am înțeles că azi alegoriile nu mai au efectul așteptat, iar o trimitere exactă la locul crimei este detaliu indispensabil literaturii de azi. Joc literar pur, dar la îndemână cu tot instrumentarul a ceea ce numim docufiction… Blasfemie la adresa victimelor Fenomenului Pitești? Posibil, dar nu mai mare decât blasfemiile implicite din romanele și filmele despre Holocaust, în care victimelor li se refuză aproape în totalitate ipostaza eroică.
Dacă vorbim de tehnologiile aplicate (asta e tema noastră, nu vinovatul și vina lui), incursiunile realului în ficţiune nu se face printr-un artificiu artistic (cum ar fi ieşirea unui picior al saltimbancului pictat… dincolo de rama – pictată şi ea – a tabloului) sau printr-un joc naratologic, à la Umberto Eco, ci prin pătrundere directă, prin lipire a documentului pe filele cărţii. Sunt inserţii ale autorului (asta ar fi noutatea scriptică), nu ale naratorului.
Apropiată – inclusiv prin acest melanj ciudat dintre hiperrealitate şi suprarealism – de parabolă, naraţiunea Lilianei Corobca este şi o avertizare, precum era Guernica lui Picasso, pictată în preajma măcelului mondial. Apropo, una dintre dilemele clasice finale ale personajelor („și acum, încotro?”) nu poate fi rezolvată foarte simplu, deoarece Kievul (lui Bulgakov) și Harkovul (lui Makarenko) sunt, azi, bombardate de ruși. Or efectul „reeducării” comuniste îl resimţim şi astăzi. Dacă noţiuni circumstanţiale precum „ţară post-sovietică” sau „postsocialistă” supără auzul unor cetăţeni, care vor s-o rupă ireversibil cu trecutul totalitar (mai ales, se supără balticii) şi lumea cere scoaterea din uz a acestor termeni geopolitici consumați, atunci prin „societate postcomunistă/ post-totalitară” se developează realităţi încă destul de palpabile. Suntem în bună parte, copiii rătăciți ai educaţiei colective de tip Makarenko, chiar dacă unii dintre noi nu am auzit de el şi nu i-am citit cărţile. Sufletele mutilate de educaţia colectivă, totalitară în esenţă şi comunistă în formă, nu se tratează uşor. Dovadă ne mai sunt bâjbâielile noastre prin trecutul obscur, chiar dacă luminişul lumii libere a prezentului se vede atât de limpede.
Capitolul cel mai întins (nu neapărat și cel mai consistent) este cel cu „procesul Makarenko”. Aici nu mai vorbește naratorul, ci doar autoarea, într-un serial documentar, cu opinii/ citate pro și contra. Accentul se deplasează de pe „Fenomenul Pitești” (originile, natura, impactul) pe cel învinuit că ar fi inventat metoda. Previzibil, se va constata adevărul axiomatic despre intențiile bune care pavează iadul, dar, ca de fiecare dată în literatură, contează detaliile.
Apropo, faptul (penalizat de Tudorel Urian) că citatele şi aprecierile personajelor se amestecă indigerabil cu comentariile autoarei despre cum a adunat şi a scris opera, este un detaliu compoziţional şi stilistic, nu neapărat o lacună. Or, după cum se deduce uşor, nici cei care l-au condamnat sau apărat pe Makarenko nu sunt neapărat instanţe infailibile, fiecare dintre ei are cunoştinţe dispersate, mulţi dintre ei fără să fi citit opera inculpatului. Trebuie să mai adaug că subtitlul (genul literar) al cărţii: „roman ştiinţific” nu este doar paratext explicativ (parte a suprastructurii), ci şi text propriu-zis, parte a jocului, cu replica dublă (dacă nu triplă) dată „romanului realist”, „romanului-ficţiune” şi „romanului ştiinţifico-fantastic”.
Deducem de aici că şi verdictul nu se referă la condamnarea/ graţierea unui personaj istoric, ci la aprecierile însele, ca jocuri ale ficţiunii documentare, ale textului literar în ultimă instanţă. Cam aşa se adună panourile şi instalaţiile artei contemporane, din mostre crude (şi ne-artistice) ale realităţii, lipite pe tabla demonstrativă a unei intenţii în general estetice, dar cu accentele ei mai curând etice, politice, sociale etc. Primii cititori ai romanului l-au perceput întâi de toate ca pe un joc literar: Eugen Lungu („rama e decorul ficțional în care e încadrat un eseu-studiu, având drept obiect de cercetare Fenomenul Pitești și geneza acestuia”); Carmen Mușat („romanul Lilianei Corobca e o divină tragedie amuzantă și serioasă în același timp, în care umorul negru și erudiția se împletesc firesc”); Dorica Boltașu („Docu-roman polemic, insolit în contextul literaturii române… roman fantastic și tragic, dar și un roman de idei, fiindcă demonstrează ce ușor pot fi reinterpretate faptele”).
M-a pus pe gânduri o observație a lui Tudorel Urian: „Frumoasă risipă de erudiție și inteligență pentru a ajunge la o concluzie care, de pe la jumătatea cărții începuse să devină previzibilă”. Eu nu cred că scopul cititorului acestei cărți era să afle, ca într-un final de roman polițist: cine este făptașul? Prea multe se suprapun aici, astfel încât nici Makarenko, nici Bulgakov nu sunt personajele principale în sensul clasic al cuvântului. Ambii sunt adjuvanți. Personajul principal suntem noi, cititorii cărții. Pentru că prea lesne o nu știu care teorie ne justifică lașitatea, imperfecțiunea sau incompetența. Prea simplu acceptăm sau respingem teoriile propriu-zise, fără să le studiem serios și fără să intrăm în esența lor, în funcționalitatea lor.
Iar Makarenko nu prea are nimic în comun cu mitul omonim binecunoscut. Romanul său Poemul pedagogic, singura „operă” oarecum lizibilă, e o poveste (sic!) romantică, memoriile sale sunt subiective, scopurile sale nobile sunt aplicate foarte concret pe persoane concrete, iar „pedagogia” sa rămâne una dintre poveștile frumoase despre „reeducare”. Nu putem reduce experiența sa la o paradigmă. Apropo, nu e vorba atât de micii delincvenți, cu predispoziție criminală, cât de copiii străzii, orfani, vagabonzi, abandonați, produs al „revoluției” bolșevice, al războiului civil din Rusia, al exodului masiv, al terorii roșii. De aici acceptul firesc/ natural de a trăi în haită/ în colectiv, cu distribuirea obligațiilor, ca în comuna primitivă. Într-o altă perspectivă, ei sunt supraviețuitorii unui cataclism, ai unei catastrofe umane apocaliptice: aceste detalii le dictau comportamentul. Apropo, în paralel cu „experimentul Makarenko”, se desfășura un altul: crearea statului paralel din deținuții de drept comun, care adunau banii într-o pușculiță comună, care se supuneau doar „hoților în lege” și care creau un sistem comparabil cu cel inventat de Makarenko, respectând un cod de onoare și legile „comunei”.
Dacă aș fi de acord (totuși) cu Tudorel Urian, care penalizează mixajul dintre ficțiune și document (și se revoltă tocmai el, specialistul în non-fiction, când trei pătrimi din romanul Lilianei este document!), aș prefera o mai multă întindere pe partea ficțiunii. O ieșire de sub hipnoza „documentului” grav (dar aproximativ, în esență), în favoarea ficțiunii și a jocului literar propriu-zis. Fără concluzii, dar cu mai multe mize literare, inclusiv, efecte literare. Cu mai multă literaritate, da. Și, oricât de frumos se privește portretul schițat fugar al lui Dante, în context, și cât de potrivit e Bulgakov pe post de judecător și motanul Behemot în rolul lui Makarenko, mult mai potrivit asistent ar fi vreun Pelevin (sau vreun personaj de al său), care ar fi ironizat literar „pedagogia” lui Makarenko, precum a procedat cu alte modele/ mituri eroice ale comunismului: Ceapaev, Ostrovski, Maresiev ș.a.
Dar cred că degeaba polemizăm, romanul nu poate fi decât așa cum este. Un bun pretext pentru a vorbi despre valențele literaturii, (încă) un experiment pe terenul schimbării de paradigme, că, deh, dacă vorbim de un gen proteic, de ce să fim tocmai noi cei care admonestăm autoarea pentru aceste forme indefinibile?
Liliana Corobca, Maestrul şi Makarenko,
Editura Ratio et Revelatio, 2023