Ca timișorean, născut și format intelectual și uman (de la grădiniță până la doctorat) în acest oraș, am citit cu uriaș interes masivul volum semnat de Daniel Vighi și Viorel Marineasa, Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității. Este ultima carte semnată de minunatul Daniel Vighi și un nostalgic remember al unui climat cultural în care s-au născut primele mele speranțe publicistice și scriitoricești, populat cu oameni pe care îi admiram, eram fericit dacă schimbau două vorbe cu mine când le eram prezentat, iar dacă mă întâlneam cu ei pe stradă ulterior, strivit de propria mea insignifianță, mă întrebam la modul cel mai serios dacă figura mea le mai spunea ceva. Pe atunci, în anii de început ai deceniului nouă (practic, am părăsit Timișoara în anul terminării facultății, 1984, mai revenind în orașul natal doar în vacanțe), vedeam doar partea de suprafață a aisbergului. Îmi creionasem în minte o tectonică a vieții literare bazată exclusiv pe producțiile literare ale diverșilor scriitori, uneori influențată și de opiniile oamenilor pe care îi frecventam în vremea respectivă: Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Ioan Morar, Daniel Vighi, Vasile Popovici, Șerban Foarță (fapt consemnat cu destulă acribie în notele informatorilor). Cartea lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa completează peisajul cu partea scufundată a aisbergului. Mai degrabă o oficializează cu probe aflate în dosarele Securității, fără însă a produce mari revelații. În general, colaboratorii Securității sunt cei despre care se vorbea deja în acest sens, iar despre eventuale cedări ale oamenilor cu reputație nu se vorbește în carte. Este multă rutină în materialele reproduse și, practic niciunul nu sugerează consecințe devastatoare pentru urmăritori sau urmăriți.
Daniel Vighi și Viorel Marineasa sunt în primul rând prozatori și din această calitate abordează prezenta cercetare. Metoda lor de lucru este descrierea și aproape deloc problematizarea, plasarea în context, corelarea informațiilor din arhivele Securității cu alte surse (jurnale personale cu precizări referitoare la respectiva întâmplare, discuții cu participanții despre eveniment, relatări ale presei etc). În loc de aceasta, autorii își pun imaginația la lucru, iar rezultatele sunt în câteva rânduri admirabile bucăți de proză, pline de haz, dar având micul inconvenient că nu duc nicăieri la nivelul cercetării. Iată, spre exemplificare, un fragment care poartă un subtitlu cu haz: Popeasca, zeița vânătorii: „Stăm pe gânduri precum statuia de la Hamangia: cine să fie sursa «Diana Popescu»? Pare frumoasă, cel puțin din felul (timid și intimidant) în care i se adresează obiectivului urmăririi: cu încredere, dincolo de orice bănuială, cu afecțiune respectuoasă. Pare cultă, odată ce același îi cere ajutorul în a dobândi cât mai multe informații din literatura universală. Greu de crezut că ar fi să fie o profă de la vreo școală de cartier. Acasă are o bibliotecă știută și recunoscută de vreme ce același obiectiv îi cere cărți de acolo. Adăugați relația destul de apropiată, odată ce dumnealui – ținta din dosarul Poetul cu numărul 2718 – îi mărturisește dumneaei, sfânta sfintelor, ca la confesional (sau alcov, de ce nu?) în privința maculării și martirizării domniei sale de către oameni: și anume faptul că în târg se vorbește că ar fi homosexual! Să vedem ce spune «Diana Popescu» – sursa pe care o bănuim de o frumusețe, cultură și proprietate de cărți mult râvnite de unul care, vorba obiectivului «vrea să devină cineva în literatura română»”. Dacă vom afla vreodată cine este sursa „Diana Popescu”, aceasta nu se va face prin intermediul cărții scrise de Daniel Vighi și Viorel Marineasa.
Dacă obiectivul cercetării ar fi aflarea identității reale a unui informator, aceasta s-ar putea face relativ ușor, dacă obiectivele sunt din lumea literară, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și mulți își consemnează în jurnale întâmplările de peste zi. Pentru a vorbi în clar voi da un exemplu din această carte. Într-o notă purtând data 25.09.1979, sursa BOGZA, universitar din Timișoara, membru al Uniunii Scriitorilor, își relatează vacanța petrecută la Casa de odihnă a USR de la Neptun. Sursa scrie în notă că a stat mai mult de vorbă cu familia Tartler (găzduită într-o cameră vecină), Dumitru Radu Popescu, Nicolae Manolescu și Nicolae Breban, ba chiar că a jucat în câteva rânduri tenis cu Nicolae Breban. Informațiile pe care le oferă Securității sunt mai degrabă anodine. Având toate aceste informații și corelându-le cu micile detalii din notele propriu-zise și cu amintirile celor vizați (consemnate sau nu în jurnale), cât de dificil ar fi de aflat identitatea scriitorului timișorean care a fost prezent în august 1979 la Neptun. Cred că și astăzi, după aproape 45 de ani, dacă cineva ar scoate lista celor cazați la vila scriitorilor în același timp cu Nicolae Manolescu și Nicolae Breban, aceștia ar putea răspunde dacă au fost mai apropiați de X sau Y scriitori din Timișoara. Mai ales că Nicolae Breban a jucat și tenis cu sursa „BOGZA”.
Cartea Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității mă face să cred că autorii ei sunt de bună credință, dar accesul lor la informații a fost filtrat și orientat spre zone periferice, insignifiante („homosexualitatea” lui Sorin Titel, bețiile lui Gheorghe Tohăneanu). Aproape nimic de interes real pentru serviciile secrete dintr-un oraș cu destule probleme, dacă ar fi să ne gândim doar că vorbim despre locul în care a izbucnit revolta din 1989, care l-a doborât pe Nicolae Ceaușescu și a pus capăt regimului comunist așa cum l-am cunoscut.
La un moment dat (la pagina 151), autorii cărții anunță că, în pofida demersurilor repetate, nici Daniel Vighi, nici Viorel Marineasa nu au dosare deschise de Securitate pe numele lor. Cu toate acestea numele celor doi apar frecvent în dosarele altora (la Mircea Pora, de pildă), iar în cazul lui Vighi se vorbește chiar de un plan de măsuri care ar urma să fie luate pentru mai atenta lui supraveghere.
Un lung capitol din carte se referă la activitatea Securității din universitate. Cel mai răsunător caz legat de Universitatea Timișoara este cel al Monei Muscă, în urma căruia aceasta și-a văzut frântă foarte spectaculoasa carieră politică și a fost pusă la stâlpul infamiei. Ei bine, în acest volum masiv, în capitolul în care se vorbește despre activitatea Securității în Universitatea din Timișoara, numele Monei Muscă nu apare. Nici în bine, nici în rău. Pur și simplu nu este pomenit în carte. Nici măcar la indicele de nume. Mi-e greu să îmi imaginez că dacă autorii ar fi găsit orice detalii legate de acest caz care a stârnit furtună în mass-media, le-ar fi ocolit cu bună știință.
Cel mai notoriu și mai șocant caz (mai mult din perspectiva comentariilor apărute în spațiul public decât a conținutului propriu-zis al dosarului) prezent în volum este cel al profesorului Gheorghe Tohăneanu. L-am avut profesor de stilistică în anul 1981 și l-am văzut ultima oară în 2006, cu doi ani înainte de a muri (în 2008), la lansarea cărților prietenului nostru drag, Deliu Petroiu, unde am vorbit amândoi. Documentele din dosarul său fac referire la trei perioade: anul 1948 când încerca să își facă o carieră didactică, anul 1957, când este dat în urmărire în vederea recrutării și mijlocul anilor 1960 (ultima notă este din 23 ianuarie 1968) în legătură cu o rețea internațională din care făceau parte și români transfugi. Cel puțin în anul în care l-am cunoscut eu, 1981, nu dădea semne că ar mai avea vreo legătură cu aceste zone. Pentru a-i înțelege faptele trebuie să ne raportăm la realitatea timpului respectiv. Ioan-Aurel Pop spune la un moment dat că nu avem voie să judecăm faptele unui timp după criteriile altui timp. În 1948, imediat după război, România era ocupată de trupele sovietice, regele tocmai fusese alungat, delațiunile și suspiciunile erau la ordinea zilei, iar vocația didactică a foarte tânărului Tohăneanu era recunoscută de toți informatorii pe care i-a avut în preajmă. Un exces de zel în glorificarea rușilor și exacerbarea virtuților democrației de tip sovietic sunt de înțeles în condițiile în care tatăl său fusese un important membru PNL, primar al Galațiului și parlamentar PNL, locuiau într-o casă cu 10 camere, cum reiese dintr-o notă aflată în dosar, iar șansele de a-și vedea spulberată cariera și a rămâne pe drumuri nu erau de neimaginat. În condițiile date angajamentul făcut în 12 iulie 1948 de a fi un „slujitor corect și folositor al Republicii noastre Populare” (vezi pag. 298) este în mod evident un rezultat al fricii mai mult decât al entuziasmului. Notele pe care le scrie îi sunt solicitate imperios. Dovada? Faptul că în majoritatea cazurilor scrie că nu îi cunoaște pe cei despre care trebuie să dea relații.
În anul 1957 pușcăriile gemeau de deținuți politici. Părinții lui Gheorghe Tohăneanu își pierduseră, ambii, pensiile și nu mai aveau mijloace de subzistență, iar el își pierduse postul din București deși era susținut de somități ale lumii filologice precum Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Tudor Vianu. Dosarul este unul de urmărire în vederea recrutării, iar informatorii repetă până la sațietate biografia celui în cauză punând accentul pe exact aceleași elemente: excepționala calitate profesională și legendarul dar al beției. Culmea este că până la urmă nici nu aflăm dacă procesul de recrutare a fost încununat de succes și dacă agentul a primit nume de cod.
Cu toate acestea, în ultimul interval, 1966-1968, apar niște note informative semnate cu indicativul „Toma”. Nu știu dacă ele îi pot fi atribuite direct lui Tohăneanu pentru că eu nu am sesizat momentul în care el să-și fi asumat un angajament cu un asemenea nume de cod. Poate ca el să existe și eu să nu-l fi observat din cauza paginației catastrofale a acestui capitol. Notele sunt tasate, practic, într-un singur text nesfârșit. E greu să sesizezi unde începe una și unde se sfârșește alta și cum conținutul lor este de multe ori redundant e posibil să mai fi sărit câte una. Concluzia mea în ceea ce-l privește pe Gheorghe Tohăneanu este destul de clară: Nu a fost monstru. Că a fost un om fricos și slab pot accepta și chiar înțelege, având în vedere specificul vremurilor pe care le-a străbătut. A fost un supraviețuitor, nu un profitor și nu cred că a făcut rău cuiva cu bună știință. În raport cu binele făcut prin prodigioasa sa activitate didactică și științifică, astea sunt mai degrabă nimicuri.
Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității, Editura Avangarda, Timișoara 2022