După șapte volume de poezie, Karácsonyi Zsolt, redactorul șef al revistei Helikon, a publicat recent primul său roman, cu titlul Belső tízezer (Zece mii înăuntru) la editura Bookart (Miercurea Ciuc, 2023).
Titlul pornește de la un citat de Lucian din Samosata, în care filosoful-satiric antic vorbește despre un gol uriaș, în care ar putea încăpea un oraș întreg cu zece mii de locuitori. Sau, zece mii de cuvinte, de frânturi de amintiri, respectiv, orice zece mii altceva – completează autorul.
Personajul principal, căruia i se spune Bătrânul (pentru că nu-și mai amintește numele), e un personaj metonimic: poate fi oricine, de fapt, pare că suntem fiecare dintre noi. Povestea – deși e impropriu să-i spunem poveste, căci nu există evenimente precise, doar schițe de eveniment – se derulează în contemporaneitate. El „locuiește” într-o cabană, iese într-un foișor și vin turiștii să-l viziteze, îl văd de la gard, nu interacționează cu el, căci el nu-i vede, e ca un obiect de muzeu. Deși e prezent și i se fac poze cu telefonul, viața Bătrânului se întinde începând cu milenii în urmă. Cartea face o incursiune în timp, căci, de când există cuvintele scrise, orice text la care face referire personajul înseamnă implicit o călătorie în timp (apar Dionis și titanii, Ahile, Egiptul cu Valea Regilor și Nilul înainte de barajul Assuan etc.).
Ba mai mult, dacă pista de lectură e corectă, prin unele frânturi de amintiri – mai mult senzații descrise –, putem trage concluzia că Bătrânul nu e doar un reprezentant al umanității, el se identifică și cu anumite caracteristici animale, cu vegetația, ba, la un moment dat, el este ploaia și se descrie pe sine „plouând”, respectiv se descrie și de dinafara ploii, ca observator al fenomenului (pag. 28). Într-o conjunctură în care descrie o interacțiune cu zeii egipteni, Bătrânul încearcă să explice paradoxul de „a fi aici fără a fi aici”, deoarece „când el deja era, nimeni încă nu era”, căci „doar voci suntem cu toții, vocile pădurii, vocile mării, ritmul deșertului. Nu sunt aici, de aceea nici nu pot spune mai mult decât că nu sunt aici. Cine are urechi să audă, cine are gură să spună mai departe (…). Pe unde am umblat eu, acolo nu era vreun alt om, doar țipăt fără aripă este omul-popor” (pag. 85/ trad. H.B.). Bătrânul se înfățișează ca martor al întregii evoluții de milioane de ani, el este spațiul, este martorul filogenezei, el are putere să împartă timpul în bucăți cu nume: Luni, Miercuri, Sâmbătă (pag. 139).
Cartea e compusă din 10 capitole cu o unitate stilistică aparte. Scris la persoana întâi, romanul începe cu vocea Bătrânului, apoi textul alternează, este introdusă vocea auctorială, în multe fragmente ni se povestește despre el și amintirile, evenimentele trăite de el, cele două perspective se împletesc fără o structură anume. Fiecare capitol și multe subunități încep cu două propoziții scurte, una asertivă, urmată de: „a zis Bătrânul” (sau variante ale acestei formule), după care textul dezvoltă aserțiunea: „Nu sunt aici. A spus Bătrânul”, „Cărămidă. A spus Bătrânul.” Sau, primele propoziții ale cărții: „Nu-mi amintesc numele. Și-a spus în sine Bătrânul”.
De la început Bătrânul ne anunță că el este „cutia neagră” (deci înmagazinează toată informația), dar el este și cel care înoată după cutie ca s-o recupereze. Cum spuneam mai sus, este totul și toți, dar se află și în afara totului ca observator pentru a descrie și a ne transmite cunoașterea.
Ca o concluzie: este vorba nu atât despre uitarea a ceea ce este el/suntem noi, cât despre memorie, selecția amintirilor, transformarea lor. Despre cum Ceva devine Altceva (ca în capitolul 2).
O carte cu un limbaj perfect stăpânit, un roman-poezie, cu un conținut care te ține în transă, ca un vis în care totul e logic, limpede, curgător, dar când trebuie să redai visul (sau să povestești romanul), descoperi că nu se poate, că starea de „conștiință modificată” nu permite exprimarea decât cu alterarea conținutului. Și atunci mai bine taci, mai bine îți amintești uitând…