O poveste scrisă de eroi nu ar avea prea multe șanse în ringul literaturii. Dacă istoria o scriu învingătorii, literatura o scriu învinșii. Martirii, nu eroii. Interesul pentru copiii orfani ca temă literară – aici intrând atât soarta copiilor fără părinți (fie decedați, fie abandonându-și odraslele), cât și acelor cu părinții plecați peste hotare – e frecvent în literatura din Basarabia. Un ținut, abandonat și el istoriei ingrate sau, dimpotrivă, „înfiat” intermitent, nu e de mirare să nască și subiectul respectiv: mulți părinți de aici (dintre cei în viață) sunt plecați în căutarea unei surse de existență sau din alte motive, alții sunt decedați sau îndepărtați forțat (închisori, deportări) de copiii lor. În (noul) context, apropiații sunt circumstanțiali: bunicii într-un caz, prietenii sau rudele, mai apropiate sau mai îndepărtate, ale părinților, în al doilea și prietenii ocazionali ai copiilor înșiși, în cel de al treilea caz. Acest anturaj familial nou este și salvare, și năpastă; și problemă, și soluție; și existență, și școală a vieții.
Lipsind din peisaj (o primă condiție a tensionării narațiunii), mama din romanul tinerei prozatoare Valentina Șcerbani e prezentă prin învățăturile ei: „Se teme de sărăcie, ar fi observat mama, toți se tem, au asta în sânge”; „Dacă-ți dă o palmă, să i-o dai imediat înapoi, mi-ar fi poruncit mama”; „În locurile acestea toate se întâmplă în liniște, ar fi spus mama, în locurile acestea toate se întâmplă fără sens”; „Păsările vin și pleacă, îmi spunea mama, fără să le pese de nimic”. Tatăl a abandonat familia pur şi simplu. Eroina acestei narațiuni, o adolescentă introvertă (mai mult din lipsa posibilității de a comunica, decât din motive psihologice) își trăiește zilele într-un spațiu închis, având niște vecine autoritare, într-o lume nici măcar cu legi dure, ci fără niciun fel de legi. O subzistență într-un mediu kafkian-tarkovskian. Două imagini se rețin în mod deosebit: visurile, mai curând coșmaruri, și ploaia resimțită obsesiv, dezagregând materia, ca în poemele bacoviene. Mai întâi lăsată în grija unei prietene a mamei, iar mai apoi, tutoarele eroinei (îmi venea să spun: temnicerele, dar tot ele sunt vecinele de celulă familială în această lume nedreaptă) devin mătușile mamei. Una având un nume comun, dar sugestiv, de madonă biblică, Maria, alta, doar o alterego al primei, e numită: „Cealaltă”, ambele ființe rupte dintr-un univers kafkian, drept în nedreptatea lui funciară.
Deși referințele culturale se impun (uneori explicit), senzația cea mai limpede care te cuprinde la începutul romanului nu e una de amintiri sau referințe literare, ci mai curând a unei viziuni cinematografice: autoarea își proiectează narațiunea pe un ecran negru-alb, pe care o asociezi, involuntar, cu noul val românesc. Un soi de narațiune minimalistă, dar expresivă. Chiar expresionistă. Coșmarul calm al existenței cotidiene concurează cu fantasmagoriile onirice. Într-un soi de postrealism, îmbinat cu realismul magic de sorginte latino-americană (să fie o întâmplare că romanul a fost deja tradus și editat în spaniolă?), existența individuală încearcă să supraviețuiască haosului acestei lumi. Nu neapărat construindu-și propriul univers alternativ, dar vegetând instinctiv și inert. Realitatea este un dat, ea nu poate fi schimbată, deși tocmai ea reprezintă o anarhie și o imagine concomitent primordială, dar și apocaliptică. Poți schimba doar micul tău univers, adaptându-te sau respingând această realitate. O ordine individuală în interiorul unui haos în exterior, cam așa, într-o încercare de asimilare a acestei lumi, dar poate numai de conștientizare a confruntării personalității cu haosul realității. Pierderea legăturilor cu trecutul, iar, pe de altă parte, un viitor incert și poate chiar imposibil. Cu toate aceste realități palpabile, romanul se convertește într-un soi de poezie amară, de poem trist, spre deziluzia cititorului „postrealist” (cărui nu are cum să-i priască realismul magic sau, și mai rău, realismul poetic), care așteaptă, în aceste cazuri, un limbaj neutru, violent și agresiv, sec și monocord. Aici însă toate scenele dure, violente sau, dimpotrivă, intime și de o tandrețe impudică și epatantă (cu exerciții de voyeurism) sunt descrise zgârcit și delicat, dozat și econom.
Surprinzător sau nu, dar tocmai asta am remarcat la prima lectură a romanului Valentinei Șcerbani (ajuns acum la ediția a doua): nu m-a captivat atât subiectul, cât scriitura. Surprinzător, deoarece azi e preferat mai curând stilul tehnic, econom, absent chiar. Aici însă descoperim un stil elegant (contrastant cu mediul degradant), precis. O scriitură exactă, fluidă / cursivă. „Uneori visele mi se păreau atât de verosimile, încât realitatea devenea palidă. Am început să cercetez cu atenţie oglinzile. În prima aveam o faţă ovală, în a treia, rotundă, iar în cea de-a doua vedeam doar anumite părţi din faţă, buzele, nasul sau ochii. Gâtul era drăguţ, dar prea lung. Apoi, m-am aşezat pe pat şi mi-am imaginat cum intru într-o casă albastră, albastră. În interior, o bibliotecă mare cu fotolii moi. Apoi, am ieşit într-un scuar. Acolo – haine purtate, tacâmuri argintate, «avem și furculițe mici», tablouri, «vă place Brahms?, acvaforte şi gravură cu acul?», cărți de colecție, rame de epocă, oglinzi de marmură, candelabre de cristal sau «foarte vechi, în stare bună, sunt din alamă, ia-le», statuete, sticluțe de parfum și discuri de vinil, Omul cu mască de fier, în română, stare excelentă, Dama cu camelii, ai citit-o?, un loc pentru visare, nu la viitor, ci la trecut, mereu la un trecut imaginat, dintr-un trecut imaginat, dintr-un trecut imaginar”. Nu pariez niciodată când se discută despre viitorul literaturii, dar mi se pare că o bună scriitură este întotdeauna o bună investiție.
Ploaia nu e un simbol etern, e o condiție necesară acestui roman, e circumstanțială (crainica, la radio, „accentuează că în ultimele zile a plouat cât într-o lună”). Dar prin insistență graduală ea devine condiție absolută, generatoare și ucigătoare de lumi: „Ploaia începuse să cadă în ritmul respiraţiei mele. Stropii semănau a solzi argintii. Am rămas cu impresia că suntem un tot întreg. La început, ploaia cădea foarte fină, apoi fină, moderată, deasă, foarte deasă, iar, după miezul nopţii, sălbatică, aprigă, iute. Dintr-odată, pereţii au început să mă privească. Aveau ochii negri şi mici. Eu ştiam că locul acesta nu are viaţă şi nu m-am speriat. Liniştea avea să le înghită curând orice urmă de speranţă”.
Scriitura este și foarte densă. Nu e neapărat un compliment, dar, cu siguranță, o calitate, un semn distinct. Clișeul potrivit ar fi: ca o pâine ardeleană. Nu există spații goale (ca în arta barocă – un alt clișeu potrivit în context). Fie că e vorba de o galerie de portrete (văzute cu „ochii lumii” – detaliu naratologic important): „Am obosit să le aud numindu-le pe verișoarele mele curve, ieftinături și mucegaiuri, mama era naivă şi proastă. Doamna – o prefăcută, tanti Lica – o profitoare, sora tatălui – o viespe, fiicele lui din cealaltă căsătorie – prostituate grase, ce şi-au făcut averile cu fundul. Toate îşi meritau soarta sau bolile”. Aici e un verdict general: viața aceasta de rahat(!) e bine meritată, consecință a păcatelor.
Fiecare paragraf, conform regulilor genului, e o mică narațiune, o mică nuvelă inserată. Sau un fel de rezumat (aici enumerările devin un stil, nu doar un procedeu). Uneori, ziceam, avem secvențe de film desăvârșite, microistorii închegate: „Îmi rulau în minte tot felul de frânturi din zile; faţa inertă a Mariei, hârtia din plicul galben al mamei, cărările bătătorite prin grâu, stropii umflați, rândurile de Fetească Albă, culoarea bordo, încălțămintea mea încâlcită în volbură şi apoi în noroi; mâinile diafane ale Mariei, legendele fără noimă ale celeilalte, Codruța, apoi întinderile de pe stâncă, căzătura Codruţei și tusea ei, văduva cu cărţile de joc, juvetele de treflă și mâinile mamei întinse spre mine, paşii ei îndreptând-o spre mine, muşamaua cu lămâi acre, ghiveciurile de flori și melci uscaţi, zilele nesfârşite, trandafirul din paharul cu bere, capul de fetiţă atârnând dintr-un vagin în cartea de medicină a Mariei”. Această densitate refuză o lectură facilă, din mers, ea solicită atenție și concentrare.
Senzația de scenariu de film minimalist-suprarealist nu îl părăsește pe cititor, urmând tehnologia explicită a creării unei lumi din obiecte disparate și însuflețirea acestei lumi prin personalizare, prin adăugarea afecțiunii în raport cu aceste obiecte. „După câteva glume deocheate, cealaltă a pus pe masă o valiză. A desfăcut-o și a scos din interior o mapă cu clasor și un teanc de haine. Alături, două geamantane pline cu lucruri. Maria a înşfăcat o rochie de mătase ca pielea şi a pus-o pe ea. O netezea cu dosul palmei și ofta spunându-i celeilalte despre textura plăcută la atingere și foarte fină. Nu le văzusem niciodată atât de mulţumite. «Asta mi-o iau mie», zise în cele din urmă Maria şi punea deoparte tot felul de haine, fulare de mătase, colane şi cămăşi de noapte. În tot ritualul care a urmat, cealaltă părea să-şi piardă cumpătul. Maria înșfăca cele mai frumoase haine, ţesăturile scumpe şi accesoriile sobre, cu pietre scumpe. Deodată s-a întors spre celelalte geamantane şi le-a desfăcut cu piciorul. A scos un pulover gri din mohair şi i l-a arătat celeilalte. «Pe acesta îl recunoşti?», zâmbi copilăreşte, cealaltă îi răspunse doar «firește». Atunci mi-am dat scama că toate lucrurile erau ale mamei. Am recunoscut fusta de lână, puloverul din tricot, cămașa fără nasturi, sarafanul cu buzunare cargo, mănuşile de piele, paltonul în carouri și maleta neagră. Dintr-o traistă roz a scos câteva perechi de chiloți și patru sutiene.”
Un roman matur, fără complexe. Totul este sub semnul incertitudinii („Parcă ploua”, citim în primul alineat; „Am visat că un bărbat mi-a adus un plic negru”, citim tot acolo, dar ultimul capitol se încheie cum, trezită din somn, „un bărbat mi-a adus un plic negru, cu o carte poștală pe care scria rusește…”, anunțând decesul mamei). Cartea începe, spuneam, ca un film al noului val românesc, dar se încheie ca un film suprarealist de Buñuel. Cu Tarkovski (și ploile lui) în mijloc, adică într-un mediu stilizat și plin de simboluri, deși cele două epigrafe, din Ulisse al lui Joyce și din Tropicul Cancerului al lui Henry Miller, plasează construcția concomitent în zona existențialuluiși a metaliteraturii. Romanul se şi încheie cu același diluviu (am reținut impresiile unei cititoare plasată pe rețele: „Am terminat Orașul promis și încă mă plouă”), cu moartea mamei anunțată cu certitudine, cu amintiri, în care Chișinăul e un detaliu alături de alt detaliu, o pictură de Chagall (oniricul revine mereu, dar toate visele acestea adună o realitate, diluviul acumulând și el un univers primordial). Un sfârșit de poveste care concurează cu sfârșitul lumii (potopul încolo înclină). O construcție rotundă, care face conexiunile să funcționeze perfect. Și prima dorință, după ce ai parcurs ultima filă, e să revii la începutul poveștii. Și aici, ploaia din vise are o consecință fiziologică directă: „Azi dimineață m-am trezit vomitând apă”. E prima frază a romanului, care putea să fie și ultima.
Valentina Șcerbani,
Orașul promis, Editura Cartier