Valentin Talpalaru cultivă un sentimentalism pudic, în legănări ritmice și cu zvâcnirile rimei, oarecum în cerc închis. Începe cu mărturia unor incertitudini pe care le accentuează prin contrast, schițând fugare cutezanțe asociative: „Nu mai am parte nici de însingurare/ Să-mi strâng în carne brumele tăcerii/ Când arde plopu-n iris lumânare/ Iar păsări duc spre sud zdrențele verii. E-un gol apăsător, fără vocale/ Care anunță opera finita/ Iar vara cu tertipuri senzuale/ În van încearcă să-și mascheze celulita.// Revoltă tristă, vrednică de milă:/ Nici de însingurare nu am parte…/ Pun geană peste geană ca o filă/ pe altă filă. Parcă-aș scrie o carte” (Parcă-aș scrie o carte). Avem a face cu dispoziția unui vitalism temperat care evită a încălca o limită, deși încearcă nu o dată. O modestie temperamentală plutește peste versuri. Peisajul pe care ni-l oferă e unul echilibrat, tendințele de a-l depăși rămân impulsuri extatice de-o clipă. Paradoxale scintilații extravagante ale sfielii: „Ies iar miresmele la pradă/ Sub teii pudici din Copou/ Cu florile ce stau să cadă/ Pe suflete ca un ecou// Cărări prin aer luminează/ Ca venele unui destin/ Prin care încă navighează/ Corabia lui Gordon Pym” (Ies iar miresmele la pradă). Experiența afectivă a poetului, deși cu dureroase ondulații, oscilând între discreție și momentele unui patetism ostentativ, se îndoiește de posibilitatea unei recepții întrutotul credibile: „Închid ochii și intru în mine/ Singur, obosit, șchiopătând./ În jur numai ruine/ Și secunde care cad putrezind.// Unde ți-e chipul? Pe care pom?/ Ruga frige dintr-o gură în alta/ Precum cartofii fierbinți. Iată, vom/ Afla pentru el piatra și dalta.// Merg cu ochii închiși prin mine/ Și tălpile toate o rană./ Sufletul bicisnic abia se mai ține/ Ca paingul, de o rază bălană” (Desculț prin lumină). Avem a face cu o relatare aproape senină a unei prezumate nereușite, într-o diversitate de episoade care-i sugerează consecințele: „Totdeauna mi-au ieșit înjurăturile roz./ Rănile mi-au fost la vedere./ Prin ele se scurgea melancolia/ Ca dantela de Valenciennes/ Pe care o atașam la/ Tivul rochiei tale de mireasă./ Cum era pe maidan? Prin adierile sinilii ale memoriei/ În căruța lui Thespis/ Parcă eram parcă nu./ De acolo răsunau niște chansons de geste/ În care glorificam/ Cucerirea agudului!/ N-am mai reușit să cobor niciodată/ Din el!” (Concesie).
Grija ființei resignate e cea de a-și consemna dificultățile drept stare lirică. Mișcările mici i se amplifică, simțămintele curente se proiectează anxios în infinit: „Noaptea a scuipat sâmburi de lumină/ în toate ferestrele/ și trebuie să le arătăm la toate/ noua noastră făptură,/ altfel nu pot adormi…/ Apoi ce mai facem?/ Vezi tu, e simplu de tot:/ eu te trec strada/ dar asta va dura aproape o veșnicie/ dar tu oricum nu o să bagi de seamă” (Fă-te mică). Specificul său devine o caligrafie atentă, o dăruire formal ornată, nu fără ironice nuanțe: „Nu mi-ai spus niciodată/ dacă îți plac/ tăcerile mele frumos ambalate/ și fundițele roz./ Nici dacă au gust de marțipan./ Mi-ai spus că-mi șade mai bine/ salcie și că/ de pe malul drept al manuscrisului meu/ nu se vede prea limpede dincolo. (…) Trag de timp/ în fața acestor tăceri/ pe care ți le trimit/ ca și pe cele de acum o mie de ani,/ frumos ambalate/ cu fundițe și scrise/ pe suflet velin” (Tăceri frumos ambalate). O reticență, un blocaj, blajina înciudare dată de acestea intervin mereu, aidoma unui comportament specific. Întrebările pe care și le pune autorul n-ar mai avea nici un sens: „Eu încerc cu încăpățânare/ să vorbesc cu voi, cei din/ partea de sus a clepsidrei./ Dar ce? Și cum?/ Dincolo de prag/ ziua se-mbăiază/ în rana privirilor mele” (Dincolo de prag). Într-un atare context, acesta nu ezită a cere un ajutor pe filieră literară: „Din zori până-n seară/ las o dâră de semne în urmă/ pentru ca bunii mei prieteni Hansel și Gretel/ să mă ajute să găsesc drumul îndărăt” (Dâra de semne). Fără rezultat însă, rămânând deruta solitarului neînțeles, lamentându-se cu o pitorească melancolie: „Dar eu, pe ce potecă să mă întorc?/ Și iar începe truda vorbitului în zadar/ și iar fac potecă de vorbe și/ tu vii și te hlizești/ în spatele tăcerii,/ rupi pânza paingului/ și strivești și ultimul sunet/ din care visam să-mi fac/ o potecă pe care/ să hoinăresc prin mine./ Singur” (ibidem). Izolarea își îngăduie uneori formule decise, al căror dramatism însă nu rezonează, incapabil a deveni o tonalitate a discursului. Mai curând, o pauză consolatoare care poate sugera un destin: „Stau comod într-o carte/ cu pagini albe, lipite și/ nu-l pot crede pe cel/ de afară. Ce-i pot promite?/ Poate otrava cea dulce/ cu care pictez nopțile/ uși fără casă la care/ desigur s-au scumpit chiriile./ Atât ispășesc deocamdată./ Fără mirări, fără patimă,/ în spațiul meu limitat/ parte destin, parte lacrimă” (Carte confort minim).
Nu mai puțin curenta melancolie e la rândul său echivocă, aflată la răspântia unor alterități: „Mă întrebi ce mai știu de poteca/ Pe care-am zărit-o o clipă./ O rouă ciudată o umple/ Și timp e acolo, risipă.// Mai știu ce tristețe adie,/ Ce calpe-amintiri dau târcoale/ (Nu-i timp să trăiești amăgirea/ ori să izvodești altă cale.” (Poteca). După cum poate dispune de soluția licorii bahice. Feerica zare autumnală are grijă a se lărgi cu un atare prilej: „Seri blânde și bogate-n rouă/ Împărățesc pe la Cotnari/ Căci tabla legilor, cea nouă,/ Se-mparte astăzi în pahar.// Ți-e sufletul un fir de strună/ Pe care cântă iar podgorii/ Un dor de ducă și de lună/ Și-l iscălesc, în zbor, cocorii” (Seri blânde și bogate-n rouă). Tentativă a unei izbăviri? Ambianța periferiei prezentând o imagine înduioșată îi ține isonul: „Nu ai venit cumva aseară/ să-mi spui că se dă liliac/ la băcănia din colț? Că cerșetorul/ prosperă cu resturi de flori/ și priviri de copil/ pe care i le aruncă în cutie/ trecătorii?/ Că, umil, a dat în mintea bătrânilor/ și are o tipsie de sfaturi/ inutile?/ Câinii au plecat pe lună/ după oase. Un gunoier/ plânge rezemat de târn: de când e n-a văzut atâta noapte!” (Prin mahala).
Sfidând resignarea (sau de fapt slujind-o subiacent), moartea se dedă la un cuviincios spectacol: „Nu mai am timp pentru resemnare./ Moartea trece zilnic pe lângă mine/ blândă, ca lăptăreasa din Miroslava,/ își plătește datoriile la fisc și/ dă bună ziua, decent, statuilor./ Estimp viața joacă table în parc/ ori sub plopii sonori de pe Flamura Roșie/ unde tristețea/ a mai lăsat gravidă o pensionară” (Lehamite). Spectacol ce se amplifică în stil de învăpăiat zaiafet balcanic: „Din turnuri săgetează-auzul/ Opt bucine legate-n fier/ Și-n poarta raiului, soltuzul/ Dă cheile la pivnicer// Și din ulcica arămie/ Se unduiește sfântul mir/ De la Cotnari spre veșnicie/ Pentru Dumitru Cantemir.// Din tron de buche, beizadeaua/ Descalecă-n Kara Iflak/ Pohtind și argintând caneaua/ Spre-al vinului dulce iatac” (Întâmpinare:«Cu horbotă și adamante…»). Pe aceeași derivație pacificatoare continuând, autorul produce un poem de dimensiunile unei cărți, centrat pe figura fantasmatică a unui Rodion, sumă a unor simboluri biblice, agent al unei mistice eliberări. Pitorescul se transmută în sensibilitatea evanghelică, rezerva se absoarbe în nădejdea transcendenței: „Rodion a aflat că la cer poți urca/ o singură dată/ fără prostovol și momeală – cel mult/ cu sufletul în palme/ ca o nălucă,/ și în urmă cu tot ce n-ai putut plânge,/ cu tot ce n-a putut să te bucure – / și asta doar o singură dată” (Scara lui Rodion, 25).
Concluziv, Valentin Talpalaru e un poet cu profil „moldav” distinct, meritând o mai susținută atenție.
Valentin Talpalaru, Desculț prin lumină, antologie,
cuvânt însoțitor de Cristian Livescu, Editura Junimea, 2023