La 3 august, în plin sezon de vacanță, Cornel Ungureanu, patriarhul criticii literare timișorene, a împlinit neverosimila vârstă de optzeci de ani. Spun că vârsta domnului Ungureanu este neverosimilă pentru că în cei patruzeci de ani de când îl cunosc este neschimbat, mereu pregătit să se bucure de revederea unui prieten, să povestească plin de însuflețire întâmplări de demult, cu marginali sublimi ai istoriei oficiale sau nume de legendă peste care vremurile au presărat straturile de colb ale uitării, ori să discute competent și entuziast ultimele noutăți ale vieții literare. Aproape că nu există lansare importantă de carte, în care el să nu fie vioara întâi. Cornel Ungureanu este o arhivă vie a literaturii timișorene și sunt șanse mari ca citindu-i vreo carte recentă să dai peste numele uitate ale unor oameni pe care i-ai cunoscut în carne și oase, despre care ai scris cu simpatie, la solicitarea lui, pe la începutul anilor 1980. Un Nicolae Țirioi, un Franz Liebhard, un Vladimir Ciocov. Aproape că ajung să mă întreb dacă în anii mei de formare în critica literară, Cornel Ungureanu nu îmi creionase, fără ca eu să știu, un program de… geografie literară. O experiență pe care nu doar că nu o regret, dar care îmi stârnește în suflet acea căldură învăluitoare specifică dorului de casă. De casa părintească, dar și de un spațiu cultural atât de familiar.
Având șansa să petrec în preajma aniversării lui Cornel Ungureanu câteva zile în Timișoara, firește că primul drum pe care l-am făcut a fost să-mi felicit maestrul (el mi-a solicitat primul articol de critică literară, m-a încurajat să rămân pe acest drum atunci când eu îi mai observam cu greu utilitatea și tot el a fost conducătorul lucrării mele de doctorat). A ales spațiul plin de nostalgii pentru mine, al redacției revistei Orizont. Mi-a oferit mai multe cărți pe care, din cauza restricțiilor impuse de pandemie, suspendărilor târgurilor de carte și programului meu destul de riguros, nu reușisem să le văd. Printre ele, Dialoguri. Pagini de jurnal, o carte chiar mai compozită decât o indică numele. Ea conține evocări, dialoguri, corespondențe cu oameni care nu ar trebui să lipsească dintr-o istorie secretă a literaturii române, interviuri luate lui Cornel Ungureanu de personalități ale lumii jurnalistice și scriitoricești, în care maestrul se confesează asupra celor mai importante aspecte ale vieții și creației sale și un mic fragment de jurnal personal, în care relatează agonia și moartea mamei sale la Caransebeș. Cum paginile de jurnal pot fi citite și ca un bruion de proză, se poate spune că acest volum este un fel de trecere în revistă a tot ceea ce reprezintă prezența lui Cornel Ungureanu în spațiul literaturii. Mai ales că în multe din interviurile pe care le acordă confraților, el este pus în situația să decripteze conceptului de geografie literară și strategiile avute în vedere pentru punerea lui în aplicare.
Tot scrisul lui Cornel Ungureanu pare străbătut de o nostalgie mitteleuropeană. Se simte în permanență nostalgia altui timp, entuziasmul și proiectele unor oameni instalați confortabil în timpul lor, repere sigure ale vieții culturale a orașului în devenirea sa până la statutul de capitală culturală a Europei. Pașii lor mai răsună astăzi pe anumite străzi ale orașului, replicile lor se mai aud prin cafenelele altui timp sau în amintirea participanților la vechile cenacluri sau reuniuni literare. Toți au fost vedete ale vremii lor, prin particularitățile prezenței lor fizice, prin oamenii importanți pe care i-au frecventat, cu care au corespondat și care i-au onorat cu prietenia lor, prin proiectele fabuloase la care au lucrat. Unii își au locul în Istoria secretă alții în Geografia literară, dar toți sunt personalități de neocolit în climatul cultural al Timișoarei din vremea în care au trăit. Să-i pomenim doar pe Franyó Zoltán și Andrei A. Lillin. Ponderea acestor personalități în devenirea spirituală a Timișoarei este mult mai mare decât cea rezultată din calitatea lor de autori de texte literare. Așa cum explică în mai multe interviuri Cornel Ungureanu, geografia literară nu se rezumă doar la scriitorii de limba română care au trăit în Timișoara sau au trecut pe aici (Mihai Șora își amintește de G. Călinescu, profesor la liceul „C. D. Loga” în anii copilăriei sale, Camil Petrescu etc.). Este suficient să trecem în revistă numele personalităților din capitolul Evocări. Dialoguri cu… pentru a constata că ele aparțin în măsură mai mică sau mai mare Istoriei secrete ale literaturii române. Ei sunt mai degrabă niște marginali la istoria oficială a literaturii române: Mihai Șora, Axente
Sever Popovici, Vintilă Horia, Anișoara Odeanu, Arșavir Acterian, Ovidiu Cotruș, Petru Vintilă, Sorin Titel, Petre Stoica. Chiar dacă unii dintre ei sunt pe deplin îndreptățiți să revendice locuri mai vizibile în istoria literaturii române și în programele școlare (Sorin Titel și Petre Stoica), iar altul, Vintilă Horia, este câștigător al „Premiului Goncourt” (retras de juriu la presiunea ticăloasă a autorităților regimului comunist), elementul comun care unește toate aceste nume este faptul că fiecare dintre ele posedă o poveste de viață care surclasează net stricta realitate a textelor pe care le-au redactat și conferă personalităților în cauză o cu totul altă pondere în viața culturală românească.
Întrebat de Iulian Boldea într-un interviu publicat de revista Vatra, în anul 2013, în legătură cu tipul de critică literară pe care îl practică și afinitățile sale în lumea criticii, Cornel Ungureanu a răspuns fără a sta prea mult pe gânduri: „Poate arhetipală. Demersul meu, se va vedea mai clar mai târziu, se plasează lângă scriitorii din Brașov și Sibiu. Lângă Mircea Muthu. Dacă vreți, aparțin generației care a ieșit în literatura română prin anii ’70. Sau un pic mai devreme: Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Dan Cristea, Cornel Moraru, Mircea Anghelescu, Petru Poantă, Ion Simuț sunt criticii alături de care mă simt bine.” (p. 226).
În prima decadă a anilor 2000 i s-a reproșat că prin activitatea grupului A III-a Europă, al cărui membru marcant a fost și prin geografiile sale literare, s-ar urmări un fel de secesiune a Banatului, de separare orgolioasă, elitistă a acestei regiuni de restul României. Cornel Ungureanu a avut înțelepciunea de a răspunde într-un interviu acordat Adrianei Babeți și publicat în revista Orizont în anul 2008. Eu scriu o Geografie a literaturii, de fapt o Istorie a literaturii, care arată că hotarele nu despart, ci unesc. Realizează dialoguri importante. Redefinesc granițele. Problema granițelor se mută, Orwell a fost un romancier profetic. Recomand nepoților noștri să citească 1984, cea mai frumoasă carte de geopolitică scrisă în secolul XX.” (p. 216). Și continuă, stimulat de întrebările următoare ale Adrianei Babeți: „[Geografia literară] Nu face dreptate nimănui. Fiecare scriitor și-a făcut dreptatea lui scriind. Eu atrag atenția asupra unor grupuri (direcții) literare care au fost făcute vizibile într-un moment al istoriei literare, culturale sau politice și pe urmă au fost excluse «cu mânie proletară» din istoria literaturii. Așezarea granițelor europene la 1699, la 1869, la 1918, la 1944, la 1948, la 1989, practică excluderi, mai blânde sau mai categorice. Geografia literaturii are o stabilitate un pic mai mare decât istoria literaturii”. (p. 217)
Ca să nu mai vorbim despre faptul că, dacă, de pildă despre Timișoara, se scriu romane în limbile română, maghiară, germană, sârbă, acestea vor avea efecte în literaturile țărilor respective, vor duce la mai buna cunoaștere a specificității orașului de pe Bega, a raporturilor etnice și sociale, a problemelor cu care se confruntă cetățenii în viața cotidiană, indiferent de limba pe care o vorbesc acasă. Această problematică locală transpusă în mai multe limbi poate da naștere la modele în țările mamă, deschizând filoane literare pentru scriitorii din țările vecine. Este o dovadă suplimentară că în Geografia literaturii, așa cum a afirmat Cornel Ungureanu, hotarele nu despart, ci pot și trebuie să unească.
Așa cum am spus, ultima secțiune a cărții, Jurnal, este un embrion de roman. Memoria faptelor de fiecare zi și a trăirilor autorului este acolo, notată cu deplină scrupulozitate. Tot ce rămâne de făcut este transpunerea acestor bruioane epice cu rol de aide-mémoire în structuri ale prozei.
Cartea lui Cornel Ungureanu, Dialoguri. Pagini de jurnal este mult mai consistentă decât ar putea să o sugereze simpla lectură a titlului sau răsfoirea ei. Cultura, erudiția, sensibilitatea autorului marchează fiecare subiect pus în discuție, afirmațiile sale invită cititorul la o reacție, propun un dialog calm așezat, pe bază de argumente. Și, cum orice dialog cu criticul timișorean este un privilegiu pentru norocoșii interlocutori, cu siguranță, această carte a confesiunilor celor mai intime, reprezintă o mare șansă pentru cititorii ei.
Cornel Ungureanu, Dialoguri. Pagini de jurnal,
Editura Brumar, Timișoara, MMXXI