Pornind poate, cine știe, de la exemplul MoMA (Museum of Modern Art) din New York, unele dintre muzeele celebre ale lumii au împrumutat obiceiul de a-și transforma titulatura într-un acronim. Probabil pentru ca memoria rapidă a veșnicului grăbit turist cultural s-o stocheze numaidecât printr-un „flash” de litere! Iar exemplele abundă. De pildă, V&AM (Victoria and Albert Museum din Londra), MNAM (Musée Nationale d`Art Moderne de Paris), MUMOK (Muzeul de Artă Modernă) și MAK (Muzeul de Arte Aplicate), amândouă din Viena, ca să nu mai vorbim de mimetismul românesc (MNAR – Muzeul Național de Artă al României, MNAC – Muzeul Național de Artă Contemporană, MARe – Muzeul de Artă Recentă, MLNR – Muzeul Național al Literaturii Române, MACSB – Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi sau chiar MAMCO Pavel Șușară)…etc. Nu mai insistăm.
Tot astfel, la Nisa există, din anul 1990, MAMAC (Musée dArt Moderne et dArt Contemporain), poate cel mai celebru din întreaga regiune PACA (sic!) (adică Province-Alpes-Côte d’Azur), alături de Musée des Beaux-Arts, ori de cele dedicate lui Matisse, Chagall sau Masséna. Situat lângă Place Garibaldi, proiectat de arhitecții Yves Bayard și Henri Vidal, are forma unui arc tetrapod care se întinde pe cursul râului Paillon. Monumentalitatea proiectului dezvoltat pe copertina Paillon face posibilă conectarea muzeului, printr-o terasă, numită Promenade des arts, la un teatru. Cu planul său pătrat, arhitectura sa este inspirată, paradoxal, de regulile neoclasicismului. Suprafața disponibilă este de aproximativ 4.000 m2 răspândită pe nouă săli de expoziție pe trei nivele. Fațadele sale netede sunt acoperite cu marmură albă de Carrara. Intrarea și magazinul sunt situate pe esplanada Niki de Saint Phalle, cu vedere spre Place Yves Klein, unde se află și auditoriul muzeului și galeria contemporană. Spațiile muzeale sunt dedicate la primul etaj expozițiilor temporare, iar al doilea și al treilea nivel găzduiesc colecțiile permanente. Acestea includ 1331 de lucrări ale 346 de artiști, inclusiv 436 de picturi și 292 de sculpturi și instalații, care oferă o panoramă avangardistă a creației artistice de la sfârșitul anilor 1950 până în prezent, articulată în jurul diferitelor mișcări. Amintesc numai câteva: Noul realism european (cu indigenii Arman, Yves Klein și Martial Raysse, apoi, César, Christo, Niki de Saint Phalle, Jean Tinguely, Pierre Restany, Mimmo Rotella, Daniel Spoerri, artistul elvețian născut la Galați – aici, cu o lucrare formidabilă, amețitoare: Replica exactă, la scara 1/1, a camerei sale, cu nr.13, din Hotelul Carcassonne, de pe rue Mouffetard din Paris, realizată în 1998!). După aceea, versiunea americană a Pop Art, cu colecția de lucrări semnate de Roy Lichtenstein, Robert Indiana, Andy Warhol, Jim Dine, George Segal, neo-dadaistul Rauschenberg și alții. Apoi, minimalismul și color field-ul american (ilustrat de Morris Louis, Paul Jenkins, Kenneth Noland, Jules Olitski, Frank Stella, Joseph Kosuth și alții), cu varianta sa europeană (François Morellet, Olivier Mosset, Jean-Pierre Raynaud, Bernard Venet, Jan Vosss). Figuralismul anilor 60-80 (Ernest Pignon, Sandro Chia, Robert Combas, Hervé di Rosa, Rémi Blanchard și alții) sau Arta Povera, cu Pier Paolo Calzolari, Michelangelo Pistoletto, Enrica Borghi sau Jan Fabre.
Și, fiindcă veni vorba despre Place Yves Klein, întâmplarea a făcut ca tocmai el să fie una dintre țintele preumblării mele prin MAMAC, dar și subiectul notei de față.
L-am „cunoscut” acum câțiva ani buni, la o vizită la muzeul adăpostit de
Château Grimaldi din Haut-de-Cagnes, colina medievală ce străjuiește Cagnes-sur-Mer, orașul de pe Coastă aflat foarte aproape de Nisa și faimos pentru două „chestii”: Hipodromul Côte d`Azur și domeniul Collettes, din orașul de „jos”, unde a locuit și a lucrat Auguste Renoir.
De numele lui Yves Klein (1928-1962) se lega, atunci (în octombrie 2015), o expoziție a 26 de artiști care îl omagiau și ale cărui opere-amprente originale, în nuanța „bleu de Klein” (intrată în galeria universală a culorilor cu titulatura IKB – International Klein Blue), complineau un spectacol vizual absolut fantast. Și, pe loc, am căzut fulgerat (și, firește, de acord cu artistul) de această idee a monocromiei obținute printr-un albastru intens, puternic, de cerneală, ce definea, de fapt, nudurile feminine (obținute prin lipirea de hârtia albă a siluetei vopsite în „bleu de Klein”), lucrări ce dădeau nu doar o notă de aiuritoare originalitate, ci și un soi de frustrare superioară, provocată de structura lor compozită (vom reveni!). Scopul meu – spunea el în Manifestul Hotelului Chelsea din New-York, în 1961, în timpul vizitei în America – este să extrag și să obțin urma imediatului aflat în obiectele și fenomenele naturale, indiferent că sunt umane, animale, vegetale sau atmosferice.
După aceea, de fiecare dată când mi se făcea dor de Klein („dorul de Klein” e sinonim cu amintirea cerului de Sud, la amiază, cu marea scufundată în soare, la răsăritul acestuia și cu tenta de indigo a mării la orizont, la înserare), deschideam albumul și mă minunam de pozna asta serioasă – cu ultramarinul său amintind de binecunoscutul pachețel cu sineală pentru rufe – a acestui tânăr plecat dintre noi la doar 34 de ani.
Așadar, aproape că am sorbit – la etajul doi al MAMAC – splendida și copleșitoarea expoziție permanentă Yves Klein – care se deschide cu un culoar luminos, pe pereții căruia sunt înșirate fotografii uriașe din „viața și opera” artistului și se închide într-un fel de patio enorm, unde sunt expuse lucrări de-ale sale. Scria el un fel de avertisment la prima sa expoziție publică, în octombrie 1955: (…) Există nuanțe dulci, molcome, rele, violente, maiestuoase, vulgare, calme etc. Deci, ca o concluzie, fiecare nuanță a fiecărei culori reprezintă, totodată, și o „prezență”, o ființă vie, o forță activă care se naște și care moare după ce a trăit un fel de dramă a vieții culorilor.
Era deja o mostră din gândirea lui teoretică, iar întâlnirea cu Pierre Restany la Club des Solitaires din Paris va reprezenta un element determinant atât pentru cariera lui Yves Klein, cât și a lui Restany însuși. În 1956, între 21 februarie și 7 martie, se deschide o expoziție fulminantă Yves Klein – Propositions Monochromes, la Galeria Colette Allendy, pe rue d’Assomption nr. 67, tot la Paris. Pierre Restany scrie atunci sur le carton d`invitation un text radical și provocator, care începe așa (vom reda citatul în original): À tous les intoxiqués de la machine et de la grande ville, les frénétiques du rythme et les masturbés du réel, YVES propose une très enrichissante cure de silence asthénique… PARANTEZĂ: Impasse Ronsin…știți, atelierul lui Brâncuși, sanctuarul marelui vrăjitor etc. Remarc, totuși, o coincidență stranie. Am văzut acolo, în expoziția de la MAMAC, o fotografie a lui Yves Klein împreună cu Jean Tinguely, datată 1956, unde credeți? Chiar în Impasse Ronsin. După numai un an, la 16 martie 1957, Brâncuși avea să se stingă din viață tot acolo, pe Impasse Ronsin. La numărul 11. Cercetând mai în amănunt, am aflat că „fundătura” asta din Montparnasse a fost și locul în care s-au aflat atelierele unor pictori și sculptori, înghesuite ca într-o magherniță, adevărat nucleu emergent al experiențelor, o colonie-mahala de artiști nebuni, în care pulsau de-a valma arta cu petrecerile, lungile conversații existențiale cu celebrări bahice, inovații și descoperiri, colaborări și despărțiri, creații originale și destructurări. De numele lor se leagă mișcările de avangardă de la mijlocul sec. XX, cu artiști de diverse naționalități și calibre ale faimei: de la Constantin Brâncuși, Max Ernst, Marta Minujin, André Almo Del Debbio, Eva Aeppli, Jean Tinguely, Niki de Saint Phalle, până la Larry Rivers,
Claude și François-Xavier Lalanne, James Metcalf sau Alfred Laliberté. E de reținut că, la prima expoziție „focusată” pe Impasse Ronsin, au fost prezentați mai mult de 50 de artiști, cu peste 200 de lucrări, provenind toate din acest loc magic ce a făcut din Paris, la vremea aceea, un univers cosmopolit al artelor… Am închis paranteza. Ba nu! Artiștii, ca-n orice „favela” fără pereți la stradă, indicau direcția spre atelierele lor cu semne trase cu creta. Astfel, într-o fotografie, datând din 1960, ce-i înfățișează pe Jean Tinguely împreună cu Claude Lalanne, am descoperit, chiar în spatele lor, o săgeată trasă cu creta pe o tăbliță, în direcția dreapta, peste care era scris cu litere de tipar ISTRATI (sic!)…
IKB – International Klein Blue, ultramarinul lui Klein ultracunoscut, este, de fapt, ceea ce el numește „pigment pur”, care devine și mai evident, atunci când, foarte interesant, el este coborât și aplicat direct pe pământ, cum avea să facă la expoziția de „monocrome” de la Colette Allendy, din 1957. Expus pe pământ – explica el – pigmentul pur a devenit un tablou în sine, al solului, și nu unul de pe o simeză oarecare; iar fixativul, acela care întărește vopseaua, nu mai e ca uleiul sau cleiul, ci se transformă, în sine, chiar în forța de atracție a pământului (…).
În expoziția de la MAMAC, au fost expuse nu numai tablouri, ci și lucrări de sculptură din diverse materiale (spongioase, solide, filiforme sau din rășină, papier-mâché, lemn ori pânză), precum și o instalație foarte interesantă: un piedestal de 5×3 m din lemn vopsit în albastru, peste care cad dintr-un tavan fals mai multe tije subțiri din sticlă albastră, translucide, sugerând poate o ploaie bleu pe o planetă bleu dintr-un univers bleu; sau poate chiar razele de lumină pogorâte dintr-un soare tot bleu. Acest veritabil desfrâu de albastru se completează cu câteva exponate din seriile mai vechi de Anthropométries. Primele „antropometrii” (amprente și „giulgiuri”) au fost prezentate la Galeria Internațională de Artă Contemporană din Paris, în martie 1960, într-un performance care a uluit pur și simplu publicul. Trei modele feminine dezbrăcate au fost cufundate în vopsea albastră, apoi, nudurile s-au rostogolit și s-au rotit pe folii mari de hârtie întinse pe jos și pe pereți. Era un fel de dans straniu, dirijat de „șeful de orchestră” Yves Klein, în acordurile așa-numitei Symphonie Monoton-Silence. Astfel, la final, au apărut pe hârtie amprentele corpurilor celor trei femei. Klein le ceruse modelelor să nu lipească pe hârtie, în timpul contactului, decât anumite părți ale corpului, adică pântecul, coapsele și pieptul. Poate și în intenția (subliminală, cine știe!) de a evidenția o legătură sensibilă cu binecunoscuta Venus din mitologie, simbol al vieții și al fecundității.
Destinul a făcut ca întâlnirii mele cu Yves Klein de la MAMAC să i se adauge, prin jocul hazardului, și altele. Revizitând cetatea medievală din Cagnes-sur-Mer, numită, normal, Haut-de-Cagnes, al cărei nucleu este Château Grimaldi, și colindând străduțele atrăgătoare și pitorești, cu căsuțe vechi, ce înscriau ce emfază deasupra ușii de la intrare anul „nașterii” (nu mai târziu de secolul XVI!!) și ale căror intrări dădeau direct în uliță, am întâlnit un alt semn (de la) Yves Klein. Coborând până aproape de „remparts” și ajuns în Impasse de la Goulette, în fața a poate celei mai vechi case din cetate (construită la 1315(!!), dar restaurată în 1924), aflu că aici a locuit, timp de șapte ani (între 1936 și 1943), nimeni altul decât Yves Klein. Printre vrejurile viței urcătoare, se ivește o plăcuță comemorativă ce ne încunoștințează de acest detaliu din viața artistului. Ce culoare credeți că avea plăcuța emailată?… Ați ghicit: albastră. Și nu oricare nuanță, ci exact IKB – International Klein Blue.
Apoi, altă minune! La Saint-Paul-de-Vence, „les Remparts”. Acolo, toți turiștii se adună în fiecare seară spre a admira splendidele apusuri de soare, când acesta declină, înecat într-o baie de lumină în toate varietățile de roșu (de la roz, trecând prin purpuriu, stacojiu, corail, carmin aprins sau cinabru și ajungând până la vermillon), după care, dispare în depărtări, după coastele cețoase ale masivului Esterel. Atunci, umbra se întinde peste următoarea așezare, care se vede la poalele cetății, din drumul ce coboară spre Nisa: Colle-sur-Loup. Aflu că de acest sătuc se leagă, absolut neașteptat, numele lui Yves Klein. Deși născut la Nisa, din tată olandez de origine indoneziană și mamă originară din Alpes-Maritimes (Marie Raymond), are, prin familia maternă, rădăcini puternice în zonă, locuind în copilărie la sora mamei Sale, Rose, în Colle-sur-Loup Village. Acolo unde, astăzi, dacă pornești din Place Eugène Sue, cu église Saint Jacques în coastă, intri chiar pe strada care-i poartă numele: Yves Klein. Și mai aflu că el, pictorul nonconformist, inventatorul „monocromiilor”, mort la Paris, la doar 34 de ani, în urma unui atac de cord, și-a găsit odihna veșnică în micul cimitir din Colle-sur-Loup.
Ajung acolo într-o dimineață de cristal și parcurg itinerariul celor nu cred că mai mult de trei sute de morminte și monumente funerare. Apoi, îl găsesc. Un monument impunător, din marmură, cu crucea având acoperământ de fier forjat și cu numele strămoșilor: Familles Raybaud et Brun. Iar pe cripta de piatră a întregului mormânt, două plăcuțe, așezate alăturat și înclinate, ca niște tablouri, cu numele: Marie Raymond (1908-1988) (mama) și Rose Raymond (1902-1993) (sora mamei) – cele două entități benefice din viața lui Yves. Și, mai în față, în dreptul lor (ca și cum ele l-ar fi ținut în brațe), la margine, o altă plăcuță de marmură 30 x 20 cm, înclinată, pe care scrie cu litere săpate: Yves Klein. Artiste peintre. 28.4.1928 – 6.6.1962. De sub ea, se văd urmele spălate de ploi ale culorii cu care inițial a fost vopsită placa. Albastru. IKB – International Klein Blue.
Am pus acolo, peste dârele transparente, ce se scurgeau în jos, în pământ, o crenguță din leandrul ce creștea la poarta cimitirului. Bleu…
Un fel de Klein d`oeil!